[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

luni, 15 iulie 2013

Viața merită să fie trăită. Ilustrată portugheză



Atlanticul 


Când am ajuns pe marginea promontoriului la Cabo da Roca mi-au dat lacrimile. Nu știu ce naiba s-a sucit în ființa mea. Am trecut de crucea din piatră, înaltă de vreo șase metri, care marchează - privind către o Americă invizibilă - cel mai vestic punct al Europei și m-am așezat pe balustrada de piatră cu fața către nord. În stânga mea, Atlanticul unei zile toride, fără vânt sau nori. În față, o stâncă uriașă se ridica din apa care în răstimpuri o scălda în spumă. Mi-au dat lacrimile. Totul era imens și liniștit. Dacă privesc în urmă, acum, la câteva ore după ce am fost acolo mă gândesc că aveam nevoie de reconfirmarea asta a imensității naturii. Băiete, bărbate, omule, liniștește-te, sunt aici și mă ridic din Atlantic fără niciun fel de orgoliu. Sau poate crucea aceea privind către vest. Dar crucea este a omului. Nu, nu ea. Dumnezeirea din stâncă, nu nevoia din Cruce. 

În jurul meu lumea era pestriță. Grupuri obosite de turiști veniți cu autocarul, prea hăituiți pentru relaxare, "backpackeri" îndrăzneți, portughezi cu familiile, cupluri izolate, condiții sociale și intelectuale adverse sau diferite. Toți priveam către vest sau către nord, către crucea care privea și ea vestul. În aer plutea o briză de solidaritate răbufnită din uimirile nereținute. Și mi-a venit în cap ideea asta că locul nostru, al oamenilor, e doar în natură. Și că doar asta ne (mai) poate solidariza. Un manelist, un inginer, un pianist, un tâlhar, o prostituată, un cercetător, un gigolo, un șofer, un actor, toți vor fi uimiți până la indignare de spectacolul imens și mut al stâncii gigante care iese din Atlantic la marginea Europei. Uimirea este un (a)tribut adus frumuseții. Din fiecare dintre ei va răbufni o formă de uimire și de subjugare. Chiar dacă scuipi semințe către infinit, cum poate ar face manelistul, n-ar fi altceva decât o mecanică inconștientă pe fondul unei uimiri netrucate. 

Când ne-am rupt de natură, ne-am rupt de ideea unității noastre. Atunci am fost alungați, atunci am căzut, atunci am pierdut Paradisul. Poate că drumul nostru ca rasă este doar fuga din Natură pentru ca mii de ani mai târziu să-i dăm din nou de capăt, de data asta nu înfricoșați, ci iluminați. Nu știu de ce îmi vine în minte Odiseea Spațială 2001 cu acea călătorie dementă din final când personajul principal se regăsește pe sine, copil, într-o altă dimensiune. 

Am stat aproape o oră în cel mai vestic punct al Europei. Apoi ne-am întors în sat. Căutam locuri fără turiști sau mai degrabă fără un anume soi de turiști. La venire, când am traversat Cabo del Roca, mi-a atras atenția un indicator pe care l-am urmat la întoarcere: Moinho Dom Quixote bar esplanada. Era într-adevăr un bar sub forma unei terase, cu multe spații mici, intime, dar conectate unele cu altele. Multă ceramică, gresie și faianță portugheză pictate în modele colorate amintind de civilizația maură, umbră din abundență oferită cu grație de tot soiul de plante verzi. Din aproape orice colț al terasei se vedea Atlanticul pe care tocmai îl părăsisem în căutarea răcoarei. 

Vorbisem mult despre finalul din Dragostea în vremea holerei  tentați (victime ale rătăcirilor psihologice moderne) să-i atribuim lui Fernando Ariza obsesia in locul iubirii. Cum să aștepți o viață o femeie? Cum să nu poți merge mai departe? Ne-am așezat lângă doi bătrâni nemți, amabili și volubili. Am să mă opresc aici pentru moment din descrierea lor pentru că mi-e foame de clipa asta pe care m-am gândit s-o scriu imediat ce s-a intamplat. Și nu știu de ce am făcut ocolul ăsta pe marginea Atlanticului. Cred totuși că uneori contextul elucideaza un soi de subtext neînțeles al autorului sau gânduri expimate opac...

