[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

vineri, 2 martie 2012

Zambetul neterminat al copiilor fricii

Nu ii mai stergeti lentila cu servetelul ca o sa ramaneti fara obiectiv. Femeia ma priveste zambind. In sinea mea mi se pare un sacrilegiu. Sprijin tejgheaua cabanutei de pe partie la un vin fiert. Doua dintre cele cateva mese lungi de lemn sunt pline de copii pestriti. Pare o tabara de schi. Ma uimeste sa vad si cativa pui de tigani a caror rosata din obraji nu poate fi intuita pe tenul lor inchis. Insa zambesc fericiti. Cu toate astea este un zambet nedus pana la capat, un zambet neterminat, de parca in orice moment ar putea sa se intample ceva care sa stearga tot: zambetul, momentul, fericirea. Nu sunt copiii vreunor familii incredintati unei scoli de schi.

Un prieten bun pe care l-am intalnit pe partie dupa vreo cativa ani imi spune ca s-a alaturat unor cunoscuti care au adus acesti copii in prima lor tabara de schi. Copii de la un adapost. Copii abandonati. Doamna care stergea obiectivul aparatului cu servetelul este femeia care a pus cap la cap acest adapost. Mia's Children. Imi povesteste cateva lucruri in timp ce prichindeii ma privesc curios. Intuiesc ca s-a dus vorba ca as fi "de la televizor". Unul mai rasarit il intreaba pe Razvan daca e adevarat ca am castigat X Factor. Copiii nu trebuie dezamagiti si nici obositi cu istorii biografice dupa o zi plina. Raspund ca am castigat X Factorul de doua ori.

Sotul meu, imi spune doamna senina, a murit anul trecut. N-a luat cu el decat un costum de haine. Important e ce lasi in urma ta. Nu plecam cu nimic de aici. Am mai auzit vorba asta de multe ori si in mintea mea a capatat lipsa de importanta a unui proverb uzat, insa ochii sticlind si zambetul cald al femeii ma conving din nou de adevarul din spatele cuvintelor.

Si-a vandut casa pentru a face un adapost mai mare pentru acesti copii. Pe unii dintre ei i-a luat efectiv de pe strada. Sau de sub pamant. Sindromul lup. Copii pentru care parintii si societatea nu au facut nimic. Doar legea supravietuirii. Cand i-a luat nu vorbeau, nu articulau decat sunete de neinteles. Gemeau. Acum unii dintre acesti copii sunt masteranzi sau profeseaza in diverse domenii. De cincisprezece ani femeia cu zambetul senin si ochii luminosi, care sterge obiectivul aparatului de fotografiat cu un servetel, care si-a inmormantat sotul cu certitudinea ca a plecat fericit, nu traieste decat pentru bucuria enorma de a-i vedea pe acesti copii cu un rost si un sens.

Ma uit inca o data la ei. De dimineata cand i-am privit de la distanta, niste mogaldete rosii purtand costume de schi identice, mi-am spus ca e o tabara de schi la fel ca oricare alta. Acum ma uit de aproape la ei si inteleg cata munca depune femeia asta pentru ca zambetul lor sa fie dus pana la capat, sa se nasca liber, fara amenintarea unor monstri de neinchipuit pentru noi, cei care am crescut cu mama si cu tata si ierarhizam probleme dupa niste clasamente care i-ar face pe acesti copii sa rada in hohote si sa ne priveasca condescendent, ca pe niste nebuni de tolerat. Imi termin vinul. Imi inchid geaca.

O rog pe femeie sa ma primesca intr-una din zilele urmatoare pentru un reportaj foto. Imi spune ca unii copii nu pot fi fotografiati. Au fost victimele unor retele de trafic de droguri (cine stie cum au fost folositi) si vrea sa le protejeze identitatea. Ramane sa ma primeasca totusi. O intreb cum a gasit finantare. Imi spune ca nu a gasit si are nevoie mereu. Imi mai spune ca in situatii limita Dumnezeu ii scoate in cale oameni. Imi vin in minte cuvintele lui Tenessee Williams: Dumnezeu nu vine cand il chemi, dar intotdeauna vine la timp.

8 comentarii:

  1. Ce te-a facut sa iti schimbi gandirea? sau ai fost asa mereu?

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu cred ca asa a fost mereu. Sau e de mult timp. Eu personal nu reusesc sa-mi mai amintesc cum era Tudor Chirila acum 10 ani, doar foarte vag. Imaginea aceea e estompata de acel Tudor care stiu cat s-a implicat si le-a sprijinit pe Oana si Carmen, de care stiu si eu din 2009 cred, de la stirea de lansare.. Si alaturi de care am incercat si eu sa ma implic, in limita timpului si a depresiilor. Insa in timp am invatat ca oameni ca ei sunt cei mai valorosi pentru mine si ca ei sunt modelele mele.
    Asta pentru ca se implica si dau ceva inapoi societatii si Romaniei, ceea ce foarte putini la noi fac, insa afara cei mai multi.
    Dar asta putini inteleg, si anume ca Schimbarea e in puterea fiecaruia, atat cat reuseste sa faca. Si nu are legatura cu banii, pozitie, etc..Dimpotriva.
    Astazi zic ca sunt si eu ca ei. Datorita lor, ca mi-au indicat indirect drumul. Asa ca Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. buna, Tudor:) tu scrii foarte bine:). am mai postat asta pe undeva. deci il mostenesti si pe tatal tau:). esti viu, vibrant. as esti tu:). se vede asta si pe scena. asa ca ai multe de facut:) nu de aratat:)- u know wht i mean:) so, next level:)- sincerement, Natalie

    RăspundețiȘtergere
  4. Am ajuns de mult la concluzia : "Prefer sa dau decat sa primesc". E dureros ceea ce descrii, dar cel mai dureros este cand incerci sa intelegi ce a fost si este in sufletul lor. A disparut ceea ce au nevoie mai mult, iubirea si grija parinteasca. Cand citesti asa ceva, nu are cum sa nu-ti dea lacrimile sau sa simti ceva in gat.

    RăspundețiȘtergere
  5. "Intotdeauna am depins de bunatatea strainilor" acelasi Tennessee.

    RăspundețiȘtergere
  6. Cred ca respectiva Doamna trebuie sa fie un exemplu pentru noi toti, in fiecare clipa... si pacat ca aceste cazuri nu se meditizeaza.. ci altele.
    In plus cred nu e nevoie sa asteptam sa ne moara cineva drag sa facem ceva pentru aproapele nostru, ar trebui sa simtim pur si simplu in fiecare zi, sa ajutam, indiferent cum, sa nu traim doar in confort si pentru confortul nostru.

    RăspundețiȘtergere
  7. @Arina, acest lucruri se pot intampla numai daca dispare invidia si comoditatea.

    RăspundețiȘtergere