VIU

Într-un final orice poveste poate fi interesantă dacă intri în detaliu. Detaliul care contează. Spuse în câteva cuvinte poveștile noastre sunt în general mediocre, comune, jigărite. Îmbrăcate în detalii se schimbă ceva. Și orice viață are detaliu. Chiar și a mea, deși adesea mi s-a părut că trăiesc conformist și nespectaculos. Aș putea spune scurt că am luat la facultate după un examen greu. Și să merg mai departe. Dar povestea mea ascunde mai mult. N-ar trebui să omit faptul că, într-o zi, între examene sau mai exact înaintea examenului eliminatoriu la facultatea de teatru eram acasă, întins pe canapea, sufrageria noastră era scăldată de o lumină puternică (îmi făcea și mai rău), mama trebăluia pe undeva prin bucătărie și-și mai făcea din când în când apariția ca să arunce o privire îngrijorată și iscoditoare.

Întins pe canapea nu e destul, eram întins cu fața în jos, obrazul presa pe cuvertura bej-murdar așternută să protejeze tapițeria. Practic de la atâta stat, mohorât și apăsat, obrazul meu se impregnase de romburile minuscule ale cuverturii. Zăceam pe canapea supărat pe lume ca văcarul pe sat. Lipsit de atenția care consideram că trebuie să mi se acorde într-un moment de o asemenea importanță, îmi promiteam sau încercam să mă conving că n-am să mai merg la următoarea probă. Credeam că mi-era frică, dar de fapt nu aveam nevoie decât de un imbold. De fapt, aici amintirea devine ușor incertă, cam de culoarea cârpei de bucătărie pe care ar fi putut s-o țină mama în mână când mai apărea, din când în când, în sufragerie. Cred totuși că mi-era frică, mai degrabă de înfrângere decât de spectrul nestudenției. Acum nu sunt sigur că mama ținea în mână cârpa de bucătărie, dar sigur ea exista (cârpa). Un picior spânzura în afara geometriei canapelei. Îl balansam disprețuitor. În capul meu nu rulau gânduri. Mai degrabă imagini. Mă vedeam pe o scenă, în fața comisiei, incapabil să rostesc monologul sau poezia din repertoriu. Vedeam un cerc galben de lumină pe podea și niște capete fără contur în penumbra din fața mea. Eu singur în mijlocul cercului și cam atât. Cumva știam că starea asta de abandon nehotărât nu duce nicăieri, de fapt îmi face chiar rău, aș fi putut, de pildă, să repet, dar nu mă puteam abține. Era o voluptate în jocul cu fantezia înfrângerii.

Pe vremea aceea frânele troleibuzelor erau mult mai pregnante și claxoanele isterice sau sirenele ambulanțelor mult mai puține. Practic zgomotul orașului avea o cu totul altă natură. N-am nicio fotografie cu momentul canapelei. Mi-aduc aminte și de o fărâmă de dialog: - Nu mă mai duc la examen! Sunt foarte slab, o să pic, sunt prost, n-are rost să mă mai duc! N-aș vrea să-i atribui cuvinte mamei, dar mi-aduc aminte că mă taxa destul de ferm. Nu-mi făcea jocul. Ea era deja de mult timp actriță și știa câteva lucruri în plus despre materialul din care trebuie să fii făcut pentru meseria asta. În niciun caz molusca deprimată de pe canapea. Cred că o durea să-l vadă așa pe fi-su, dar masca bine.

Acum sunt actor de ceva vreme, am jucat în vreo nouăsprezece spectacole de teatru, am ajuns să fac și muzică și lumea mă cunoaște mai mult pentru asta. Ăla care cântă. Paranteză cu cerșetorul român de pe podul care leagă malurile Senei în dreptul Notre-Dame, pe celălat mal este miniona librărie Shakespeare, traversam podul, cerșetorul m-a reperat, m-a recunoscut, ochii s-au dat peste cap, era rost de un ban bun, poate chiar foarte bun, cu o singură condiție, să-și aducă aminte cum îl cheamă pe ăla care cântă și de la care cere, bucuria se transformă în grimasă, grimasa în chin de memorie și disperare, mutrele sunt de premiu, gesticulează, se plesnește peste fruntea transpirată, eu nu mă opresc, nu îl ajut, nici el nu întreabă, are demnitate de cerșetor, mă bucur sadic trec mai departe și îl las fără bani. Închid paranteza.

