Este o zi luminoasa de septembrie intr-un parc din aceasta tara.Un parc cu alei umplute de pietrisul acela din care vara se ridica praful atzitzat de rotile groase de cauciuc de la tricicletele copiilor care pedaleaza furibund in timp ce mamele lor ii supravegheaza agale cotcodacind pe vreo tema a zilei. Acum este frig si parcul e aproape gol. Bancile verde-ros asteapta impasibile vreo povara umana.De undeva dinspre leagane se aude scartaitul balansoarelor exploatate de niste adolescenti chiulangii cu voci in schimbare.
Frunzele copacilor trec prin perioada aceeea de indecizie asupra desprinderii. Unele aleg sa mai ramana tematoare si aurii intr-o legatura precara cu crengile.Celelalte exerseaza caderea libeara in spirale line si completeaza inceputul unui covor care va acoperi pamantul.Cerul este albastru.Pe una din bancile de mai sus un batran imbracat intr-un palton gri priveste calm spectacolul zilei. Pare inca in putere si sub trunchiul in pozitie sezanda poti intui o statura atletica.
Fata ii e brazdata de riduri care se risipesc dinspre baza ochilor precum undele unui lac nemiscat in care tocmai ai aruncat o piatra.Mainile impreunate asezate in poala si ochii albastri care nu clipesc accentueaza senzatia de liniste interioara care se risipeste in aerul zilei.
(va urma)
Timpul va trece repede...si voi desprinde cu privirea riduri fine in coltul ochilor parintilor mei. Si ma doare si ma determina sa pretuiesc clipele alaturi de ei cat mai mult...
RăspundețiȘtergereAzi am incercat street photography prin orasul mereu grabit si indiferent. Un batran se apropia de mine incet, cu privirea in pamant, pasind in cadrul aparatului. M-a intrebat din mers daca pe el il fotografiam. Apoi s-a oprit si mi-a spus ca nu vrea sa raman cu o poza urata. I-am raspuns zambind.Zambeam si pentru ca reusisem sa-l determin pe el sa zambeasca. :)
Pe la ora la care tu ai scris blogul eu mergeam in parc dupa destul de mul timp. Chiar am observat schimbarea dintre anotimpuri si starea de spirit care ti-o da goliciunea parcului inainte de venirea iernii. Cu toate ca parcul era gol pentru ca frunzele copacilor au cazut, era plin de copii,batrani, indragostiti care "savurau" razele de soare. Acesta reusea sa ne mai incalzeasca putin... Azi a fost o zi neobisnuit de calda si poate ultima zi "frumoasa" de toamna.. Chiar merita consemnata.:)
RăspundețiȘtergereCum pot cuvintele sa substitueze orice imagine?...cat de simplu :)
RăspundețiȘtergereApropo de frunze...Pe la noi , pe la Cluj, s-au decis toate sa cada.
RăspundețiȘtergereSunt sigura ca le stii,randurile de mai jos, dar mi se pare ca se potrivesc ca raspuns la scrierile tale:
"Cad frunzele.
Cad de departe.
Cad de parca s-ar vesteji in ceruri gradini nenumarate.
Cu gesturi de mirare cad mereu.
Noi toti cadem, mana de colo cade
si altele si totul
rand pe rand.
Dar este Unul care tine in mana
Caderea asta nesfarsit de bland."
Se potrivesc unei zile de toamne insorite si frumoase cum a fost cea deazi chiar si la noi.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergeresi totusi imaginea asta a parcului toamna e asa un cliseu, dar de fiecare data transmite o stare de melancolie foarte placuta :)
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere