[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

vineri, 19 noiembrie 2010

Tehnologie, singuratate. Douazeci de ani.

Acum douazeci de ani daca faceai o pana de cauciuc pe un drum national si nu aveai cric nu erau foarte multe de facut. Te dadeai jos din masina si asteptai pana cand un binevoitor ar fi oprit sa te ajute. Si binevoitori erau destui pentru ca lumea obisnuia sa se substituie mai usor celui de pe marginea drumului. Acum, in zilele noastre atat de moderne, cand faci o pana, primul reflex e sa pui mana pe telefonul mobil. Iar cei care trec pe langa tine nu mai opresc atat de usor pentru ca se substituie rolului tau in care detii un telefon mobil.

Acum douazeci de ani daca iti dadeai o intalnire cu un prieten la Ceas la Universitate si se intampla ca acesta sa intarzie pana la un moment in care hotarai ca nu mai poti sa-l astepti, apucai usor-usor pe drumul catre casa ta. Usor nedumerit te intrebai daca nu cumva preopinentul tau a patit ceva sau daca pur si simplu nu a uitat de intalnirea voastra. Ajuns acasa puneai mana pe telefonul fix, la o ora mai tarzie, astfel incat sa te asiguri ca-l gasesti. Prietenul isi cerea mii de scuze pentru intarziere, tu te inflacarai putin pentru ca scuzele sa creasca in intensitate, apoi se fixa o noua intalnire si un angajament ferm din partea prietenului tau.

Acum daca fixezi o intalnire la Ceasul de la Universitate ea este sigur precedata de cateva apeluri telefonice executate de pe telefonul mobil. Exista si varianta mai ieftina a catorva sms-uri. Iti suni partenerul de intalnire ca sa afli pe unde e, apoi, mai intrigat, il suni ca sa afli ce se intampla, de ce nu ajunge, apoi te suna el sa te intrebe unde esti, ca nu te vede la Ceasul de la Universitate, tu ii raspunzi fluturand o mana, el continua sa nu te vada si in cele din urma ajungi fata in fata cu el, amandoi cu telefoanele la ureche.

Acum douazeci de ani daca ramaneai blocat pe munte, trebuia sa te descurci. Instinctul de conservare si puterea de adaptare a omului isi faceau imediat simtita prezenta. O situatie de criza era gestionata spontan prin analiza si capacitate de decizie. Erai singur pe munte. Singurul tau avantaj trebuie sa devii tu.

Astazi lucrurile s-au schimbat. Nu mai suntem singuri in niciun fel de ocazie. La bine si la greu, avem o prelungire aproape fireasca a fiintei noastre. Telefonul. Tentatia sa impartim analiza si deciziile cu cei din jur a devenit necesitate. Pui mana pe telefon si fugi de tine pentru ca pare mai comfortabil sa-ti impartasesti crizele, blocajele, impasurile psihologice sau emotionale cu terti dragi sau importanti. Mi se pare insa, desi e posibil sa gresesc, ca din tot acest forum decizional ai carui partasi ne-am facut fortati de progresul tehnologic, se naste o problema destul de grava: omul reuseste din ce in ce mai putin sa afle raspunsurile la intrebarile mari care framanta natura noastra. Cine sunt cu adevarat? Cum imi cunosc sinele?

Istoria psihologiei umane ne invata ca adevaratele revelatii asupra naturii sinelui nostru au loc in urma unor solitare procese de analiza si introspectie. Nu vom sti niciodata ce a aflat cu adevarat Iisus in urma celor patruzeci de zile petrecute in desert (o superba parabola a acestui moment din viata lui o gasiti in romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt - Evanghelia dupa Pilat), dar suntem siguri ca a avut nevoie de meditatia in pustietate ca sa poata merge mai departe.

La inceput tehnologia ne-a ajutat sa comunicam. Mai bine, din ce in ce mai bine, mai mult, din ce in ce mai mult. Apoi tehnologia ne-a incurajat sa imparatasim. Timid, la inceput, apoi mai mult, din ce in ce mai mult. Acum, nu mai putem fara sa comunicam si am devenit dependenti de a impartasi.

Nu pare sa fie o chestiune grava pentru ca individul ar trebui sa fie stapan (inca) pe decizia de a-si pune viata la dispozitia celorlalti. Si totusi: Cat de singuri mai putem fi de fapt? Cat de speriati suntem de singuratate? Cat de mult stim noi despre noi si cat de mult stim prin cei de langa noi despre noi?

