Hingherii de masini, sistemul. Umilinta.

Zilele trecute mi-au ridicat masina. Eram grabit si n-am avut timp sa ma enervez. Pentru cateva momente, cat n-o gasesti, e un sentiment ciudat, ca o pierdere de memorie. Ca si cum ai intra intr-o alta dimensiune. S-a ridicat la sesizarea politiei, adica de pe carosabil. Masina era parcata intr-o intersectie, e adevarat, dar de ce trebuie sa fac efortul de a-mi aminti ca n-am voie sa parchez astfel cand ar putea fie semnalizat preventiv de pe trotuar?
Dincolo de asta nu incurca traficul. Intr-un oras in care nu avem unde parca. Imi place sa merg pe jos si nu fac parte din categoria celor care parcheaza exact unde au treaba. Si nici sindromul VIP nu m-a cuprins. Cum ca eu as putea parca mai smecher, ca ma stie lumea. Am privit dezorientat locul ramas gol si m-am intors in magazinul unde fusesem, ca sa cer sa-mi cheme un taxi.

A doua zi am fost sa-mi ridic masina. Vreau sa vorbesc despre umilinta. Pentru ca ridicarea masinii e umilitoare. Ajungi undeva la marginea orasului intr-un loc in care noaptea s-ar putea hingheri caini. Un loc viran imprejmuit de un gard, prin spatele Casei Scanteii, langa o cale ferata. E o atmosfera de resturi. De dezintegrare. Doi barbati cu mutre dubioase si cautaturi aspre stau in spatele unei porti mari de grilaj. Te intreaba daca ai masina acolo. Da, o ai. Nu pare un loc in care sa vii cu alta treaba. Dupa poarta se vad cateva zeci de masini care nu ocupa tot spatiul acela gol. Undeva in dreapta sunt doua containere albe. Acolo e casieria.

Intru inauntru. Un barbat cu borseta spumega. Are toate actele, insa din spatele unui grilaj asemanator cu cel de la casele de schimb valutar femeia ii spune implacabil ca are nevoie de imputernicire de la firma. Barbatul incepe sa tremure: - Va bateti joc de mine? Va bateti joc de mine? V-am dat toate actele, ce mai vreti? In mana dreapta tine o borseta in care scotoceste intens. Nu-mi dau seama daca scotoceste sau tremura. Incepe sa se balbaie, e incoerent. Sistemul castiga pas cu pas. Ii frange grumazul. Omul era la un pas de a-si recupera masina. Perspectiva unei a cincea hartii il ingenuncheaza. Se zbate in fata grilajului. Grumazul se ingroasa si pulseaza de parca are toate cuvintele adunate acolo, in gusa, sufocandu-l: - Doamna, nu stiti ce faceti... Nu stiti cine sunt eu, urla omul. Scoate o legitimatie. - Eu sunt angajat al statului, al unei institutii a statului si vreau sa-mi iau masina. - Vreau sa-mi iau masina!!!

Apare un individ tiganos care e programat sa se uite urat. Toti cei care lucreaza aici se uita urat. Sunt pregatiti sa raspunda la agresiunile oamenilor. Culmea e ca sunt convinsi ca au dreptate. Tiganosul e in pulovar si n-are aer oficial: - De ce tipi, dom'le? Nu intelegi ca n-ai imputernicire de la firma? Omul nostru sufocat urla: - Ce imputernicire vreti, ma??? Am talonu' masinii, sunteti nebuni? Credeti c-am furat talonul si stiam unde e masina, ati innebunit? Sunt proprietarul!!- Ba, nu mai urla ca te dau afara, nu ma sperii, riposteaza tiganosul sec. Are ochii mici, vicleni si incruntati. - Calmeaza-te, suna la Porsche sa-ti dea imputernicire pe fax, pe mail, ne-o arati si iei masina.Daca mai faci scandal te dau afara de aici. Omul pare hotarat. S-au apropiat si hingherii de la poarta care se uita urat.

Pagubitul se calmeaza, dar ameninta cu garda financiara. E ultima lui speranta. Asul din maneca - Lucrez la garda financiara si o sa aveti control. Va reclam pe toti. Raspunsul vine prompt: - Ce faci, ma, ne ameninti? Nu mai pot io de controlul tau! Pleaca de aici pana nu te reclam eu la sefii tai.
Omul nostru e neputincios. Pare ca intreg trupul lui e intr-o contradictie. Se contorsioneaza si se inmoaie de parca nu stie care e calea de urmat. Tiganosul e de neclintit si deja isi vede de treaba prin curte. Eu ajung la ghiseu dupa ce in fata mea un alt client a obligat-o pe femeia care intocmea procesele verbale sa scrie textual: "un alt abuz al statului roman".

