Junk Thoughts

Șoferul civilizat și prezentabil, un individ pregătit să servească, deschide ușa uneia dintre mașinile alea negre, mari și lungi. Mă urc. Șoferul se urcă și el, plecăm către nicăieri. E una din diminețile alea în care nu-mi sprijin capul de geamul rece, așa, a pagubă. E bine. Răsăritul ăsta care-și aruncă lumina roșietică pe toate lucrurile ce-mi traversează privirea fixă e dătător de speranță. Miroase plăƒcut în mașina neagră, șoferul îmi pune două întrebări politicoase și mă lasă în pace. E bine, e liniște. Motorul toarce și se rățoiește din când în când la drum, mașina asta de mafioți mă face să mă simt mai mic. Mă afund în perne și mă bucur de o speranță nedefinită care mi s-a cuibărit în inimă. Nu vreau să sper către ceva anume pentru că ar însemna să-mi tulbur starea asta de bine. Doar privirea fixă, intersectată cu lumea, respirația mea regulată și dimineața ușor racoroasă de mai. Ajungem la aeroport, mă despart de mașina neagră și confortul mafiot, plutesc peste check in și controlul pașapoartelor, plutesc ușor peste sala de așteptare și ajung la scara unui avion care va zbura mult, către o destinație pe care nu o cunosc. E un avion uriaș cu scaune pe trei rânduri, nu zbor business, dar avionul e aproape gol, n-am absolut niciun bagaj, sunt ușor, foarte ușor, o pereche de blugi dintr-un denim mai subțire decât media jeansilor lumii, un tricou de culoare gri și o pereche de șlapi.

Decolăm greu, avionul se desprinde îndurerat de pământ și încearcă să uite ridicându-se tot mai sus, zboară deasupra fantomei lui Icar care nu aude strigătele disperat-reverberate ale tatălui său, se mai cutremură înfrigurat de atingerea vreunui nor, liniștea nu m-a părăsit, plutesc uimit deasupra lumii, fără să știu unde zbor, fără să-mi amintesc cum am ajuns în situația asta, nu știu cine a achitat pentru mine călătoria asta și pentru prima data în viață nu vreau să controlez nimic, închid ochii. Peste ceva timp aud întrebările politicoase ale stewardesei, dar rămân cu ochii închiși. Femeia se retrage pentru ca săƒ revinăƒ câteva minute mai târziu cu o păƒturăƒ moaleƒ pe care o întinde grijuliu peste mine. Aerul dimprejur se burzuluiește puțin și-mi gâdilăƒ năƒrile. Trece o viatăƒ de om, cum trece timpul când reușești săƒ nu te mai gândesti la nimic - cu adevăƒrat la nimic - săƒ dispari din lume și din tine, pentru un timp relativ. Deschid ochii cu oarecare teamăƒ.  Am vrut să scriu frică dar aș fi exagerat. Mă gândesc că stewardesa mea ar fi putut să îmbătrânească deja.

Am aterizat pe un aeroport subtropical, camioane militare și avioane cu găini, se simte ocean în aer, mă iau după miros și plutesc din nou peste controlul pașapoartelor, trec frontiera zâmbind și pe măsură ce zâmbesc simt că ochii mi se fac și mai albaștri. Mă urc într-un autobuz gălăgios, se vorbește în spaniolă, nu mă complic să aflu unde sunt, mă înghesui printre oameni negri și colorați și nimeresc lângă doica lui Scarlet O'Hara, este liberă acum și practică magia neagră, dar mie îmi zâmbește șăgalnic. Nu-mi vine să cred, totul e atât de departe în urmă, răsăritul și mașina mafioților, fereastra rece și soarele luminând copaci sau blocuri trase la față. Mergem vreo trei ore, grandma' îmi povestește ceva de la începuturile lumii, iar eu adorm din nou pe umărul ei, sunt ușor - blugi, șlapi și tricou - miroase din ce în ce mai puternic a ocean, cine naiba spune că nu ne naștem cu mirosuri îmbibate în suflet, ne naștem cu orice în afară de sens, dar azi nu caut sens și e bine.

Autobuzul mă lasă undeva pe marginea drumului paralel cu oceanul și o plajă murdară. Mă îndrept către plajă. Undeva în depărtare intuiesc o mogâldeață de paie, nu devine un scop decât prin simplul fapt că am de gând să merg tot înainte așa cum am hotărât la începutul dimineții ăsteia de mai. Peste vreun kilometru am să mă așez și am să beau cuba libre cu un mustăcios tăcut și tăiat pe față în mai multe locuri, chiar și aproape de marginea de jos a ochilor săi înguști, așa de înguști încât îl fac să pară că se hlizește, nemernicul. Beau mult fără să mă îmbăt soarele cade peste lume, e timpul s-o iau din loc, abandonez mulatrele transpirate și încărcate cu tinichele naive și plec din nou pe plajă. Am să mai merg contra luminii așa, preț de-o oră, până când am să întâlnesc o casă albă colonială, cu toate perdelele fluturând deși nu adie nici un pic de vânt, ba dimpotrivă un soi de zăpușeală groasă plutește peste lume ca un gaz greu.

Mă atrage casa asta cu coloane albe și tencuială căzută, caut o intrare, e undeva în spate, în față sunt doar ferestrele mari care dau către mare și un balcon central în care nu se află nimeni. Iată-mă în fața ușilor deschise, intru și aleg să urc pe una din cele două scări de marmoră așezate simetric la stânga și la dreapta unei săli ca de bal a cărei perspectivă se pierde într-un soi de ceață albă venită de pe ocean prin ferestrele deschise. Urc la etaj și incep să merg dintr-o cameră în alta pe parchetul care scârțâie a trecut. Mobilele sunt acoperite cu cearșafuri albe, cineva grijuliu a lăsat totul în ordine aici. Mă îndrept către ferestrele care dau către plajă, toți oamenii care intră în case pentru prima oară caută ferestrele, dar eu probabil caut și alte lucruri de care nu sunt treaz, pentru că mă îndrept spre una din ferestre unde se află o siluetă de femeie care privește oceanul în liniște. Și părul ei flutură fără vânt, o mănă atârnă pe lângă corp îmbrățișată în dreptul cotului de cealaltă mână, o femeie într-o poză adolescentină. Sensul pe care nu-l căutam în dimineața asta își face limpede apariția. Femeia de la fereastră ești tu. Nu e nevoie să te întorci. Nu e nevoie să spui nimic. Am să ridic eu cearșafurile de pe mobile după care o să mă conduci către bucătăria casei coloniale. O să ne și culcăm undeva în noaptea plină de zăpușeală însoțiți de zgomotele ritmice ale elicelor care încearcă să îmboldească aerul. Dar mai e până atunci, mai e...