La cinci ani priveam intrigat din culise forța luminii reflectorului care mă orbea de pe scenă. Acolo era ceva inexplicabil, frumos și misterios. Apoi mă trezeam în scenă și mama trăgea de mine dintr-o parte, iar Sanda Toma din cealaltă. Înlocuiam un alt copil care se îmbolnăvise, scena era despre două femei care revendicau copilul în Cercul de cretă caucazian (Bertolt Brecht). Am crescut mult în curtea
Teatrului de Comedie, alergam prin decorurile de la Preșul sau Arma secretă a lui Arhimede, eram copilul tuturor mașiniștilor și tehnicienilor. Mi-aduc aminte de Iulică, șeful mașinist de legendă cu ochii lui albaștri buni, dominând autoritar curtea, șuierând sudalme mobilizatoare la adresa echipei. Mă trezeam în cabina de sunet care era în culise, urcam pe o scară în intimitatea unei încăperi împodobite cu afișe cu modele din generația Adesgo. Poate erau și ceva nemțoaice pe pereți, lumina chioară venită de la o lampă de deasupra mixerului și Dan Georgescu (memoria mă poate înșela asupra numelui) - sigur avea păr lung și blugi, mă lăsa să umblu la butoanele mixerului, tot timpul cu degetul la gură indicând spre scenă. Nea Nelu, electricianul, era secondat de nea Mihai, mereu vesel și cu o dicție care rostogolea bolovani, nu cuvinte. Acum îl imit aproape perfect și cei care l-au prins se prăpădesc de râs.
Mama era de o frumusețe care mă făcea să uit că e mama. În serile în care nu mă lua la teatru urlam și mă zvârcoleam la despărțirea despre care doar acum înțeleg cât de grea era (pentru ea), până când ușa verde scorojit a liftului se închidea și zgomotul metalic punea punct acelui episod peste care se lăsa lumina chioară de pe palier. Apoi, diminețile, mama la fel de frumoasă, de data asta naturală, fără fond de ten, rimel, ruj sau dermatograf se târa către bucătărie unde pregătea micul dejun, îmbrăcată în trening și într-un tricou lălâu. Mereu m-am întrebat cum m-a format pe mine, în ce fel, această suprapunere a două ipostaze radical diferite, actrița de la Comedie în cabina ei magică pe care o împărțea pe atunci cu Stela Popescu unde asistam aproape inconștient la devenirea femeii care urma să fie adulată de atâta lume peste doar o oră acolo pe scenă, o zeiță mamă. Și Mioara Tănase, cabiniera arhetipală desprinsă parcă din orice scenă de film cu dive care au nevoie de ajutor în cabinele lor luminate de șirurile de becuri pe marginea oglinzilor plus fotografiile din spectacolele cele mai iubite.
Am crescut în Teatrul de Comedie cu afișele lui unitare, galbene cu litere mari, negre și fotografiile imense, mereu excelente, din fața teatrului. Cornel Vulpe, Mihai Pălădescu, Dumitru Rucăreanu, Silviu Stănculescu, Vasilica Tastaman, Ștefan Tapalagă, Dumitru Chesa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Racoți, curtea interioară care vibra în zgomot de zaruri și table înainte de spectacole, cu mese albe și scaune grele din fier forjat, ca o terasă interbelică. Gangul teatrului pe care m-am perindat de atâtea mii de ori în viața asta, ticsit de afișele spectacolelor trecute. Palatul culiselor și podul teatrului unde mă urca vreun mașinist ca să privesc cu sufletul la gură, aproape amețit către scena din scândură vopsită în negru.
Am văzut-o pe mama jucând în Turnul de Fildeș regizat de Ion Cojar unde Stela Popescu era excepțională făcând o compoziție atât de departe de cupletele de pe scena de la Boema. La un moment dat, într-o scenă memorabilă, mama (Iskra) era femeia înșelată silită s-o confrunte pe amanta soțului ei. Sufeream ca un câine și, probabil în felul meu, am înțeles atunci că teatrul bun nu poate fi desprins de viață. Mă durea fiecare cuvânt de acolo.
Am bifat și turneele de la mare prin grădinile de vară care nu lipseau nicăieri între Constanța și Mangalia. Plita așezată pe două cărămizi organizată de Titi Rucăreanu și scoicile care se deschideau încet. Și gustul ăla nou și bun de miez de scoică cu lămâie. Mănâncă, Tudorele. Mi-a tras o palmă într-una din verile alea, a fost iute și grea, eram obraznic după criteriile de atunci și copiii se pedepseau, mi s-a părut nedrept, am plâns cu lacrimi adevărate, mama suferea, iar tata nu era acolo. Apoi otita dintr-o vară tot pe plajă când mă uitam suferind la mare și mama îmi picura ulei cald în ureche și era groaznic, nispul fierbinte, ureche fierbinte, iar camera de hotel e mereu mică la mare, se strânge în jurul tău mai ales dacă ai otită. Aleea din spatele vilelor de la Mamaia unde Cristian Șimonca forfeca la nesfârșit o tricicletă roșie, un păr blond strălucitor, aducea mult cu puștiul din Shining pedalând pe holurile hotelului bântuit. Gheorghe Șimonca patrona parcarea din spatele vilelor într-un costum alb cu un aer de vilegiaturist la Odesa.
Am crescut și m-am îndepărtat de teatru, n-am mai petrecut atât de mult timp în culise cu toată lumea aia veselă care mă manipula încoace și încolo. Veneam mai rar și mai mult în sală ca s-o vedem pe mama jucând. În 85 am fost la Hamletul lui Tocilescu, aveam 11 ani și m-am plcitisit, iar la sfârșit mi s-a părut că nenea care juca Horațio ar fi fost mai bun în Hamlet. Era Marcel Iureș. Gândul mă duce acum la Ducu Darie și la Consuela, mama lui, actrița cu ochii negri care mă intimidau, erau pătrunzători și ceva neliniștitor venea dinspre ei de fiecare dată deși Consuela era bună cu mine. Toată lumea a fost bună cu mine acolo în curtea Teatrului copilăriei mele. Am crescut și am început să-mi câștig independența, dar am și început să mă uit la teatru altfel. Începeam să mă prind că nu e ușor ce se întâmplă acolo și poate chiar începeam să visez că o să fiu pe scenă. Unui copil care crește în culise existența pe scenă i se pare mult mai posibilă.
Am crescut, am crescut, s-au făcut anii nouăzeci, lecturile mă formau, Mantaua lui Gogol, cât de mult din Rusia bolnavă e în Mantaua lui Gogol. Pe la paisprezece ani, într-o zi luminoasă m-am prezentat în sufragerie în fața alor mei cu textul Însemnărilor unui nebun (Gogol) în mână. Am încercat să-l joc, dar textul se juca singur, el îmi dicta ritmul, pauzele, el îmi spunea când și cât să mă emoționez, era o vrăjitorie, nu jucam nimic, textul se juca cu mine. Mi-aduc aminte că am avut curaj să dau drumul glasului meu poate în schimbare, nu mai știu și tata s-a emoționat un pic. Poate că totuși teatrul ar putea fi posibil, mi-am zis.
Peste ani am jucat Nebunul lui Gogol la Comedie "...de o parte e marea, de cealaltă Italia... iată se zăresc izbele rusești.. a mea e oare căsuța aia care strălucește în depărtare, e mama aceea care stă la fereastră, salvează-ți fiul nenorocit, măicuță... varsă o lacrimă pe căpșorul lui bolnav, uite cum ți-l chinuie, nu-i loc pe lumea asta pentru el... ți-l prigonesc mereu..." apoi o pauză și lui Gogol i se face milă de nebunul lui și îl absolvă, nu-l lasă să se zbată în realitatea noastră imposibilă și îl trimite înapoi în ceața aia caldă numită iluzie "...stiți că beiul algerian are o bubă chiar sub nas?" Întuneric.