M-am mai șlefuit de atunci (de pe canapea), am mai lucrat cu mine, am reușit să formulez întrebări necesare. Nu am răspunsuri edificatoare, dar e o chestiune de timp. Ce păcat că devenim înțelepți doar la capăt. Până atunci ne izbim de viață ca fluturii de lampă. Între momentul în care m-am ridicat de pe canapea și examenul la care totuși m-am prezentat s-au întâmplat multe, dar memoria mea nu a înregistrat. Nu pot să umplu cu niciun detaliu.

Dacă ar fi un film aș tăia la ridicarea de pe canapea, poate aș insera un detaliu cu maică-mea în bucătărie, apoi, plan general cu mine în fața comisiei într-una din sălile de clasă de la ATF (Academia de Teatru și Film). Eram slab, extrem de slab, cu părul lung și aveam de spus monologul lui Spiridon din Noaptea furtunoasă, ăla în care se plânge de Jupân Dumitrache. Îl repetasem și îl tot repetasem era învățat bine, dar mecanic. Adică, în cazul meu, unul din lucrurile indispenabile unui posibil actor - gândul sau firul gândurilor - ei bine, tocmai acest lucru era bine ascuns după mecanica vorbelor. Comisia știe asta, vede și aud o împușcătură, dar nu simt încă glonțul,  e clar totuși că nu m-a ratat, este o chestiune de timp până voi simți cum intră în mine, am auzit că întâi simți arsură, apoi durere și de-abia după aia, dacă ai noroc, îți pierzi cunoștința: - Stop, stop. Chirilă, am înțeles că te-ai pregătit cu cineva, foarte drăguț, ai învățat monologul, dar noi altceva vrem să vedem aici. Reia te rog și spune monologul ca și cum Jupân Dumitrache este el. Un student apare în fața mesei comisiei. Sunt disperat, știu că totul este pierdut, aud vocea tatei (dacă nu intri la facultate va trebui să te angajezi) iau chitara în mână, nu sunt sigur, dar mi-aduc aminte că era o chitară acolo, schimb starea (asta își doreau), doar n-o să mai am atâta tupeu cu Jupân Dumitrache de față și mă împart în doi Tudori unul care cade în gol în timp ce urlă povestea a ce va fi după ce va fi picat la facultate, cu detaliile cele mai monstruoase, bântuit de spectrul ratării definitive și celălat care rămâne pe scenă și rostește monologul lui Spiridon până este întrerupt din nou de doamna Sanda Manu (așadar ea m-a întrerupt și prima dată) care îi mulțumeste. Aș tăia din nou aici, deși mi-aș dori totuși să-mi văd mutra la ieșirea din sala de examen, cred că merită din plin. Acum sunt actor. Și iubesc asta. Și știu și de ce iubesc asta atât de mult.

Textul ăsta care este cumva sugestia celor de la Jack Daniel’s m-a ajutat să descopăr asta. Ei m-au invitat să fac parte din campania care îl sărbătorește pe Jack în septembrie. Am acceptat. Sigur, sunt plătit pentru asta. Într-un fel recuperez ceva din investiția pe care am făcut-o de-a lungul timpului. Bine, nu se recuperează total, dar e un început. Invitația este să îți scrii povestea. Sau o mică parte din ea. Pe site-ul lor. Câștigătorul poate să ajungă în state la distileria Jack Daniel’s. Dar, dincolo de premiu, cred că există un alt soi de câștig. Ăla care vine din faptul că dacă spui onest o poveste poți descoperi ceva despre tine. Eu mi-am dat seama de ce iubesc meseria asta de actor. În timp ce scriam textul ăsta am realizat că teatrul te ajută să fugi de tine din când în când (asta știam, de fapt) și te obligă să găsești soluții personale, să faci lucrurile “your way”. Prima mea lecție de actorie am primit-o de fapt în timpul unui examen pe care eram convins că l-am pierdut. Nu l-am pierdut. Tocmai pentru că în timp ce o parte din mine se lamenta, cealaltă a reușit să găsească o soluție originală, alta decât șablonul în care performam. Teatrul te ține viu. Și asta e ceva.

………

Unii dintre voi, dată fiind natura postării, poate așteptați o poveste cu ceva alcool. Hm, cei de la Jack Daniel’s îndeamnă la consum responsabil. E posibil ca sub impulsul imaginației emfatice de care se îmbibă orice scriitor amator, povestea mea să fi derapat ușor de la acest comandament :) Dar nu există poveste săracă, ci doar povești fără detalii.

Visul omenirii e un căcat

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.

Mihai Eminescu - Împărat și proletar.

Un bărbat ține în brațe un copil în fața unui gard de sârmă ghimpată. Nu este singur, alți bărbați, femei, copii formează un grup de câteva zeci de persoane. Bărbatul ăsta, însă, are o corporalitate aparte. Parcă tremură, între momentele în care își mai saltă băiețelul ca să prindă o poziție mai comodă. Un tată pirpiriu. Obosit. Speriat. Și slab sau slăbit. Și ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluție. Dincolo de gard sunt grănicerii bulgari. Sau macedoneni. Sau unguri. Sunt grănicerii. Și bărbatul ăsta care-și saltă copilul din ce în ce mai greu știe că n-are multe soluții. Dacă ar fi fost singur s-ar fi descurcat. Un salt disperat peste gard, un umăr în grămada care forțează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Și distribuim. Apoi schimbăm ferestrele și ne vedem de viață. Și avem probleme. Și problemele noastre sunt cele mai mari chiar dacă nu ne ținem copiii în brațe lângă garduri de sârmă ghimpată sau grăniceri cu chipuri de cauciuc. Avem probleme în universurile noastre mici. Suntem nefericiți că nu iubim cât am putea, nu găsim slujba ideală, salariul corect, înțelegere colegială, empatie. Lipsește empatia în România. Suntem nefericiți cu ratele noastre la bănci și blazările noastre familiale. Ne smiorcăim în capcanele pe care ni le-am organizat singuri și suntem dezamăgiți de cursurile de yoga. Au promis echilibru și ne-am luat țeapă. Plătim taxe cu ochii cârpiți de somn și suntem furați de politicieni pe care nu reușim să-i schimbăm. Statul e contra noastră. Sistemul e corupt și nimic nu se poate schimba. Ne-au intrat în sânge vorbele astea. Suntem fataliști și nefericiți. Vacanțele sunt obositoare, familiile gălăgioase, nu găsim liniște, grătarul nu mai e ce-a fost, e o obligație. Obligația de a fi bucuros. Fumăm iarbă. Iarba ne deprimă și asta ne dă speranță. Speranța că vom depăși starea asta de căcat. Am și uitat de unde vine starea asta. Mocirla călduță. Avem probleme. Suntem bolnavi într-un sistem bolnav și arată din ce în ce mai rău. Nu sunt orizonturi. Soarele răsare din spatele unor clădiri mizerabile. Cultura e la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici aia culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată. Amantele nu-și mai fac datoria. Candoarea e futilă. Nici nu mai căutăm. Visele sunt prefabricate. Tebuie doar să le bagi în cuptor și să citești instrucțiunile. Suntem nefericiți planificat. Planificat e și eșecul. Avem probleme mari, create pe tiparul universurilor noastre mici. Universul meu, problema mea. Ca o manea cool. Dar e ceva fals în toată suferința asta atât de reală. E o notă disonantă care se înalță deasupra orchestrei. Avem probleme, dar EXISTĂ acoperiș deasupra capetelor noastre, în cele mai multe cazuri, seara, când ne întoarcem acasă. Și mai există vecinul mizerabil a cărui viață e posibil să meargă mai bine ca a noastră și asta ne dă putere. Și toti oamenii ăștia din jurul nostru care ne fac viața amară, cu care înotăm în rahatul ăsta mizerabil din care nu ne scoate nici Osho și nici Tolle, toți nemernicii ăștia, s-au născut aici și vorbesc aceeași limbă cu noi. Și acoperișul și vecinii și nemernicii sunt notele disonante care dau în vileag falsul nefericirilor noastre.

