Dragulescu, hienele si copiii nostri

Poate ca Marian Dragulescu nu este un tata extraordinar. Si poate ca nici un sot bun nu a fost. La fel cum poate ca Roman Polanski e vinovat de coruperea acelei minore acum patruzeci de ani.

Despre Marian Dragulescu am aflat de mai multi ani, din faptele lui sportive. L-am admirat intotdeauna pentru executiile aproape imposibile si i-am invidiat harta de muschi care se contorsionau la fiecare aterizare. Parea ca pe unii dintre muschi ii are numai el, printr-un pact secret cu zeii sportului. Pentru noi, spectatorii, Marian Dragulescu este un ideal de neatins, demn de toata admiratia noastra.

Driblingurile lui Maradona, zborurile Nadiei, tehnica incredibila a lui Thorpe pe care copiii o studiaza cu incetinitorul ca sa vada in ce fel intra in apa mainile astfel incat reuseste sa castige distanta aia hotaratoare, aroganta lui Bubka sfidand stachetele si executiile dupa desene desprinse parca dintr-un joc Play Station, toate astea ne fac sa privim in sus cu bucurie si speranta. Si, de ce nu, ne fac sa ne gandim la propriile noastre recorduri, pe terenurile vietii fiecaruia dintre noi.

Dar nu, lucrurile nu puteau sa ramana asa. De ce sa aiba oamenii repere ideale?

Cat de mizerabil poate fi un demers jurnalistic ca acela al tabloidelor care au minimalizat si redirectionat povestea celor doua medalii consecutive ale lui Dragulescu? Am citit trei mizerabile astfel de foi. Nicio felicitare, nici urma de multumire sau de apreciere pentru un sportiv care repozitioneaza Romania pe harta gimnasticii, fie si pentru cateva saptamani. O singura intrebare s-a ridicat in mintea acestor hiene insetate de tiraj fara scrupule. Oare Marian o sa-i dea sotiei ceva din premiul de douazeci de mii de euro in vederea pensiei alimentare?

De altfel intrebarea era articulata tendentios, intr-o sintaxa menita sa alimenteze un posibil conflict. Cat de abject poti sa fii incat sa nu lasi omului nici macar cateva clipe de ragaz ca sa se bucure de un succes muncit cu sacrificii numai de el stiute?

Cati dintre voi, neterminatii din redactiile tabloidelor, ati asistat vreodata la un antrenament de gimnastica?
Cati dintre voi ati fost vreodata in fata unei secunde in care toata presiunea unei arene zace pe umerii tai si singurul tau scop este sa-ti stergi din fata locului imaginar unde se aduna gandurile orice urma de informatie care ar putea sa-ti intrerupa saltul sau fuga sau executia?
Ce fel de roboti credeti ca sunt acesti oameni ca sa nu fie afectati de mizeriile pe care ALEGETI sa le scrieti despre ei?

Stati linistiti, vitelor, ca stiu raspunsul vostru: - Ce, eu l-am pus sa fie persoana publica? Trebuie sa-si asume asta!
Un raspuns cinic, la fel ca si fituicile pe care le vindeti. Asumare? La sase ani, cand s-a apucat de sport, i-ati trimis voi vreo scrisoare in care-l atentionati ca o s-ajunga celebru si ca in ochii vostri mizerabili n-o sa mai conteze decat ca si-a batut nevasta sau a fost un tata rau?

Voi l-ati facut celebru? Voi sau munca aia sisifica de care habar nu aveti nimic? Oare toti sportivii romani care urmeaza sa se nasca trebuie sa-si asume existenta unor hiene ca voi ale caror scursuri le vor incetosa gandurile in momentele de maxima concentrare sau dupa cele mai muncite victorii?
Era greu sa reflectati victoria acestui om inainte de toate?
Nu mai vindeati ziarul daca v-ati fi apucat de pensia lui alimentara a doua zi? Se racea cadavrul si nu v-ar mai fi priit sa va infruptati din el?

Ce ar trebui sa invete copiii care se apuca de sport si gasesc fituicile voastre mizerabile pe masutele bunicilor adormiti? Ar trebui sa inteleaga ca un sportiv este un om care are de platit pensie alimentara? Sau ca e un tata rau? Sa va fie rusine!!!

Ce-o sa le spuneti copiilor vostri seara cand va intreaba: -Tati, cum a fost azi la serviciu? – A fost bine, tati. Un nene a facut un lucru foarte important, dar noi am avut grija sa nu mai fie asa important. – Cum, tati? Vezi tu, fiule, toti oamenii fac lucruri rele si cateodata fac niste fapte extraordinare. Eh, atunci cand fac ei faptele alea extraordinare, trebuie sa le amintesti celorlalti de lucrurile alea rele. – Dar de ce, tati? Pentru ca oamenii sunt fericiti cand vad ca si eroii lor sunt rai si fac fapte rele – Ce e aia un erou, tati? - Un fraier, fiule, un fraier. – Mersi, tati!

Copiilor care citesc acest blog am sa le spun asa:

Exista Oameni Mari care fac lucruri Mari. Despre faptele astea Mari exista alti oameni care scriu si le transforma in Legende. Acei oameni care ii ajuta pe oamenii Mari sa devina Legende se numesc Jurnalisti.
Exista insa si niste oameni mici, rai si ticalosi, care se ascund sub numele de jurnalisti. Oamenii astia mici se ocupa cu faptele mici ale Oamenilor Mari si vor sa le darame Legenda. Voi, copii, trebuie sa intelegeti ca toti oamenii fac fapte rele, fapte mici. Dar numai unii dintre oameni fac fapte Mari. Voi trebuie sa va uitati dupa faptele Mari si astfel poate veti ajunge si voi Oameni Mari.

P.S. Inca ceva, copii. Ziarele in care oamenii mici care isi spun “jurnalisti” scriu despre faptele mici ale Oamenilor cu Adevarat Mari se numesc tabloide.