Am văzut Fuga lui Bulgakov la Teatrul de Comedie unde toți erau superbi, de la Ștefan Iordache la Dorina Chiriac și George Mihăiță, spectacolul rușilor albi în exil. Cătălina Buzoianu regizând unul din cele mai mari spectacole ale teatrului, prin 95, cred. Maică-mea făcând pereche cu Iordache. M-am trezit în facultate și am început să iubesc teatrul. Mă trezeam din alte percepții ca să alunec ușor, ușor într-o înțelegere superioară, una care pregătea mai mult. Am fost adoptat de o clasă superbă, am început să mă joc de-a iubirea, m-am furișat pe peronul Gării de Nord, petrecând cu sufletul la gură, prin spatele coloanelor, o fată care nu era a mea, cândva de Paști, m-am înhăitat cu Giani, cu Ovidiu, cu Andrei, cu Mihai, cu Marius și Țife, Claudia, Oana, Ada, Cătălin, Medeea, Laura, Dani și toți ceilalți, clasa Zamfirescu și Doru Ana, mi-am iubit profesorii, am rupt cu ei, i-am detestat ca orice adolescent nesigur, am fugit din școală ca să mă cuibăresc cu Ovidiu pe podeaua autocarului care ducea Richardul lui Măniuțiu de la Odeon la Târgu Mureș, Zamfirescu: - Ce căutați mă, aici? Aveți examen! Noi: -Vă rugăm mult dom' profesor, vă rugăm mult. Lasă-i mă, Florine, dac-au venit până aici.
Am terminat facultatea, a durut despărțirea, a acoperit-o tinerețea și speranța, am jucat în Trupa pe Butoaie a lui Victor Ioan Frunză, prin piețe, teatru itinerant, am luat bătaie groznică la Târgoviște pentru vina de a fi bucureștean și eu și Titieni și Balasz Atilla, fețe desfigurate, am jucat la Lăptărie, apoi am intrat în Tamerlan cel Mare, am repetat, am cunoscut umilința Victor Frunză m-a ținut pe bară, în sală, ca dublură, doar pentru faptul că am îndrăznit, în timpul repetițiilor care nu se mai terminau, să mă duc la Comedie să joc la Tocilescu în Mireasa Mută (țac, pac, două luni, gata), pentru că repetiiile lui durau și durau, n-am mai fost binevenit, dar nici nu mi s-a spus...Ovidiu Iuliu Moldovan: lasă-l mă Victore să intre și el să repete...Victor: Nu e pregătit, o să intre... au repetat peste un an jumătate, n-am intrat, a durut, teatrul doare, teatrul e ca viața, suntem cruzi și răi, suntem demiurgi nepăsători, empatia e doar pe scenă, acolo e nevoie de ea, am suferit...am crescut, am suferit și la Comedie în Mireasa Mută, nu mă auzeam, vocea mea formată între pereții fostei granizoane de jandarmi sau închisoare chiar, acum UNATC, atunci ATF, acolo nu se formează vocea, ajungi pe scenă, nu te auzi, lumea e crudă cu debutanții, respectă-i pe actorii teatrului, de ce răspunzi, nu fii obraznic, nu se aude până în fundul scenei, cum fac aici Toca, ce fac cu monologul ăsta lung, nu știu repetă-l ți-am dat o direcție, nu mă mai freca la cap. Nu mai am cinci ani, teatrul nu mai e al meu, nu toată lumea mă iubește, șocul e mare, culisele sunt mici, ne îngrămădim în întuneric să ieșim în scenă, nu sunt confortabil, nu mă înregimentez, sunt enervant și lumea nu mă place, dar Sandu Pop e drăguț, e colegul meu și împărțim cabina 3...mă îmbolnăvesc de ulcer, vomit pe scenă într-o zi, beau paharul cu barium la spitalul lipit de teatru, ulcer, odihnă, ce odihnă, am premieră, e șansa mea, e musical, e Tocilescu, maică-mea suferă, se perpelește, băiatu ei...se termină facultatea iese și Mireasa Mută, mă trezesc fără roluri, liniște nimic, dau probe, nu le iau, fac Vama Veche cu Liviu și cu Traian, nu mai am doar teatru, nu mai sunt doar al lui, Vama Veche crește, e altă viață, una care se umflă pe lângă teatru, Doamne trec anii, trec și mă trezesc singur pe trapele mobile scufundate în înteriorul scenei Naționalului bucureștean, nu știu nimic, vestea ar fi că sala e pe jumătate goală, noi stăm acolo în cușca gladiatorilor, m-a îmbrăcat Levința în soldat, am un pistol casat în mână, mă uit în sus, Andrei Dușe îmi dă semnalul, merg pe mijlocul trapei, duc pistolul la tâmplă, trapa se pune în mișcare, se ridică, ajunge aproape de nivelul scenei, încep să văd sala, e plină, începe Traian cu tonul ăla de bas..."Mai e o clipă până când glonțul îmi va mângâia tâmpla dreaptă..."