Știm asta pentru o secundă când deschidem laptopurile și ne uităm la bărbatul pirpiriu care-și ține în brațe băiețelul în fața gardului de sârmă ghimpată. Durerea lor e perfectă, e rotundă, cercul este închis pentru totdeauna. Disperarea nu e burgheză. Acoperișul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbește aceeași limbă. Bărbatul cu ochi iscoditori de vulpe așteaptă o breșă în gardul de sârmă ghimpată, una prin care să-și strecoare copilul obosit și speriat și apoi să fugă cu el în brațe către lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eșecul Europei. Mulți dintre bunicii noștri au cunoscut exodul și noi știm că și-au târât bătrânețile privind în gol, nu e cale de întoarcere, nu te mai vindeci niciodată când îți părăsești casa și părinții și totul. Știm asta despre bunicii noștri, dar asta e viața trebuie să închidem laptopurile și să ne jelim nefericirile. Copilul privește chipurile de cauciuc și vede bulanul plesnind ochii de vulpe. Nu l-a atins pe el, măcar atât, doar tata e lovit, dar tata zâmbește către mine, înseamnă că nu e chiar atât de rău, dacă tata zâmbește, unde o să dormim în noaptea asta, când o să dormim, iar m-am scăpat pe mine, ce bine că tata nu simte, o să miroasă în curând, mi-e foame, nu mai vreau să merg pe jos, niciodată n-aș mai merge atâta pe jos, mi-e dor de mama, n-am voie să întreb de mama, mama când vine tată, bine tata, tac, nu mai zic nimic. 

Europa deschide laptopurile și privește atinsă drama băiețelului de la gard, e frig noaptea în Ungaria sau Macedonia, dar laptopurile se închid, și noi avem problemele noastre, e ordine în suburbie, copiii și parcurile și utilitățile, serviciile sociale, doar n-o să ne trezim cu ăștia aici la noi pe verandă, nu? Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre, am muncit mult pentru liniștea asta de după orele 22, în Elveția nu rulează motociclete noaptea, e dramatic, dar toți băiețeii ăștia fără mame, cu tați cu ochi de vulpe, ăștia nu se integrează și n-o să muncească și o să fure de la ai noștri, n-are nimeni nevoie de asta, un val de delincvenți.

La Anița Nandriș Cudla, țăranca din Bucovina, mă gândesc acum. La trenurile siberiene care au dus-o cu doi copii departe de casă. 20 de ani de coji de cartofi, barăci insalubre cu bârne lipsă și ger rusesc. Și luminile alea bolnave pe care nu le ștergi în veci. Și s-a întors Anița și nimic nu mai era cum a fost. Nici casa, nici amintirile, nimic. Și atunci unul din băieți se duce înapoi în Siberia, în năpastă, ca să muncească pentru o nouă casă. Anița a fost dintre noi și durerea ei zbiară din fiecare pagină. Neamul nostru nu e străin de deportare, dar nici natura noastră de uitare. Și uităm. Tata mi-a spus că bunicul nu s-a vindecat niciodată după ce au fugit din Basarabia. 

Am ajuns și noi să privim detașat refugiații. Printre picături, printre nefericirile noastre burgheze. Închidem laptopurile și ne declarăm de stânga sau de dreapta. Soluții la cafea. Poate că băiețelul a ajuns undeva în Germania sau poate e doar într-un lagăr în Austria. Alt gard, altă sârmă.Poate face pe el noaptea. Poate își visează casa. Sau poate e undeva mai bine. Nu știu cum să închei. Probabil am să închid și eu laptopul. Undeva într-un birou cu vedere panoramică niște siluete gârbovite încă (cred că) împart lumea. Pe o stradă obscură într-un oraș de povincie un bețiv se împleticește spre casă. Se sprijină de ulucile unui gard. Vomită. Visul omenirii e un căcat. 

Adio, doamnă Mihaela Juvara

În subsolul capelei de la Bellu era o liniște răcoroasă tăiată întâmplător de bâzăitul câtorva muște care dădeau târcoale morților acoperiți de giulgiuri în coșciugele deschise. Mihaela Juvara s-a stins din viață ieri la ora cinci dimineața, discret și probabil demn, așa cum a trăit. N-are sens să evoc clișeul lumii noastre înțepenite în viteză ca să spun că a fost dată uitării. Astăzi lângă sicriul ei, la slujba din capela rece, a fost doar mama mea și menajera ei împreună cu soțul. Eu am ajuns pe ultimele acorduri ale corului care răzbăteau prin ușa deschisă ce dădea către scările care coborau sub pământ.