Acum douazeci de ani cand faceai o pana la masina pe un drum pustiu, iti aprindeai o tigara, priveai copacii si te gandeai la ce ai de facut. Dupa douazeci de ani, pe acelasi drum pustiu, cand faci o pana la masina pui mana pe telefon.

17 comentarii:

  1. de multe ori m-am gandit ca nu stiu ce m-as face fara telefon, simti ceva de genul: all my life is there....si dc nu l-ai avea n-ai stii incotro s-o apuci. si aici vorbim doar de telefon....unde mai punem internetul?

    RăspundețiȘtergere
  2. de fapt, cu ajutorul tehnologiei, suntem din ce în ce mai singuri.

    RăspundețiȘtergere
  3. ...din ce in ce mai singuri... tot mai singuri... atît de singuri, încît însuși instinctul de conservare ne părăsește...

    RăspundețiȘtergere
  4. Mie nu-mi place deloc telefonul mobil, il vad strict ca pe un rau util, m-as putea debarasa de el cu cea mai mare lejeritate, si cred ca as simti un fel de bucurie.
    Singuratatea cred ca e benefica doar in cantitati moderate...

    RăspundețiȘtergere
  5. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  6. Am unul insa, daca ma cauti, nu prea ma gasesti la telefon. Iti garantez! Il tin undeva prin hol sau printr-un sacou si mi-aduc aminte dupa o saptamana, vad ca este deja descarcat si-l mai uit pe-acolo inca 2 zile pana ma hotarasc sa-l incarc :)
    Nu-l folosesc decat foarte rar si-l pastrez, asa cum bine spunea si @Viv mai sus, pentru ocazii "specile" :)

    Unde mai pui ca utilizarea excesiva (asa cum probabil face @Cenusareasa de mai sus) poate duce la boli grave? Poate si aceasta parte ar trebui discutata mai mult.

    PS: Asa ca fapt divers, Cristi Minculescu n-are telefon :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Sunt multe motivele pentru care ar trebui sa ne dorim sa ne vindecam de tehnologie. Televizorul, telefonul, calculatorul - au depasit stadiul de necesitate si au devenit o patima, un viciu.
    Ne incurca, ne poseda, ne incoltesc - mai mult decat ne ajuta.
    Unde e limita - nimeni nu mai stie... Trist, dar foarte adevarat.

    RăspundețiȘtergere
  8. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  9. ai perfecta...perfecta dreptate!nici nu putea sa o zica cineva mai bine...chiar am ajuns sa fim dependenti de altii refuzand sa mai fim dependenti de ...NOI.

    RăspundețiȘtergere
  10. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  11. Avem sute de prieteni in lista de messenger, pe Facebook sau contacte in telefonul mobil. Fiecare dintre noi cunoastem multi oameni,este natural:sunt colegii de munca,fostii colegi de scoala,prieteni,simple cunostinte.Avem nevoie de telefon si de internet pentru a comunica,a impartasi,si a fi in contact cu lumea. Si tocmai acest contact virtual atat de la indemana ne face sa fim singuri pentru ca ne limiteaza nevoia de socializare, contactul interuman, necesitatea de a fi impreuna cu ceilalti. Ne povestim bucuriile si tristetile la telefon, radem prin emoticoane,simtim fara sa ne putem manifesta liber. Suntem singuri intre multi oameni singuri.

    RăspundețiȘtergere
  12. Foarte frumos scris Tudor.
    Intalnirea cu un singur prieten mai e cum mai e.Dar ce te faceai daca vroiai sa joci fotbal intre blocuri, cand trebuia sa strangi 10-15 prieteni?Acum, cu o simpla selectie a persoanele de care ai nevoie si un sms trimis rezolvi problema.Atunci trebuia sa te duci dupa ei [miscare, o alta problema in zilele noastre],sa-i strigi....foarte frumos era.
    Noi, suntem totusi norocosi, avand in vedere faptul ca am descoperit telefonul la o varsta mai tarzie, dupa ce apucaseram sa ne cunoastem destul de bine.Dar ce sa mai zicem de copiii din clasa I care ii vad pe fiecare cu telefon?

    RăspundețiȘtergere
  13. atata adevar si atat de frumos exprimat...

    RăspundețiȘtergere
  14. singura chestie buna e ca acum nu mai aprinzi o tigara ... ca te-ai lasat

    RăspundețiȘtergere
  15. Nu avem ce face. Este evolutia lumii. Cum vom ajunge altfel la scenariile imaginate din SF-uri?...:)

    Oricum, omul a fost, este si va fi singur. Singuratatea este esenta tristetii lui.

    RăspundețiȘtergere