Am douzecișinouă de ani și pe Vera pe care o iubesc și m-a sprijinit doi ani să fac Am să mă întorc bărbat, dar acum Colceag îmi oferă Malvolio în A douăsprezecea noapte, Malvolio, Doamne, nu pot să fac Malvolio, Malvolio are vreo 45 de ani, sunt prea tânăr, ce naiba să fac mă, mamă, nu se refuză Shakespeare, dar Vera vrea un pic de timp, nu am mers de mult într-o vacanță, Vera, Vera, e Malvolio, Tudor am nevoie să fiu cu tine, mă duc să-l fac pe Malvolio, ne vom despărți, o să mă uit nopți întregi pe pereți singur, cu dureri de mușchi venite din suflet, dar asta mai târziu, nu mult mai târziu, dar fac Malvolio, Marin Moraru mă îmbrățișează, Tocilescu găsește ceva bun de spus, fără cinism (wow), Olga Tudorache îmi face un compliment, mă trezesc pe scenă la Uniter, iau premiu pentru rol secundar, ce tâmpenie, A douăsprezecea noapte s-a numit la început Malvolio, rolul nu e secundar, nu contează, sunt fericit, sunt nominalizat lângă Rebengiuc, pe bune?, timpul trece, joc, cânt, joc, cânt e obositor, e frumos, fac spectacole cu maică-mea, multe, plecăm în turneu cu Biloxi Blues, ce lungă prietenie cu Paul Ipate pe care-l văd cum crește ca om, ca actor, tata nu mai e din 99, ce mândru ar fi fost de toate astea, și vorbele alea din gangul teatrului de Comedie când mă agățam de Ducu Darie care mă luase în Iluzia Comică, Ducu care nu lăsa pe nimeni în scenă fără rost, noi doi pe gangul teatrului, fără afișele alea galbene cu negru, fără nea Iulică mașinistul, și Puiu Coc de la ateliere era mai bătrân și Ducu care mă ținea de gât și îmi spunea ceva ce m-a marcat mulți ani de atunci și nici tata, tatăl meu nu mai era.
Acolo la Iluzia Comică m-am simțit iubit, mă uitam fascinat la Dorina Chiriac, ce minune sexoasă și talentată era și noi urma să nu mai fim, iar ea plutea peste tot spectacolul ăla cu ochii ăia mari, imenși, de parcă era pariul lui Ducu și după aia Marinete Râlea și Ivașcu, Serban Cellea, Delia Nartea, Florin Anton și scena aia în pantă din scândură lăptoasă și nea Mihai, parcă la fel de tânăr ca în copilăria mea minunându-se la progresul tehnolgic al unei lumini inteligente, sparge tăcerea: Don' Ducu, ai mai văzut lună mov? Nu mai știu dacă tata a văzut Iluzia...parcă da...ani de zile am tânjit după încă un spectacol cu Ducu...n-a fost să fie... Ducu la mine în apartament, pe canapea, ascultăm Handel și fumăm și bem whiskey și nimic nu e pentru el mai presus de Handel și Monteverdi...face luminile de la Chirița of Bârzoieni la Comedie, ce echipă, ce muzical, am făcut muzica cu Gelu, Emilia Popescu e superbă, Cotleț și Ipate sunt minunați în Guliță, ce spectacol a făcut Iarina, nenea Șimi e genial în Ion, e a doua lui tinerețe, cântă, dansează e o bomboană, apoi moare, moare nenea Șimi...și noi ne întristăm, dar mergem înainte, alte spectacole, Coada la Bulandra, muzică, teatru, muzică, teatru, tic, tac, tic, tac...