Mie imi trebuie carnetul, buletinul, certificatul de inmatriculare si stampila firmei. Eu n-am decat carnet si stampila. Femeia imi cere buletinul. Calmul pare a fi singura solutie: - Doamna, ii zic, n-am decat carnet, dar va rog sa nu ma trimiteti acasa. Pentru ca aici, pe carnetul de conducere, exista codul numeric personal care este suprema forma de indentificare a unui cetatean. Vorbesc pe un ton jos, rar, raspicat, dar nu agresiv, ca sa nu supar sistemul. Ma aflu in fata unui ciclop imens cu trup de gelatina care la prima trepidatie ma poate strivi ca pe un gandac de bucatarie. Femeia cade pe ganduri. Am senzatia ca pentru o fractiune de secunda va pune mintea la contributie, va gandi, va face o deductie logica si voi reusi sa scap. - Va trebuie buletinul. Ca sa va trimita politia amenda, sa stie ca sunteti dumneavoastra.

N-a mers, femeia nu s-a trezit. Doarme cu ochii deschisi in fata mea. Nu mai are niciun sens sa-i spun ca certificatul e eliberat pe baza buletinului, e eliberat recent, ca sansele ca hotii sa vina sa fure masini de la recuperari sunt minime. N-are niciun rost. De afara se aud inca urletele comisarului de la garda financiara care cred ca articuleaza singur. In spatele meu, prin ferestrele containerului se vad masinile si spatiul viran, ca un loc bun de executat cetateni. Poate influentata de calmul meu, femeia ofteaza: - Ok, merge si fara buletin. Talonul, va rog. - N-am talon, fortez eu, dar daca ma lasati sa merg la masina va arat cartea de identitate. Inca o pauza: - Intrebati alaturi.

Alaturi e cusca cu grilaj a casieriei. Casiera ezita la intrebarea mea. Salvarea vine din partea tiganosului care spune ca e ok. Sunt escortat la masina de un baietas de cartier. Sunt vreo suta de metri pana acolo. Nu ne spunem nimic pe drum. Am sentimentul ca masina mea nu e a mea, ca mi se face o favoare. Ma apropii de ea timid ca de o femeie de care te desparti o lunga perioada, desi nu s-a terminat nimic intre tine si ea. Vrei sa vezi ce a ramas, cat s-a schimbat, oare cine a atins-o in lipsa ta, cine a strans-o in brate. - Va rog sa vedeti daca e ok. Masina e legata cu sfoara. Baietasul o da jos si ma lasa sa-mi buzunaresc iubita in timp ce priveste curios. Gasesc actele si o imputernicire mai veche. Ma intorc la ghiseu.

Ma gandesc la femeia asta din spatele grilajului. Ma gandesc la momentul in care ajunge seara acasa si inchide usa dupa ea. Ajunge si ea la familia ei. Poate are copii, un barbat care n-a facut-o niciodata fericita. Poate nici vreun orgasm adevarat nu i-a facut cadou. Douaspe' ore in spatele grilajului. Sau poate e o viata mai bogata decat as putea sa mi-o inchipui eu vreodata. Cine stie? As vrea s-o intreb: - Cum puteti sa munciti 12 ore in spatele unui grilaj in cusca asta? Renunt, n-are rost. Platesc 868 de lei. Cer o factura. Mi se da. Ma duc spre masina din nou. Sunt mai putin umilit acum. Masina imi apartine, totusi. Pornesc, demarez. Ajung la poarta cu grilaj. Mi se verifica bonul. - 29, striga un hingher. Mergeti! Merg, pornesc. In spatele meu se inchid usile. Dincolo de ele, in zona libera, se agita la telefon cu borseta in mana comisarul de la garda financiara.

Cat de generosi om fi?

Oamenii imi scriu si cred ca blogul meu poate schimba ceva. De fiecare data cand postez un apel umanitat am senzatia ca deranjez pe cineva. Nu am stiut niciodata daca cei de aici s-au implicat in vreun caz expus pe blog. Poate nici nu e important sa stiu asta. Uitandu-ma in jurul meu constat o disponibilitate din ce in ce mai mica pentru altruism. Cu toate astea imi dau seama ca nu am dreptul sa arbitrez speranta celor care imi scriu, plini de speranta. Asa ca va infatisez inca un caz in link-ul de mai jos. Macar dati un click. Sau dati mai departe.

http://andreiteodoroiu.wordpress.com/

Vama @ Tribute

Nimic important

N-am avut de ce sa mai scriu. S-au intamplat multe lucruri in ultimele zile care meritau cateva articole pe blog, dar nu mi-a venit sa scriu si pace. Sincer, nici acum nu prea-mi vine sa scriu nimic. Cuvintele nu se leaga, ideile nici atat. Sunt patruns din ce in ce mai tare de sentimentul ca orice publici pe internet aluneca intr-un soi de derizoriu zgomotos. Mereu e cate unul care stie "cum sta treaba" si ar face lucrurile mai bine dac-ar fi in locul tau. Ma rog, nici asta nu merita vreun comentariu. Cred ca am nevoie de o pauza de la blog. Exercitiile de sinceritate maxima nu se pot practica pe internet. N-am niciun chef sa-mi rastalmaceasca sentimentele niste porecle care nu inseamna nimic. Cateodata ai nevoie de oameni cu rabdare in jurul tau. Rabdarea de a asculta. Din pacate nici prietenii mei buni nu mai au rabdare. Se asigura ca sunt bine si trec la subiectul urmator. Probabil ca e boala zilelor noastre. Aceea de a descarca mai mult decat am putea sa incarcam.
Sesizez in jurul meu o pofta nebuna a oamenilor de a vorbi despre ei insisi. De parca trebuie sa expui public orice fel de realizare. In orice domeniu. Facebook nu ajunge. Pe diferite subiecte de discutie se gasesc tot soiul de specialisti competenti a caror experienta personala are rol de expertiza. La naiba. N-am chef de oameni care-mi smulg vorba din gura pentru ca intuiesc ei ce am de gand sa spun, ba mai mult, au si o rezolvare a discutiei sau o solutie. Te lasa cu gura cascata si renunti. Candva, am fost si eu asa. Preluam controlul. Eram detestabil. Acum aleg sa tac mai mult. Si stiu ca tacerea asta va produce o schimbare in mine.

