Lectia pe care o tot primesc

In seara asta are loc prima dintre cele trei premiere oficiale cu O Lume pe Dos. Sunt impacat si linistit pentru ca prezentam un spectacol in care cred enorm. Cred in tema, cred in echipa, cred in viziune si, mai mult, sunt emotionat de fiecare data cand joc.

Imi iubesc toate cele trei personajele si cred ca si ele ma iubesc pe mine. Da, cred cu tarie ca de acolo, din paginile tiparite ale unei piese de teatru, personajele sunt vii si isi judeca actorul, care, de fapt, nu le da viata, ci le oglindeste. Ele au viata deja. Cred ca energia si harul pe care un autor le imprumuta personajelor sale are darul de a le insufleti, astfel incat pot sa contemple felul in care actorul le aduce la cunostinta publicului.

Da, ma iubesc personajele mele. Si ma iubesc pentru ca le-am dat totul timp de patru luni, nu am umblat cu jumatati de masura, tergiversari sau ocolisuri. Le-am dat cata pricepere si talent am avut la momentul la care le-am intalnit. Le-am dat timpul meu.

La una din ultimele reprezentatii de acum doua saptamani parca s-a intamplat un transfer foarte ciudat. Eram la unul dintre monologurile de final si, impropriu pentru un actor, m-am obiectivat mai mult decat e cazul si dintr-o data mi s-a facut mila de personajul meu, de contorsiunea lui interioara si de framantarile lui. Mi-au dat lacrimile. Nu mai conta publicul, reactiile lui, detalii tehnice. Nu mai conta nici macar ca ma aflam pe scena. Pentru cateva fractiuni de secunda eram acolo doar eu si un alt destin pe care incercam sa-l inteleg si care mi se revela in toata splendoarea lui tragica. Cred ca asta era teatru pur.

Era ca sentimentul unui orgasm pe care reusesti sa-l oferi unei fecioare care te-a ales pe tine, dupa mult timp, ca sa se daruiasca prima oara. Nu incerci de multe ori senzatia asta pe scena. Si poate, dincolo de orice, ar trebui sa multumesc personajelor mele ca mi-au dat ocazia sa TRAIESC. Si poate ca asta e rasplata pentru sinceritatea cu care m-am dedicat lor.

Sigur ca e de un subiectivism extrem aceasta declaratie si e posibil ca nici jumatate din sentimentele pe care le-am incercat sa nu ajunga la public, dar ce mai conteaza? Fac teatru pentru mine, in primul rand. Si ce e si mai frumos este ca daca esti corect cu personajele tale si cinstit cu ele, lectiile de viata pe care ti le ofera sunt dintre cele mai pertinente.

Ma duc la teatru. E o noua seara. E o noua lupta.