Un acord pe educație. Suntem în stare?

Premize 

S-au terminat alegerile. Foarte multă lume are așteptări mari de la noii câștigători. Atât de mari încât au început să confunde alegerile europarlamentare cu cele parlamentare sau locale. Este normal. Mizeria de la vârful țării este irespirabilă și lumea a echivalat votul pentru parlamentul european cu cel al schimbării definitive. Din păcate, nu este așa. Alegerile care tocmai au trecut trebuie privite ca un exercițiu reușit de democrație. Prezența la vot a fost mare și ar fi putut fi și mai mare. Numai că trebuie să înțelegem că adevăratul test de-abia urmează: alegerile de anul viitor. Parlamentare și locale. Acolo este testul cu adevărat important. De-abia acolo o prezență mare este absolut necesară pentru ca legitimitatea celor aleși să reflecte în mod real o voință populară. 

În condițiile astea am tot auzit imediat după alegeri că opoziția ar trebui să preia puterea, Guvernul Dăncilă să-și dea demisia și să se termine o dată pentru totdeauna cu PSD-ul. Mie mi se pare că este o greșeală și că nu e atât de simplu. Orice măsuri de guvernare au inerție, fie că sunt bune sau rele. Cei care preiau puterea în mijlocul unui termen vor moșteni inerția măsurilor luate de guverarea anterioară, iar cei care sunt adevărații autori ai măsurilor vor fi în opoziție ( PSD, ALDE în cazul nostru) descotorosiți binemersi de proprietatea răului pe care l-au făcut (vezi legile justiției, brambureala fiscală, promovarea incompetenței în funcțiile cheie, guvernare centrată pe clientelă, starea învățământului) și vor critica partidele nou sosite care riscă astfel să piardă capital electoral chiar înainte de cele mai importante alegeri. 

PSD conduce România în baza rezultatului ultimelor alegeri parlamentare. Intrând acum în opoziție vor face exact ce au făcut și la momentul Colectiv când au pus tunurile pe guvernul tehnocrat al lui Cioloș cu ajutorul televiziunilor penalilor. Cred că numai lupta internă pentru putere nu-i lasă să demisioneze acum. Pentru ei ar fi o poziție care le-ar aduce voturi la următoarele alegeri. Așa însă, măcinați intern, incompetenți, speriați de ce a mai rămas din lupta anticorupție vor face greșeală după greșeală, pentru că sunt incapabili să guverneze, au demonstrat-o cu prisosință. Numai că nu trebuie să uităm că ascensiunea lui Liviu Dragnea a fost posibilă doar pe asigurarea că toți infractorii vor scăpa de pușcărie, într-un fel sau altul, conectați la afaceri cu statul. Așa a rezistat în vârful partidului. Iar cei care l-au ținut acolo sunt noii disperați. În lipsa unui lider care să conducă lupta anti justiție situația e dramatică. Deși ar avea avantaje dacă ar ajunge în opoziție pe termen scurt ar fi dezastruos pentru PSD, căci justiția nu a fost subordonată până la capăt. Sunt într-o poziție ingrată: dacă rămân la putere vor pierde și mai mult capital electoral, iar dacă pleacă de la putere pierd controlul unor instituții pe care s-au chinuit atâta să le subordoneze. 

Pe de altă parte, opoziția are de demonstrat niște lucruri celor care i-au votat. PNL, de exemplu, trebuie să arate că forțele care vor reforma partidulului sunt mai puternice decât alea care nu de mult făceau monstruoasa alianță numită USL. Nu avem memoria scurtă. USR-PLUS au o enormă responsabilitate față de alegătorii care au dat 1. un masiv vot anti PSD, 2. un vot pentru un alt fel de politică care presupune mai ales transparență, apoi o viziune coerentă pe termen lung. Momentul preluării puterii, oricând ar veni el, trebuie să găsească partidele din opoziție pregătite să SCHIMBE, nu să se bâlbâie. Au fost deja tot soiul de poziții echivoce și un dans periculos al declarațiilor politice lucru care nu prea seamănă a siguranță. Prin urmare, după părerea mea, opoziția trebuie să-și facă temele pentru guvernare. Altminteri riscăm să rămânem în cercul politic vicios care macină România de câțiva ani. 