A fost actriță a Teatrului Bulandra, deținut politic timp de doi ani de zile( victimă a absurdei și dureroasei "purificări" a dosarelor din anii cincizeci), mama unui băiat care a devenit crucea grea a părinților lui în această viață, bolnav fiind de o boală care nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăiești. Apoi a fost profesoara care a pregătit pentru examenul de admitere la IATC, ATF și mai nou mult dezbătuta UNATC, zeci de actori. Ne-a pregătit pentru teatru în bucătăria de pe malul Dâmboviței unde fuma țigară de la țigară și ne învăța să dezlegăm texte, să înțelegem ritmuri și să ne însușim rigoare scenică. Avea o figură severă care venea mai degrabă din ciopliturile abrupte ale chipului decât din structura ei interioară. - N-am cunoscut pe nimeni care să fi suferit cum a suferit doamna Mihaela, rupe tăcerea femeia care i-a îngrijit pe ea, soțul și băiatul lor în ultimii ani de viață. Privim în tăcere figura liniștită din sicriu.

Mihaela Juvara avea o suferință pulmonară care nu-i mai permitea să umble mai mult de cinci metri fără să fie nevoită să se odihnească câte zece minute. Și totuși...de unde găsea această femeie strivită de viață resursele unui pozitivism molipsitor rămâne un mister care nu are cum să nu aducă în discuție credința și puterea ei vindecătoare. Doamna Juvara însoțea cu bucurie generoasă fiecare succes al meu. Primeam câte un telelefon tonic după vreo cronică de teatru sau apariție televizată, se bucura de câte un cântec și sunt sigur că toți elevii ei au fost acompaniați astfel. Universul ei s-a redus în ultimii ani de viață la apartamentul pe care l-a împărțit cu regizorul Valeriu Moisescu - și el victimă a condiției efemere a teatrului care își devorează autorii de parcă memoria lor i-ar afecta permanența - și cu un fiu bolnav care a devenit singura lor rațiune de a mai trăi. Universul ei interior, locul unde se nășteau zâmbetul și puterea de zi cu zi ale acestei femei pentru care respirația devenise o provocare, universul ei interior, deci, rămâne spectacolul sublim și inexplicabil al sufletului ei.

Mâine dimineață la ora 11, la cimitirul Bellu, trupul Mihaelei Juvara - actriță a Teatrului Bulandra, deținut politic, profesoară a zeci de copii deveniți actori, mamă disperată și întrupare a puterii salvatoare a spiritului uman, va coborî în groapă. Sufletul ei însă va zburda, în sfârșit, prin lume, părăsind apartamentul de care a fost legat o viață dureroasă în care a dat infinit mai mult decât a putut să primească. Celor cărora memoria doamnei Juvara le mai trezește vreo amintire li se adresează acest text și sunt invitați să-i aducă un ultim omagiu. Dumnezeu s-o odihnească...

Ulei de mir

Privesc dreptunghiul verde. Este liniște și dimineața însorită e rece doar cât să te țină proaspăt. Soarele mi se lipește de spate în răstimpuri printre adierile reci. Lumina rece electrifică verdele gazonului. Aștept. Câțiva copii si vreo doi sportivi dau ture de stadion. Claxoanele din Ștefan cel Mare își fac loc destul de greu până la mine, ceea ce mă miră căci distanța dintre bulevard și treptele stadionului e mică. Mi-am pus sub fund o copertă de dosar și stau pe prima treaptă a scării de la peluza stadionului. E liniște și bine. Respir cu poftă aerul rece. Întâi toracele, apoi diafragma. Gândurile se înfig în creier ca țânțarii în grilajele electrice. 