Mă trezesc în Tartuffe, impostorul, întruchiparea răului, dușmanul de clasă al burgheziei cu aspirații burgheze, Tartuffe revanșardul, copilul sângeros al revoluției nepornite, Tartuffe...apoi vin protestele ieșim în stradă, mulți foarte mulți, pentru chestii în care credem, pentru valori pe care nu le mai avem, împotriva răului sistemic... și Ducu vrea să facem Coriolan și începem, Ducu e slăbit și eu nu mai am răbdare, durează mult, țin la el, dar nu ne înțelegem, întâlnirea noastră nu e ce trebuie, suntem consumați în direcții diferite, eu am crescut, Ducu a obosit, e influențabil și trist... și simte sfârșitul...eu nu pot să-l ajut...mă dă afară...plec, sufăr, scriu, mă revolt, vreau să mă întorc, Ducule e nedrept, teatrul e autoritate, Camelia Maxim e incredibilă și delicată și o simt aproape...Ducu e autocrat, iar eu ies în stradă pentru democrație... lucrurile se amesteacă, e teatrul democrație...? până unde poate vorbi un actor? Până unde...? Mă simt dat afară pe nedrept... se rupe o prietenie... l-am venerat pe Ducu, i-am acceptat defectele...mereu... am furat de la el, m-a dominat, am luptat... apoi brusc s-a rupt... se lasă tăcerea...Ducu o să moară... sunt la Oslo cu Iulia, mergem la operă, ce clădire gândită ca spațiu colectiv, piață publică, loc de adunare, comunitar, nimic din greutatea de "fortăreață teatrală" a clădirilor de la noi... oamenii privesc portul de pe acopreriș...înăuntru începe Don Giovanni, opera preferată a lui Ducu...eu nu voi fi Coriolan... opera e superb montată... superb cântată...un labirint imposibil de uși...intrări și ieșiri...intrări și ieșiri... iar la final Don Juan nu moare...îi păcălește...Îi scriu lui Ducu: Suntem la Oslo la Don Giovanni, ne gândim la tine... răspunde: Vă pup... apoi... va muri...un an mai târziu, poate mai puțin... N-am văzut Coriolan, n-am putut, poate că acum aș putea... ne trezim în pandemie, devenim actorași, dispensabili, neimportanți, lumea trebuie să supraviețuiască...teatrul e un cal care și-a luxat piciorul... ne mutăm online...refuz...am dreptul ăsta să refuz...fac câteva proiecte mici...dar nu, nu teatru...trec doi ani și mă duc din nou spre maică-mea...Visul American, te bagi? Se bagă. În două luni jumate suntem gata, visez de cinci ani la spectacolul ăsta... am cumva sentimentul că sunt într-un vârf de maturitate profesională... reușesc să mă stăpânesc, să caut, nu mă mai sperii, îmi țin personajele în mână.. e bine așa, cred... m-am întors la Comedie după doi ani... nu mai regăsesc nimic acolo din curtea copilăriei mele, nici din zilele Iluziei, nici din libertatea nopților albe în care Vama Veche se forma pe scenă...căutând linii melodice până dimineața...e un alt moment, e normal să fie așa...e o echipă minunată la Visul...ce ciudat... cât de mult iubesc teatrul ăsta care mi se pare că e al meu din ce în ce mai puțin....
......................................................................................................................................................................................................................................................