Poate ca n-ar trebui sa mai scriu. Voi aveti nevoie de un imbold. Nu sunt omul vostru astazi. Mi-am pierdut incurajarile prin trafic. Primavara nu reuseste sa imblanzeasca orasul asta in care fiecare trage pentru el. Pana si intr-o discutie.
Un culoar, o viata, o moarte. Propozitiile ies greu. Se scurg ca o lava groasa care se intareste. Nu mai stiu care a fost ultimul lucru frumos pe care l-am auzit. In general lumea se exprima in poze. Click si pac. Te-ai exprimat. Vorbim urat altminteri. Nu ne alegem cuvintele. Avem poze.
Un prieten are o fetita in clasea a sasea. Colegii ei o saluta tandru pe ea si pe alte fete din clasa: - Ce faci curvo? Se hahaie si pleaca.
Peste zece ani aceeasi copii vor deveni puberi si nu vor intelege de ce nu pot face sex cu orice femeie daca i-au oferit bani. E clar, nu sunt omul vostru astazi.

Vama @ Fratelli Timisoara

More pics on Facebook (here)

Vama @ Obsession, martie 2011

Credite foto: Lucian Mandru
More pics on Facebook (here)

Japonia nucleara

Lipsa comunicarii este si va ramane una din problemele moderne cu consecinte grave pe multe planuri ale vietii noastre. Cand ai un public ignorant si nestiutor te transformi in televiziune alarmista ca sa faci rating. Via un cititor hotnews va trimit la un link despre situatia centralelor nuclearedin Japonia. Veti fi mai lamuriti si mai castigati.

Japonia

Cred ca nu ne ramane decat sa ne rugam pentru sufletele celor disparuti in Japonia si pentru cei ramasi fara case, fara sperante, fara nimic acolo. O rugaciune.

Muzica. Muzica. Muzica.

Bai, deci nu e bucurie mai mare decat sa-ti iasa un cantec. Se umple inima de curent electric. Si nu e nimic mai reconfortant decat s-o iei de la inceput, cateodata. Eliberati de convingerea ca tot ce am facut pana acum era bun zburdam printre linii melodice noi si ne EXPRIMAM. Asa a fost azi. Ne reprosam lucruri cu zambetul pe buze. Un groove de tobe nu-mi place mie? Schimbam. Nu e buna vocea? Schimbam! Suna vechi? Incercam altceva. Incercam, incercam si iar incercam. Hai sa modulam aici cu un ton. Bai, esti nebun? Nu se practica. Uite ca acum se practica. Asculti o data, de doua ori. Suna ciudat. A treia oara simturile tale educate de influente incep sa accepte. Nu mai e presiunea celor saisprezece piese de pana acum. Am hotarat ca facem altele. Si facem. Respiram usurati. E un debut. Am avut candva succes. Acum o sa avem din nou. Dar e mult mai simplu de la inceput. Nu trebuie sa demonstram nimic. O noua generatie creste cu noi. Sau poate invers. Noi crestem cu o noua generatie. O sa fac un cantec despre vise si pasiuni. Un cantec despre un vis pe care trebuie sa-l tii in viata. Ceva pentru care merita sa traiesti. Toti ospatarii din New York sunt actori. Majoritatea nu joaca si de aia trebuie sa se intretina. Dar o fac cu gandul la visul lor. Lupta pentru el. Au pentru ce trai. O sa traim mereu pentru cate un cantec. Cinci minute de bucurie si mesaj. Un cantec bun merita o suta de incercari ratate. Dar mai presus de toate, faci ce-ti place. Unii traiesc pentru vacante. Altii traiesc pentru munca. Altii traiesc prin munca. Poate ca toti au dreptate. Sincer, nu prea imi mai pasa. Inteleg ca trebuie sa-i dau la o parte cu gratie pe cei care nu gandesc ca mine. Nu-i elimin. Ma feresc din calea lor. Undeva in lumea asta or fi vreo doi trei care cred in ce cred eu. Care asculta aceeasi muzica. Un cantec despre un vis. Un vis despre un cantec. Muzica. Muzica. Muzica.

The Vama Show. 8 martie la Constanta