Dincolo de marginile fotografiei

Mereu ma gandesc ca fotografia este o minciuna. Sau doar o frantura de adevar. E mai bine spus asa. Am inceput din ce in ce mai des cand vad o o fotografie, sa ma gandesc la ce se afla dincolo de marginile ei. Care sunt imprejurimile, contextul, ce se intampla dincolo de incadrarea asta care naste iluzii si hraneste fantezii. Am sa va spun ce se afla dincolo de aceaste cadre cu fetita blonda de la malul marii, de pe Insula Vantului. Undeva in stanga dincolo de partea neagra a fotografiei care reprezinta o bucata dintr-o baraca de lemn, se afla marea.

Acolo copiii n-au voie sa se joace pentru ca oamenii mari se joaca cu zmeele lor si mai mari care ar putea sa-i loveasca pe copii. In stanga se afla un camp batut de vant, mult nisip, buruieni si trestii. E un loc de regrupare al "riderilor" locul in care sta aceasta fetita blonda care nu era foarte incantata ca ma chinuiam sa-i fac poze. Copiii se joaca aici in spatele baracii de lemn, printre perne si echipamente de kite, rastoarna cafele, se urca pe mese, se fugaresc printre rulotele aflate cateva zeci de metri mai incolo. Doar vantul care sufla nebuneste ne salveaza de o arsita aproape dureroasa.

 Copiii sunt liberi aici, nu e niciun pericol, n-au unde sa fuga, e multa pustietate neinteresanta in jur. Aici la baraca e micul lor univers, populat de oameni mari si de vreo sase catei jack russel pe care ii chinuie cu abnegatie. E un sentiment de uitare placuta in care te abandonezi dupa ce vii din apa infuriata si batuta de vant, tu insuti batut de vant, pielea creponata pe fata arsa de soare si linistea din spatele baracii 

Era undeva pe la ora pranzului si ne pregateam sa parasim insula cand fetita asta dezinvolta si revoltata s-a cuibarit pe perne, speriata de caini, agasata de mine, fara nicio provocare din partea vietii. Si totusi exista un moment de melancolie in ochii ei. Sau poate e  iluzia obiectivului. E doar oboseala dinaintea somnului de dupa amiaza. Acel somn care ii chinuie pe adultii care se simt vinovati ca adorm.