Apar măturătorii și supraveghetorul. Era bine doar cu alergătorii răzleți, liniștea dimineții, verdele electric. Supraveghetorul atinge cu piciorul paharul meu de cafea și constată că e gol. E îmbrăcat de stradă, tricou alb, pantaloni maro. Se apleacă, îl ridică și-l strivește cu satisfacție. - Aveam de gând să-l iau eu, zic. - Nu-i nimic, Chirilă.  Bag de seamă că suntem familiari, dar cu distanța numelui. Dacă zicea "nu-i nimic Tudore" era altceva. Zâmbesc. Vă deranjează dacă stau aici? - Nicio problemă, zice. Apoi brusc către unul din cei trei măturători, un soi de candidat veridic la Nilă din Moromeții: - Bă, mă doare genunchiul de mor. - Ai încercat cu mir? Devin atent. - Ce mă? - Cu mir, bre, ulei de mir. Aseară mă durea și pă mine genunchiu', am luat ulei de mir, m-am frecat bine, am spus o rugăciune și azi gata, nu mă mai doare. Toată replica s-a rostogolit ca un pian pe scări, după care s-a lăsat liniștea în care se pierde zumzăitul corzilor din cutie. Nilă privește încrezător. - Auzi, ia și iarba aia de pe margini, zice supraveghetorul către o pișpirică negricioasă. Apoi, reflexiv: - Cică de săptămâna viitoare nu mai măturăm noi scările, vine o altă firmă. - Cine bre?zice Nilă - Eh... e treabă de contract. Pauză. Verdele electric. Alergătorii. Respirațiile. Toracele. Diafragma. Răcoarea dimineții. Adierile. Liniștea. Supraveghetorul: - Mi-am bulit ieri genunchiu' la fotbal, aia e. 

Mă ridic și plec către oraș.

Noi cei singuri

Era o zi de vară sau primăvară anul trecut. Iubita mea era însărcinată cu fiul nostru și burta nu i se vedea. Ne țineam de mână și colindam centrul istoric bucuroși să ascundem taina și să ne înfruptăm din statutul incert al părinților aflați  în no man's land unde copilul este, dar nu se vede încă. Așadar ne plimbam cu un zămbet șugubăț pe buze. Poate că era o duminică spre prânz, nu-mi mai aduc aminte. Mi-aduc aminte că Iulia purta blugi. Și poate o geacă de piele deși nici asta nu-mi mai aduc aminte precis. Ar fi putut să poarte doar un tricou peste burta care nu i se vedea. Mergeam pe Smârdan către Doamnei. Și ne țineam de mână, asta îmi aduc bine aminte.
Am trecut prin dreptul terasei unde într-o adunare mai mare cu mulți copii am recunoscut niște amici. M-am bucurat să-i văd și ne-am oprit puțin: - Hei, ce faceți? am exclamat sincer și entuziast pentru că nu-i văzusem de mult. - Eh, ce să facem, pe aicea cu copiii, nu ca voi! Uite la un botez!
Toată replica avea ceva agresiv ironic. Fusese rostită pe niște frecvențe medii spre înalte, o curbă ascendentă a sunetului, cuvintele urcă atât ca tonalitate cât și ca frecvență astfel încât finalul - nu ca voi - are valoarea unei concluzii grele marcată de frecvențe joase și o tonalitate gravă. Am zâmbit, cred că am îngăimat un "eh, asta e" sau "eh, ce să facem și noi" apoi ne-am văzut de drum. M-am consultat cu Iulia. Era de acord că replica fusese malițioasă.

Cine eram noi? Eram cealaltă categorie umană, cei singuri, care pierd timpul, care nu fac nimic respectabil cu viața lor, mai ales eu, individ ajuns la patruzeci de ani și iată, umblu brambura duminica dimineața prin centrul istoric înlănțuit cu o puștoaică. Nu știu dacă acel nu ca voi ascundea regretul pentru un statut pierdut, dar sigur era o mustrare pentru noi cei care nu ne băgăm mințile în cap să trecem odată granița în lumea celor serioși, respectabili, familiști și mai ales responsabili. Eram revoltat. Sunt revoltat și acum la gândul că suntem gata să clasificăm cu atâta ușurință, să ne împărțim social în singuri și cu copii. De unde și până unde singurătatea este un viciu? De ce o situație socială descalifică alta? Sunt atâtea motive pentru care merită să fii singur, egal de multe cu cele care reclamă o familie. Doar că nu ne alegem aceste lucruri, viața nu e atât de simplă și de alunecoasă ca un bestseller de dezvoltare personală în care citești platitudini care ar trebui să te facă fericit după ce ai terminat ultima pagină.  Singurătatea nu este o opțiune la fel cum familia sau copiii nu sunt o opțiune ci mai degrabă o binecuvântare. Și binecuvântarea se trasnformă adesea în coșmar pentru că viața nu e numai simplă și alunecoasă ci și contondentă, complicată, frumoasă, hidoasă, vie sau moartă, umilitoare și izbăvitoare, înșelătoare, brutal de sinceră, jegoasă, măreață, divină e în foarte multe feluri care nu ne permit să ne adresăm celorlați de la înălțimea avantajoasă a categoriei în care provizoriu ne aflăm.