Acțiune responsabilă

Unul din testele de maturitate politică este poziționarea opoziției față de dezastrul din educație. Eu cred că opoziția trebuie să facă primul pas către un angajament comun, al tuturor partidelor, față de politicile care ar putea să pornească reforma. Fără un acord politic prin care măcar la acest capitol partidele suspendă orice fel de adversitate, nu vom avea niciodată un început. Dacă partidele vor continua să se prefacă că nu înțeleg acest moment 0 și importanța adoptării unei viziuni comune la care să adere toți factorii politici suntem pierduți pe acest palier. Depolitizarea sistemului educațional care creează false criterii de performață și menține o subordonare păguboasă a profesorilor față de minister, curricula, inspectorate și inhibă tentativele de creativitate în relația profesor-elev este, paradoxal, o decizie politică pe care partidele au obligația să o asume și să o respecte, de acum înainte. Copiii noștri sunt expuși de ani de zile cârpelilor manageriale și deciziilor politice care fac din educație o bilă prea mare care se rostogolește de colo, colo, funcție de cine se află la butoane. O bilă într-o mișcare browniană, fără o destinație clară. 

Când Ministerul educației a pus în dezbatere publică viziunea despre care am scris aici, și care este profund inspirată de reforma finlandeză din educație, partidele din opoziție nu au făcut decât să o critice fără să identifice eventualele punctele bune. Radu Szelely (consilier al ministrului și expert în educația finlandeză) și echipa lui nu sunt membri PSD, dar, una peste alta, lucrând la minister sunt identificați cu partidul. Eu înțeleg că e nevoie de opoziție constantă împotriva unui partid care sfidează toate valorile democratice, însă cred că era mai simplu să existe nuanțe. S-ar fi putut recunoaște punctele bune ale viziunii puse în discuție și s-ar fi putut manifesta suspiciunea rezonabilă că PSD nu are niciun interes să implementeze elementele pozitive din documentul propus de ei. Adică avem o viziune cu multe puncte bune, dar un partid de guvernământ care nu are niciun interes pe termen lung ca nivelul educației să crească, din simplul motiv că un votant educat e mai greu de manipulat. Pe de altă parte, partidele din opoziție nu au venit cu nimic în loc, în sensul unei propuneri coerente care să se poată numi viziune pe termen lung. Viziune în sens de obiective, idealuri, așteptări. 

E momentul ca partidele politice să realizeze că suntem într-o situație extrem de gravă și că niciun guvern nu e veșnic. De aceea e nevoie de o uniune politică, măcar în acest domeniu. Politizarea educației este o mișcare extrem de păguboasă care nu are cum să aducă vreodată ceva bun României. Este inacceptabil ca copiii noștri să tot plătească prețul politizării educației care îî deposedează de o relație acceptabilă, decentă cu sistemul. Copiii noștri nu pot fi crescuți de un sistem ale cărui sclăbiciuni sunt exploatate tacit de participanții obedienți la actul educațional. Un sistem care vrea să controleze cu orice preț informația livrata #pederost copiiilor. Un sistem care bifează “performanța” doar pe hârtie sau la număr de ore. Un sistem desprins total de realitățile și politicile educaționale din lumea anului 2019. 

Fără un acord politic pe implementarea reformei educaționale suntem în prag de a deveni un popor fără identitate. Sincer, aștept ca opoziția să facă primul pas în direcția acestui acord. Educația este un capitol de importanță națională. Subminarea ei prin divizare politică echivalează cu o crimă lentă împotriva propriului popor. Pasivitatea te face părtaș la această crimă, indiferent câte argumente invoci. Mingea e la politicieni acum. 

În calitate de cetățean al României, fiind la curent cu situația precară a învățământului românesc, lansez un apel public către toate partidele politice: procedați cu responsabilitatea de care pretindeți (la nivel declarativ) că dați dovadă, așezați-vă la o masă împreună cu consilierii pe probleme de educație și ajungeți să elaborați o viziune unitară, comună, multi-anuală, pe care s-o implementați prin măsuri executive și legislative. Depolitizați sistemul și începeți să construiți împreună un nou sistem care să pună cu adevărat în centrul său elevul, iar profesorii să aibă libertatea dar și competențele de a lua decizii pentru dezvoltărea echilibrate a copiilor/elevilor/studenților în spiritul valorilor desprinse din bunele practici educaționale. 

Se aude USR-PLUS, PNL, PMP, PSD, ALDE, PRO România, UDMR? 

De 1 IUNIE sau...un număr într-un sistem

A trecut încă o zi a copilului. Marketingul a funcționat, ca de obicei, puzderie de oferte de activități pentru “cei mici”. Părinții cumpără, loviți revelator de importanța momentului. E o zi în care toată lumea mimează vesel importanța copilului în societatea noastră. Poate că de 1 iunie lumea chiar e convinsă de rolul copilului în societate. Sigur este că această convingere se duce pe apa sâmbetei, duminică, 2 iunie, să zicem. Nu, copilul nu este în centrul societății noastre. Nu este nici măcar în centrul sistemului nostru de educație. Copilul nu este important în România și asta se reflectă în momentul nostru de țară. Societățile scandinave sunt cele care s-au transformat și au beneficiat de reforma educației și de filosofia creșterii copiilor. Statul a venit la întâlnirea dintre părinți și toate provocările (mari) care decurg din parenting, contribuind înțelept și eficient la descărcarea părinților. Adulții cresc copii și reușesc să fie fericiți în Danemarca, Suedia, Finlanda sau Norvegia. Aceleași societăți (și nu numai ele) au înțeles și asumat importanța creșterii unor copii cu adevărat independenți, creativi și conștienți, de la vârste timpurii, de impactul lor în societate. No one is left behind nu e un slogan de campanie, ci o filosofie de viață, când vine vorba de copii. Starea de bine a copilului nu e un concept abstract despre care discută profesori universitari la ceas de seară, ci o stare de fapt, obținută la nivel de pregătire profesională, a celor care lucrează cu copiii. 

Unde suntem noi? Cum ne creștem copiii? De câte ori ne punem întrebarea asta? Dacă te uiți pe studii răspunsul ar fi că nu prea ne punem genul ăsta de întrebări. Un studiu din 2017 al Fundației World Vision România care analizează tipologii de părinți în raport cu copiii lor e de-a dreptul înfricoșător: doar 1 din 10 (9%) părinți români nu şi-ar lovi niciodată copilul; atitudinea violentă față de copii se regăsește portretizată în 7 tipologii distincte de părinţi care justifică violența în moduri diferite - 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului; 1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;  8% ar lovi copiii dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;  8% invocă motivații religioase;  6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;  5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;  3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc. 

Nu era nevoie de studiul ăsta ca să putem afirma că autoritarismul (în toate formele lui, chiar și cele extreme) este politica preferată de majoritatea părinților români. Sigur, într-o țară în care psihologul e confundat adesea cu psihiatrul e posibil și chiar probabil ca părinții să nu fie la curent cu descoperirile din ultimele zeci de ani în domeniul psihologiei pediatrice. Apoi, e foarte greu să lupți cu o moștenire culturală sedimentată în sute de ani, mai ales dacă ai trecut printr-o perioadă profund dezumanizantă, cum a fost comunismul românesc. 

În societatea românească copiii sunt bătuți. Sunt umiliți. Agresați verbal. Zilnic și nu o dată. Sunt însămânțați cu frici pentru a fi controlați mai ușor (dacă nu ești cuminte vine stewardesa și îți face injecție), creativitatea este reprimată constant căci li se refuză mai tot ce încearcă și asta doar pentru confortul părinților (nu desena pe perete, nu umbla cu sticlele alea, nu țipa că x,y,z, n-ai voie cu ulei, făină, ciocan, stropitoare, șervețele umede, nu alerga, nu vorbi urât, nu te închide în baie, nu ieși din cameră, nu da muzica tare, nu mai freca întrerupătorul, stai frumos la masă, nu mai pune atâtea întrebări și în continuare puteți completa cu mii de exemple, sunt convins). În societatea românească copiii cresc fără părinți (nu toată lumea care muncește afară își poate lua copiii) sau în instituții de stat unde abuzul asupra lor îmbracă cele mai variate forme. Noi trăim în societatea lui “faci așa pentru că așa am zis eu” suprema formă de închidere a unei conversații în care logica adultă se declară învinsă, dar nu acceptă să piardă. 