Bătrânețea 

Ele au plecat către toaletă. Am rămas noi doi, resturile prânzului lor și cârjele lui. I-am spus că l-am admirat acolo sus pe promontoriu, cum a luptat să ajungă pe margine să privească oceanul. Am încercat s-o articulez cât mai simplu și direct fără să accentuez mai mult decât o făceam deja condiția lui de șchiop. Admirația unui om în putere pentru unul care luptă să rămână în putere. A început să-mi înșire problemele lui. Coloana, trei operații la șold, apoi s-a oprit abrupt ca și cum și-ar fi dat seama că bate câmpii. Viața e frumoasă și merită trăită, a zis. E momentul să cobor privirea în pământ oricât de mult aș vrea să văd cine câștigă această luptă. Lacrimile sunt deja în spatele ochilor, dar bătrânul e tare, ochii se îngustează, dar nu se umezesc. Și din nou: soția mea a murit, prietenul meu cel mai bun, soțul doamnei cu care mă aflu aici, a murit și el. Eu mi-am pierdut soția, ea și a pierdut soțul. Și acum încercați cumva să treceți împreună peste asta, am adăugat eu. Nu, în niciun caz, a ripostat el ferm. Vorbim despre trecut. În drum spre toaletă, bătrâna îi împărtășea iubitei mele aceeași poveste. 

Ne-am tot întrebat ce semnificație are reunirea lor după moartea partenerilor. Să fie vorba despre prietenie? Sau poate un fel de sindicat al durerii care prin rememorare să facă mai ușor de suportat singurătatea? Să fie victimele unei iubiri ascunse și refuzate ca în romanul lui Marquez? Când Jurgen mi-a spus că își petrec vacanța împreună am sugerat că o fac ca să depășească mai ușor momentele; el a refuzat categoric ideea asta. A repetat că viață merită să fie trăită. Părea o glumă macabră rostită, așa, cu cârjele lângă el. 

 Jurgen e pensionar acum. A fost de toate. Inginer în industria de automobile, a procesat date, a lucrat apoi în vânzări, și-a pierdut banii într-o afacere cu aparatură medicală, dar și a achitat toate datoriile (o spune cu un zâmbet mândru), apoi la cincizeci de ani a intrat în lumea modei. M-a pufnit râsul pentru că lui Jurgen la cei doi metri ai lui cu statura greoaie și sandalele cu ciorapi i-ai fi atribuit orice de la fermier la hamal, dar nu imaginea unui “fashionable”. Culmea, a ajuns să fie managerul general al companiei germane care rivaliza cu Joop. A avut și concurența celor mai tineri, dar s-a descurcat și a făcut bani buni. 
În ultimul an dinaintea pensiei număra zilele cu febrilitatea unui condamnat la zeci de ani de pușcarie. Apoi s-a văzut pensionar. Zâmbește amar. La câteva luni după pensionare se simțea inutil. Ai putea să începi să muncești din nou, îi spun. Zâmbește amar pentru a două oară și zâmbetul lui vorbește despre deziluzia care ne paște pe toți. Înțeleg din privirea lui că nu despre bătrânețe și singurătate e vorba, ci despre obsesia înfricoșătoare că toată viața asta ar fi putut să fie altfel.  

Încercăm să vorbim despre alte lucruri. Are un iPhone generația I la care mă uit ca la o piesă de muzeu. I-am spus să nu-și ia 5. Spune că nu-i înțelege pe boșorogii lui care stau toată ziua pe facebook și când nu stau pe fcaebook se plâng de dureri osoase. Oamenii au uitat să mai vorbească unii cu alții, zice. E revoltat că Merkel îi impozitează pensia. Le-a scris celor de la venituri și taxe că dacă vor le poate trimite direct grecilor partea lui de pensie impozitata. Cum, cum, cum să-mi impoziteze pensia??? Îmi dau seama încă o data că Uniunea Europeană e din ce în ce mai șubredă. Când eram copil, de Crăciun, aprindeam câte o lumânare pentru un alt copil din Germania de Est și priveam pe geam cu speranță. Toți copiii din Vest făceau așa. Acum, oftează Jurgen, multă lume spune că Zidul nu trebuia să cadă. Cu toate astea discuția e dominată de un soi de optimism. Viața merită să fie trăită. 

Speranța

Dacă te uiți la bătrâna lui prietenă te înveselești. E volubilă, e aiurită și îl scoate din sărite pe Jurgen care o tachinează permanent. Vorbește îngrozitor de mult. O dată la trei ani mi se face dor de ea, vin aici și după zece zile nu știu cum să fug la Hamburg. Bătrâna a fost balerină cândva, Jurgen nu pierde momentul să-i evoce sânii mari care se descurcă bine și acum. Au fost o piedică pentru mine, ne spune ea ciripind cochet, baletul nu presupune sâni. 

Îmi dau seama că relatarea mea de până acum a prins un aer de reportaj ca și cum eu sunt detașat de toată această și o relatez  rece, obiectiv. În realitate nu e deloc așa. Eram absorbit și fascinat de toată vibrația din jurul meu. Eram însetați și doborâți de căldură când am găsit răcoarea grădinii Don Quijote. După ce ne-am așezat lângă personajele noastre m-am îndreptat către barul hippie și colorat adăpostit în casa înaltă. Deși întunecate, încăperile și pereții casei erau pline cu detalii colorate: tablouri, abajururi, statuete, colivii, fotografii, suveniruri, un amalgam vesel de culori calde. Pe marginea unei ferestre un Don Quijote și Sancho Panza de fier se prefigurau întunecat peste vegetația pestriță a grădinii. M-am hotărât la Sangria din vin alb. Apoi m-am întors către colțul nostru de grădină unde conversația curgea molcom peste băncile de piatră. Jurgen își căuta un loc mai la umbră pentru că soarele izbutise să-i dibuiască printre frunze chelia. 

Ne-am întors la povestea balerinei noastre. I-am uitat numele, spre rușinea mea și “batrână” e un termen impropriu pentru această femeie vivace al cărei temperament vesel te făcea să uiți că ai de-a face cu o persoană trecută de mult de a doua tinerețe. Ba mai mult, nici a nemțoaică nu aducea. Părea desprinsă dintr-una din vilele cu aer colonial de pe coasta dintre Cascais și Guincho - plaja windsurferilor și a kiterilor liberi. 

Ne-a spus că a  fost în România înainte de 89. Era foarte sumbru, spunea, oamenii nu aveau de niciunele, am văzut magazine alimentare cu vitrine goale, eram tristă, oamenii erau săraci. I-am spus că săraci sunt și acum, dar vitrinele sunt pline. E mai pervers așa.  

Spre deosebire de Jurgen, ea pare foarte împăcată cu viața ei aici. Nu vorbește portugheza decât pe sărite și mixează limbile ca să se înțeleagă cu lumea de prin Cascais. Are un cățel pe care îl adoră, un băiat de 48 de ani pe a cărui noră nu o place, fapt care ne face să ne vedem mai rar, râde ea. La ora amiezii când căldurile devin ucigătoare stă întinsă în umbra căsuței sale. 

Sangria ne amețește blând, iar mintea mea alunecă leneș către viziuni sumbre ale propriei mele bătrâneți. Apoi, scuturat de o rafală de vânt imaginar, mă regăsesc într-un prezent de care știu că trebuie să mă bucur. O fac, cu toată puterea mea. E bine, e prezent momentul ăsta în care o albină escaladează buzele dulci ale ulciorului de Sangria, banca de piatră  lipită ferm de trupul meu transpirat, iubita mea meșterind la aparatul ei foto, coroanele verzi ale copacilor de deasupra mea printre care se vede cerul de un albastru spălăcit. Încerc din răsputeri să nu mă mai întreb ce va mai fi, ce va mai veni, ce ar trebui să fac în viitorul apropiat sau peste câteva luni sau ani. Încerc să fiu doar aici, doar acum, o provocare uriașă pentru mintea mea neliniștită care adoră să se învârtă printre întrebări ca o creatoare de modă exuberantă printre modelele ei, la finalul prezentării. Îmi vine în minte Pessoa, în goana lui după o extragere definitivă din orice fel de timp și de orgoliu: “Usor, ușor, imperceptibil de ușor, Un vânt foarte ușor a trecut, Și se îndepărtează, ușor de tot. Iar eu nu știu la ce mă gândesc și nici nu încerc să aflu”.  
  
Jurgen se ridică greoi și pleacă spre toaletă. Îsi lasă cârjele sprijinite de bancă. Balerina noastră îl însoțeste. Ramânem singuri. Mă ridic și îmi iau aparatul de fotografiat. Mă îndrept spre bancă și încadrez: cârjele metalice cu mânere din plastic negru, banca albă din fier forjat modelat în spirale, o vale în josul căreia se văd câteva case apoi în depărtare oceanul. Viața are de toate, îmi spun. Apoi îmi vin în minte vorbele lui Jurgen ca un capac dur trântit peste lacrimile nețâșnite din spatele ochilor lui: Viață merită să fie trăită.  

32 de comentarii:

  1. Sper ca o sa existe o a doua carte cu aceste trairi! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Un text plin de imagini vizuale si de povata. Tudor, iti multumesc pentru "mica lectura" de seara!

