Lupta cu mine

In weekend am fost la mare. Kite. A fost altfel decat pana acum. Pentru ca marea era cu adevarat zbuciumata. N-a mai fost plutire. A fost lupta. Dar nu lupta cu marea. Din moment ce alegi sa intri intr-o apa cu asemenea valuri, lupta e cu tine. Nu cu marea. Marea nu mi s-a parut nervoasa, in ciuda valurilor de vreo trei metri care adesea mi se spargeau in cap si ma rasuceau prin apa. Era mai degraba impersonala. Ca si cand mi-ar fi spus: uite mai baiatule, nu inteleg ce e cu tine ai vazut doar ca sunt zbuciumata, n-am cum sa controlez chestia asta, acum te-ai gasit sa faci dragoste cu mine? Pe bune, sunt nervoasa rau.

Placa in picioare, inclin zmeul usor, apoi brusc si ma trage din apa. Plutim. Primul val e scund, asa ca un verisor, insa familia lui urmeaza repede, fratii usor nervosi peste care reusesc sa sar, o matusa cocosata care ma arunca vreo doi metri in aer si la zece metri inaintea mea mama furioasa care fuge urland dupa copiii gata sa se izbesaca de mal. Maicuta lor imi secera picioarele cu pletele ei de spuma, ma scufund cateva secunde sau sunt scufundat, dar el e acolo sus, salvarea mea, zmeul meu, il simt prin bara de care sunt legate atele, liniile zbarnie, trag de bara ca sa nu cada si el, mai am o fractiune de secunda si ies la iveala, nu sunt victorios, dar apuc sa privesc in sus, il vad, imi zambeste, ma asigura, e prea scurta gura de aer caci tatal valurilor trecute de mine ma izbeste in cap, imi smulge placa si se duce bolborosind dupa familia lui.

Sunt in mijlocul marii, fara placa, zmeul e inca sus, insa valurile n-or sa se opreasca, asta stiu bine, vantul sufla spre mal, norocul meu, ma indrept si eu spre mal odata cu placa, incep sa-mi strunesc zmeul, trebuie sa ajungem la ea, la placa noastra ca sa calarim iar pe marea asta nebuna. Un zig-zag, doua, trei, mai am un metru pana la placa, nici macar, o ating, o prind cu degetele de margine, mult prea putin, urechile imi vajaie, ma invart jur imprejur si simt cum panza loveste apa cu un zgomot surd, ma trage pe sub apa, e vantul care nu-l lasa deloc sa ma scoata, o sa ies, ma gandesc si-mi tin respiratia pana se duce si involburarea asta.

E vrednic si iute, zmeul asta, nici n-asteapta sa-i trag atele ca se si repede sus, in vant, apa se scurge neputincioasa de pe spatele lui cambrat si lucios, chiuie si ma trage vreo cinci metri prin apa, ca un caine neplimbat care-si taraste stapanul. Il las sa-si faca mendrele putin, se linisteste si incercam din nou sa calarim marea.

Ies din apa, prima tura a fost obositoare, nu-i bine sa ma pun cu mine, imi tremura muschii, ma dor toate, imi vajaie urechile, ma bate vantul, dar sunt fericit. Imi deschid hamul si ma umfla rasul. Cum naiba a ajuns hamsia asta la mine in ham? O hamsie lipita ca un tantar plesnit de perete cu un plici hotarat. Rider si pescar. Rade toata lumea, o tragem in poza pe hamsia decedata cand vantul ma purta pe ape si apoi ma uit din nou la mare.

Lumina lui septembrie, trezeste in mine o scurta nostalgie, cu concursul unei scheme de nori desenate parca de rasuflarile unor ingeri fumatori adunati la o barfa intr-o pauza de lume. M-am mai dat de veo trei ori, cu mai mult succes, calarind mai multe valuri. Le infruntam cand ieseam in larg, apoi fugeam de ele cand ma intorceam aproape paralel cu tarmul. Valurile se formau in spatele meu si ma urmareau ca o haita de caini albi care nu latra dar rasufla greu, iti simti calcaiele reci. Zmeul meu rade, noi suntem mai iuti ca ei, trag de bara si cand coltii de spuma sunt gata sa-mi taie picioarele el se arunca-n vant si ma smulge din fata dulailor care se topesc de suparare si fac lor altora la fel de mari si de iuti si iar fugim ca nebunii pana la mal.

Mi s-a intamplat sa ma urc pe coama valului si s-o iau inaintea lui si m-am pravalit odata cu el, m-am pravalit zambind, acoperit de spuma mai putin inspaimantatoare pe masura ce ziua se trecea catre seara. Marea. Vantul. Zmeul. Niciodata ei trei n-au fost impreuna, n-a fost niciodata o legatura stransa. Vesnicii au trecut pana cand primul zmeu sa fie umflat de vant si apoi sa tarasca Omul pe mare. Omul leaga natura si lucrurile ca sa-si modeleze visele. Si dorul asta incomensurabil, mai puternic decat orice combustibil, mai viril decat insasi explozia primordiala, dorul asta de nehranit, il mana pe om spre mare, pe mare, dincolo de mare. A fost o aventura in weekend. Am luptat cu mine si am invatat ca trebuie sa stiu sa ma retrag la timp din lupta asta. E un vis de visat, si un rasarit de vazut, e un apus de mirosit si mereu inca o noapte de veghe. Pana cand ceea ce e mai presus de OM isi face treaba.