În ce mă privește am fost singur de prea multe ori și de fiecare dată când încercam să privesc mai adânc resorturile singurătății mele eram tentat să mă învinovățesc. Am fost singur din orgoliu, am fost singur din timiditate sau ca un mizantrop, am fost singur din superiorități nesăbuite, am fost singur de frică, singur în doi sau în mijocul mulțimii, am tot fost singur și probabil voi mai fi chiar dacă acum am o familie la care mă voi putea mereu întoarce ca într-un port apărut nesperat pe hartă în mijlocul furtunii.

După ce ne-am îndepărtat de terasa cu pricina, în ziua aceea de duminică în care Iulia purta sau nu o geacă de piele, în ziua aia în care nu-mi aduc aminte de unde veneam și în care zâmbetele noastre ascundeau o taină, nu un statut, după ce ne-am îndepărtat de terasă și am revenit la ritmul plăcut al pașilor noștri sincronizați, ne-am uitat unul la altul și ne-am promis că nu vom rosti niciodată o asemenea replică.

Și textul ăsta e cumva o asigurare pentru prietenii mei( sau pentru mine) care sunt sau aleg să fie singuri, nu neapărat în vreun sens ascetic ci așa pur și simplu singuri, că așa vor ei sau că nu li se întâmplă altfel, este o asigurare că la noi acasă e deschisă o ușă către un spațiu unde ne bucurăm să avem de-a face cu oameni. Nu cu categorii.
......

Apoi am coborât în parcarea subterană de la Universitate unde vara e mereu mai răcoare și am plătit parcarea mai mult decât face și ne-am urcat în mașină și probabil ne-am petrecut tot restul zilei nefăcând nimic memorabil. Poate am pus un film seara, dar nu-mi mai aduc aminte. 

Tribul

Orice cuvinte scrise sau spuse despre Tribul un film într-o lume de surdo-muți în care nu se rostește niciun cuvânt dar se spune aproape totul despre natura umană n-ar face decât să mă împingă în derizoriu așa că în ciuda pornirii de a urla în gura mare despre forța și profunzimea acestui film mă rezum să tac și să vă să pun atât: nu ratați o peliculă care revoluționează - dacă se mai putea - tot ce știam despre cum se spun poveștile pe ecran.

Un ultim amănunt. Ce ironie că un film care vorbește despre micro-oligarhie este finanțat de unul dintre cei mai mari oligahi ai Ucrainei prin Fundația Rinat Ahmetov. 

Aferim!

Aseară am fost la Aferim!. De obicei scriu doar despre filmele care-mi plac. Nefiind critic ci actor știu câtă muncă se investește în fiecare proiect și câtă suferință urmează unei nereușite. Așa că aleg să mă bucur de reușite și să păstrez o tăcere decentă la eșecuri, încercând să-mi însușesc totuși o lecție.

Pentru mine Aferim! despre care multă lume a scris deja entuziast e un film al câtorva puncte forte.