    RăspundețiȘtergere
  4. Fii liber, fii bun, bucura-te de etern si efemer! Iubeste!

    RăspundețiȘtergere
  5. good post ! thank you !

    http://www.miltonescorts.co.uk

    RăspundețiȘtergere
  6. Astazi am vazut oceanul pt prima data ... prin ochii tai ... Multumesc ! ;)

    RăspundețiȘtergere
  7. Man, esti super-tare..vorbesti, scrii si canti in imagini..like like like

    RăspundețiȘtergere
  8. Asa cum spunea Laura mai sus... speram sa citim randurile astea pe hartie. Eu cel putin as aprecia mai mult sa gasesc o alta selectie in librarii, in schimbul calculatorului.
    Sper sa ne vedem pe 25 sa`mi dai un autograf :)
    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  9. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  10. wow!!! ce relatare!!! " sper ca nu-s doar vise de sub apa :D, din Vino sa visam sub apa,8->> intr-adevar ""Viata merita traita !!!""

    RăspundețiȘtergere
  11. Am trait acelasi lucru cand am fost acolo. Pentru mine este cel mai frumos loc pe care l-am vazut vreodata... Multumes cpentru ca m-ai facut sa ma intorc macar spiritual la Capul Roca.

    RăspundețiȘtergere
  12. Jurgen poate fi oricare dintre noi mai devreme sau mai tarziu...relatarea ta e plina de emotie! Ai un dar extraordinar de a ne transmite trairile si emotiile tale. Mai vreau povestiri sensibile ca cea de msi sus de la tine te rog!

    RăspundețiȘtergere
  13. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  14. Te citesc, te ascult ,te admir.Traieste dar nu arde prea tare,timpul ar devein prea scurt.

    RăspundețiȘtergere
  15. "Omule, traieste-ti clipa!" Da, viata merita sa fie traita! o placere sa te citesc.
    Multumesc Tudor !

    RăspundețiȘtergere
  16. Si-mi imaginez cate alte trairi au mai fost..

    RăspundețiȘtergere
  17. WOW...cate trairi.Ceva asemantor am trimit in California. Multumim de impresii.

    Cipriana
    cipriana.busoniu@gmail.com
    http://www.distributiemobila.ro

    RăspundețiȘtergere
  18. Tudor, am fost mai mult decat surprins de cartea ta si acum deja ma gandesc la Volumul II (sper), pentru ca nu-mi dezmiarda simturile la fel de mult, calculatorul, precum cartea. Ai un dar extraordinar de a scrie si tot ce scrii are darul de a preface o simpla foaie de hartie in arta. Iti multumesc in numele tuturor cititorilor acre au avut inspiratia sa ia cartea!

    RăspundețiȘtergere
  19. Sincer, doar azi am aflat de existenta acestui blog... dintr-o carte :)) imi place ce am citit aici... imi place cum sunt aranjate cuvintele in propozitie ca sa imi atraga atentie. ai reusit! te iubesc! Iti multumesc ca exista artisti ca tine :). voi citi de azi inainte-chiar si la ora asta tarzie din noapte postari de pe blog. Multumesc inca odata.

    RăspundețiȘtergere
  20. Ce rahat ambalat frumos vinzi tu domnu tudor! Am auzit de la unul si altul ca te dai drept un pseudo-intelectual idol al mucoaselor de 16 ani dar esti lame rau frate..si fanii tai ar trebui sa ia o pauza de la pupincurism..n-am nimic cu tine, sau cu fanii tai..prostii ma lasa rece..dar lasati-o mai moale ca imi zgariati urechile.am alte treburi mai importante de facut deci papa , oricum nu o sa ai coaie in tine in veci sa publici comentariul neu..pa stimabile:)

    RăspundețiȘtergere
  21. M-am intrebat de multe ori "locul meu unde e?" ...cred ca ai dreptate...locul meu,nostru e in natura!

    RăspundețiȘtergere
  22. Despre publicitate şi furtul de suflete. Citeşte şi dacă eşti de-acord, pune un zâmbet virtual.
    Zambete contra bannere - o campanie impotriva publicităţii pe blog.


    http://frunzadebrusture.blogspot.ro/2013/10/zambete-vs-bannere.html

    RăspundețiȘtergere
  23. Un copil sincer, care vede, simte totul si incearca sa absoarba cat mai mult. Multumesc Tudor!

    RăspundețiȘtergere
  24. Domnule Chirila avem nevoie de dvs. la Campeni, sambata 19 octombrie.

    RăspundețiȘtergere