La nivel declarativ toți părinții vor să crească copii fericiți, independenți, creativi și empatici. Doar că pentru asta e nevoie de o resetare totală a modului autoritar de creștere a copiiilor, altul decât ăla în care strategia e pedeapsa cu declinările ei sau diverse forme de coerciție. În societățile funcționale abuzurile de mai sus duc fără prea multe discuții la decăderea din drepturile părintești. Și asta pentru că acele societăți au înțeles mult înaintea noastră că iubirea necondiționată, răbdarea și o dezvoltare emoțională constantă și fără fluctuații contribuie la un viitor adult echilibrat care să participe activ și pozitiv la creșterea societatății.

Nu există părinte să nu se plângă de sistemul nostru de educație. Pe oricine întrebi este deranjat că sistemul nu contribuie la dezvoltarea independenței copiiilor, nu le stimulează gândirea critică, abilitățile emoționale sau cele de relaționare, nu integrează aspectele practice ale vieții, nu formează reflexe empatice, ca să nu mai vorbim de filosofia comunitară sau educația civică. Sistemul este învechit, apăsător, frustrant, copiii îngurgitează informație nefolositoare, învață pe de rost și termină liceul incapabili să-și formeze o viziune proprie asupra lumii și drumului lor în viață. 

Dar oare sistemul de educație românesc nu este după chipul și asemănarea majorității părinților? Oare profesorii nu împlinesc așteptările părinților? Sau, dacă la rândul lor sunt părinți autoritari, de ce ar adopta o altă strategie de învățare/predare, din moment ce ei sunt mulțumiți cu ideea de subordonare a copilului? Oare nu este normal ca profesorul și sistemul să compună reflexia comportamentului și așteptărilor părinților? 

La nivel declarativ părinții sunt nemulțumiți de sistem, dar abia așteaptă să se mândrească cu rezultatele bune ale copilului care se chinuie să performeze într-un sistem pe care tot părinții îl critică. Suntem gata să considerăm că o notă mică este expresia unei capacități scăzute de învățare și aproape întotdeauna copilul este vinovat pentru asta, foarte rar este ascultat. Cam de câtă frustrare se poate umple un copil care nu poate să le explice părinților că școala nu-i împlinește nicio nevoie? Oare câți părinți au curajul de a nu se mai așeza la teme cu copiii lor mai mult de treizeci de minute pe zi?  Apoi să meargă la școală și să comunice profesorilor că o împovărare excesivă cu teme afectează relația părinte-copil, aia în care familia trebuie să fie complementară școlii și nu să devină un afterschool după afterschool? 

Câți părinți sunt dispuși să renunțe la încercările de a intra în grațiile învățătoarei sau profesorilor doar ca odrasla lor să beneficieze de mai multă “atenție” și eventual de un “pole-position” la explicațiile suplimentare? Câți părinți nu așteaptă de la școală să corecteze “comportamentul inadecvat” al copiilor lor, ăla ale căror cauze nici măcar nu se sinchisesc să le chestioneze. 

Lasă că e bine să-l ordoneze școala, lasă că puțină ordine nu strică, lasă că știu ăia mai bine ce să facă cu ei, lasă că nu e dracu chiar așa de negru, plus că ăsta al nostru e răsfățat. 

Când autoritatea fundamentează un model de parenting, școala nu va fi niciodată altfel. Copiii noștri nu au nimic de spus în ceea ce privește viața lor, alegerile lor. În societățile avansate este exact invers. Când am vizitat o grădiniță din Helsinki am întrebat-o pe directoare care crede că sunt cele mai importante valori cu care un copil trebuie să plece de acolo. A răspuns fără ezitare: abilitatea de a-și face prieteni și conștientizarea impactului pe care acțiunile lui le au în societate și în mediul înconjurător. Însă directoarea a putut să-mi ofere acest răspuns pentru că există o unitate de viziune între părinți, profesori și agenția națională de educație. 