În primul rând este un film pictural, plăcut ochiului. Dacă am viziona pe un dvd player și ne-am juca de-a pauza cu telecomanda orice stop cadru ar fi o fotografie frumoasă. Marius Panduru a făcut ceva poezie cu imaginea și felul în care s-a jucat cu reflexiile mai ales în scenele din pădure m-a cucerit definitiv. Mi-aduc aminte că acum câțiva ani un selecționer de la Berlin spunea că s-a săturat de bucătăriile din filmele românești și că a auzit că România  e o țară cu peisaje frumoase pe care și-ar dori să le vadă în filme. Na că s-a întâmplat și recordul de spectatori care cred că se datorează și acestui context scenogafic în care Radu și-a plasat acțiunea. Frumos contrastul dintre viciile si micimile umane tratate în chip vesel și peisajele care parcă arbitrează imparțial toată povestea.

După părerea mea un plus extraordinar al scenariului e fără îndoială dialogul. Admirabil documentat și reinventat în cheia timpului. A fost și o sursă de complex pentru mine să văd un film în limba mea maternă fără să-i înțeleg în totalitate dialogurile. Dar în același timp am trăit un sentiment de mândrie că într-un fel sunt conectat la o epocă extrasă dintr-un trecut îndepărtat și reprezentată acum și aici. Filmul lui Radu Jude încearcă să repare o rană deschisă a comunismului: amputarea legăturii noastre ca nație cu trecutul istoric. Și aici, chiar dacă e ficțiune, filmul punctează excelent pentru că e o ficțiune documentată. Mai ales în dialog.
O singură remarcă dacă mi-e permisă: cred că în cazul zapciului excelent interpretat de Teodor Corban s-a abuzat de folosirea proverbelor și "zicerilor" care au definit bine personajul și felul lui de a privi viața în schimb l-au privat pe actor de bogăția interioară pe care ar fi putut s-o exprime mai mult printr-un verbiaj cotidian.
Dialogurile sunt spumoase. Am râs sănătos și cred că e unul din puținele filme românești în care pizda și pula abundent folosite nu mă agresează în niciun fel, folosirea lor fiind perfect justificată și acoperită.

Filmul are un ritm foarte bun și aici meritul lui Radu Jude e evident. Nu m-am plictisit, n-am simțit nevoia de schimbare a vitezelor într-un sens sau altul.

Pentru mine problematica rasială nu se află în prim planul acestui film. E mai degrabă un pretext pentru ceva mai mult. Dacă o parte din românii de azi sunt dispuși la discriminare ea își are sorgintea în perioada comunistă și postcomunistă astfel că robii țigani nu sunt vizați. Aferim! e mai degrabă o radiografie socială a unei epoci, un rezonator care ne ajută să înțelegem că suntem așa acum pentru că așa eram atunci. Un film despre români coruptibili, misogini, ignoranți, fataliști, veseli, bețivi, petrecăreți, isteți, ipocriți, superstițioși, melancolici și nu în ultimul rând toleranți. La noi sclavia alunecă într-un fel de derizoriu, e mai degrabă o modă decât un vehicul pervers de exploatare în vederea unui profit. La fel cum de partea sclavilor dorința de libertate pare inexistentă. Așa cum mai spunea cineva, filmul nu e despre țigani ci despre români.

Actorii sunt foarte buni. Teodor Corban, Mihai Comănoiu, Toma Cuzin și tot restul ditribuției pe care o găsiți aici. Două mențiuni speciale pentru Alexandru Dabija cu a lui moliciune perversă care maschează perfect o cruzime neașteptată și Alexandru Bindea savuros într-un preot aflat în conflict cu sine și cu lumea, mostră ambulantă de paradoxuri și ipocrizii vesele. Arc peste timp monologul lui Bindea e un "statement" de luat în seamă în chestiunea religiei în școli, atât de prezentă în dezbateri, zilele astea.

Mă opresc aici deși ar mai fi câte ceva de spus. Prefer să vă îndemn să mergeți la film și vă asigur că va fi un timp câștigat din mai multe perspective.

Un sincer bravo lui Radu Jude și întregii echipe a filmului. Thumbs up pentru Ada Solomon care a mai plesnit-o o dată:)

PS. De fiecare dată când văd un film am un instrument de analiză destul de simplu. Mă întreb dacă regret că nu am făcut parte din ditribuția lui. În cazul de față nu regret pentru că nu aș fi avut ce să joc (deși m-am visat puțin boierul Iordache Cândescu) dar mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-un astfel de film.

PS2. Cineva să corecteze descrierea profesională a lui Alexandru Dabija de pe IMDB.