Boulevard of Broken Dreams. Gânduri despre teatru.

Mă pregătesc să revin pe scena. Ca actor. Nu mi-e limpede unde o să se întâmple asta, dar mă pregătesc. Am citit foarte multă dramaturgie vara asta. În special americani. Mă fascinează cum găsesc ei subiecte, aproape din nimic, adică te apuci să citești ai senzația mai degrabă de eseu dramatic și dintr-odată conflictul apare de nicăieri sau de unde nu te aștepți. Apoi îți spui: de ce nu m-am gândit eu la treaba asta?

Am sentimentul că există un soi de pudoare în materie de subiecte în dramaturgia și scenaristica românească. Un soi de autocenzură vis-a-vis de ce și ce nu putem face pe scenă sau ecran.  Parcă suntem obsedați de drame mărunte, suntem fascinați de firesc nefiresc, alimentăm tăceri misterioase sau inventăm mistica tăcerii.
Parcă nu vrem să tăiem în carnea vie a unei povești cu miză uriașă. E mai interesantă o existență anostă decât una spectaculoasă deci( ar zice unii) necredibilă și susceptibilă de a fi un clișeu. Pare că nu ne place "twistul", suceala poveștii într-o directie abruptă care să-l pună pe personaj în fața unei decizii capitale.

Drama americană speculează decizii imposibile, situații incredibile, vorbește despre eroi care luptă să iasă din situații fără ieșire. Mi-aduc aminte de parafraza la pictura lui Edward Hopper - Nighthawks, parcă cineva a numit-o Boulevard of Broken Dreams, în care Marylin Monroe, James Dean și Humphrey Bogart împart același fast-food, târziu în noapte, captivi fără speranță ai unei vieți pe care și-au imaginat-o altfel.  Dacă vreți e o similitudine cu fatalismul rusesc din Livada lui Cehov unde pare că nu se întâmplă nimic, dar ce miză poate fi mai mare decât să fii obligat să-ți vinzi amintirile unui vătaf cu care n-ai nicio legătură? Cine și-ar amaneta măcar trecutul? Darmite să-l vândă?

Da, asta mi-aș dori să văd în poveștile noastre, costul și prețul acțiunii personajelor. Personaje mai profunde sau fotografiate în profunzimea lor, situații limită. Ne ferim să jucăm situații grele. De ce vedem actori mari in filme bune și destul de rar actori mari în filme slabe? Pentru că rostul unui scenariu bun este acela de a-l pune pe actor în situații cu combustie dramatică mare, astfel că el nu face niciun efort suplimentar ca să se exprime pe sine. Situația exprimă personajul și nu invers. Cand situațiile unui text sunt fără miză, rămânem cu o trecere prin scenă. Nu întâmplător când vine vorba despre structura narațiunii toată lumea se întoarce la Aristotel, Sofocle, Euripide et comp. Poate n-ar fi rău să-i mai vizităm și noi din când în când...