Și la noi există o unitate de viziune în fapt, chiar dacă la nivel declarativ părinții se delimitează de sistem: autoritatea. Părinți autoritari, profesori autoritari, sistem autoritar. Culmea că, la rândul lor, profesorii se subordonează docil altei autorități, una kafkiană de data asta: ministerul. Nu spun că nu există excepții, dar majoritatea profesorilor bifează performanța pe hârtie, nicidecum s-o demonstreze prin copiii pe care se presupune că-i formează. Contează mai mult să completăm documente decât să arătăm copii cu aptitudini socio-emoționale înalte. Pe de rost Luceafărul și e bine. Un număr de ore bifate și e bine. Inspectoratele au nevoie de dosare cu șină care să ateste calitatea actului educațional. Monstrul birocratic trebuie hrănit și profesorii se conformează. Părinții la fel. Iar copiii ajung să se plimbe pe marginea acestui sistem - singuri, abătuți și înfricoșați de lumea pe care nu le-o explică nimeni cu dragoste și răbdare. 

Nu-i nimic, nu e grav că educatoarele desenează planșele copiilor în vederea inspecției, nici că presiunea părinților decide că din septembrie copiii n-ar mai trebui să iasă în aer liber că răcesc. Important e ca toată lumea să iasă bine. Copiii ies rău. Și devin adulții ăia speriați, închiși în ei, preocupați să depisteze mereu vinovății în altă parte decât în curtea lor, incapabili să lucreze în echipă, să gândească proactiv sau să înfrunte un sistem care le dăunează. Păi de ce ai lupta cu un sistem corupt, de exemplu, dacă tu ai fost crescut în spiritul obedienței indiscutabile. Cum putem spune că în România copilul este în centrul educației? Cum pot profesorii să-și dorească să reformeze un sistem nefuncțional ai cărui beneficiari sunt? Până la urmă meditațiile în particular (nefiscalizate, desigur) nu sunt o formă de a împlini un venit nesatisfăcător? Nu sunt ele locul în care profesorii devin adulții ăia mai înțelegători și mai dispuși la dialog? Dar sunt în același timp o formă de a încuraja un cerc vicios care se învârte amețitor în jurul unui copil derutat, împovărat și confuz. Părinții cresc copiii în spiritul sistemului, sistemul răspunde în oglindă, părinții se revoltă, apar soluții alternative de la actorii din sistem (meditațiile), copiii obosesc și nu mai au putere să se revolte și percep societatea ca pe un loc prearanjat pentru ei, un loc în care nu au multe de spus și trebuie să aștepte să crească mari ca să-și ia revanșa (subconștient) cu copiii lor. 

Când am mers prin licee într-un turneu în care vorbeam despre cum ai putea să-ți descoperi pasiunea pentru o profesie și cât de important este să faci această descoperire, foarte mulți copii mi-au spus că părinții decid pentru ei, fără să le dea șansa să-și urmeze visul. În general frica părinților era aia că odraslele lor vor alege o meserie care nu le va putea asigura confortul financiar sau statutul social. Fericirea copilului era trecută în planul doi, iar asta părea să genereze un clivaj serios între părinți și adolescenții care intrau în viață. 

Ieri am postat pe contul meu de Instagram o fotografie cu o tablă pe care scria “există viață și după notă mică”, versuri desprinse dintr-un cântec pe care urmează să-l lansăm curând. O mamă a reacționat: “dacă aș fi văzut asta înainte n-aș fi certat-o pe fii-mea pentru nota ei mică” și a adăugat că probabil a procedat așa dintr-un reflex al educației primite de la părinții ei. Toată discuția m-a dus cu gândul la o remarcă din cartea lui Alfie Kohn, Unconditional parenting: Moving from rewards and punishment to love and reason care spune cam așa, într-o traducere aproximativă: oamenii tind să reproducă comportamentul și modelul de creștere pe care le-au aplicat părinții lor, tocmai pentru a putea să continue să-i iubească. 

În numele iubirii ne permitem multe cu copiii noștri plecând de la premiza că sunt niște ființe incomplete. Iar noi alegem să le “completăm” subordonându-i în fiecare clipă. Sunt părinți care lovesc, urlă, sperie, înfricoșează, condiționează, umilesc și suspendă dragostea. Toate astea în numele iubirii. Nu pun la îndoială că orice părinte își iubește copilul. Chiar nu pun la îndoială asta. Pun însă la îndoială că un părinte care subordonează și dictează e mai eficient decât unul care colaborează. Sistemul este mereu după chipul și asemănarea noastră. Iar reforma aia din educație de care vorbim de treizeci de ani nu poate începe decât cu noi. 

Semnat, Tudor Chirilă, 

fost număr în sistem