[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

joi, 25 martie 2010

La revedere, Tudor

In fata mea sta un tanar desirat, slab cu ochi albastri luminosi. Sta pe pat in camera lui destul de simpla. Un pat si o biblioteca mare care acopera un perete intreg. O biblioteca din lemn masiv, maro. Undeva intr-un colt, sprijinita de un calorifer, e o chitara, iar pe fotoliu, un clarinet desfacut in doua bucati si niste portative. Mai e un clasor in camera, nu un clasor de timbre, ci o piesa de mobilier care gazduieste sertare de la A la Z in care sunt indesate discuri de vinil. E al tatalui sau, dar nu stiu prin ce intamplare a ajuns in camera tanarului firav. Discuri de vinil cu povesti si muzica clasica. Mai gasesti si bucati de muzica pop din anii '80. Un disc cu Lennon si McCartney e iesit din pluton. Tanarul sta pe pat cu un casetofon mare in brate si plange. Plange de-a binelea si asculta obsesiv acelasi cantec, Queen - Don't try so hard - de pe Innuendo. Deruleaza si plange. Este ziua in care Freddy Mercury a murit in urma unei pneumonii pe fondul infestarii cu HIV. Tanarul nu poate sa creada. In orice caz, nu vrea. Ma priveste cu ochii albastri, curati, se uita la mine de parca ma roaga sa fac ceva, sa schimb cursul lucrurilor. Nu pot sa fac nimic pentru el. As vrea sa-l iau in brate si sa-l alin, dar nu-mi sta in putere. Se ridica de pe pat. "If u're searching out for something don't try so hard" razbate din boxele casetofonului vocea zeului muzicii. Nu-i ajunge, vrea sa-l stie in viata, il vrea inapoi acolo in Londra intangibila despre care nu stie mare lucru pentru ca e de-abia primul an in care el e un adolescent roman liber. Dar stie ca Freddy iubea Londra si isi doreste sa-l stie din nou acolo pe langa Regent Street sau jucandu-se cu Wembley-ul. Se ridica pe varfuri si coboara de deasupra bibliotecii un geamantan lung si ingust. "If you're feeling kind of nothing, don't try so hard". Il deschide si scoate de acolo o clapa Casio una dintre claviaturile anilor optzeci, de jucarie parca. O cupleaza la priza si opreste casetofonul. Incearca sa cante cu degete firave, nesigure. Nu stie sa cante la pian, el face clarinet si chitara, insa incearca sa-si smulga durerea din suflet si vrea s-o faca pe clape asa cum l-a vazut el pe Freddy de atatea ori. Nu iese nimic, sunetele nu-l ajuta, nu-i poate aduce nici macar acest ultim omagiu. Sta acolo in genunchi in fata clapei de pe covor ca in fata unui templu la care accesul ii e interzis, o religie ce nu-i apartine, un zeu care nu vrea sa-l ajute. Ma uit la el, la mine e soare si primavara si oameni excesiv de politicosi isi soptesc amabilitati si se bucura de vreme. La el e noiembrie si isi plange idolul. Are un idol si-l plange si nu se gandeste decat la asta. Stia ca se va intampla, stia, dar nu credea ca il va chinui atat. Isi ia casetofonul, ca intr-o imbratisare plina de speranta si il porneste din nou. "One day you'll be a sergeant major" Ridica privirea spre mine cu ochii aia albastri curati - ma doare limpezimea ochilor lui - ochii tanarului viu care sufera la moartea unui om care devine legenda acolo, sub ochii lui, in camera mica, cu biblioteca, pat, fotoliu, clarinet si clasor. Nu de legenda are el nevoie, ci de speranta ca muzica aia se mai poate face macar o data. Macar un singur cantec, un acord, cateva note care sa mai starneasca in el emotiile alea. Cum sa mai iubeasca el pe muzica aia cand zeul ei tocmai murise? Tanarul se uita la mine de pe pat. Il privesc in ochi si nu ma pot opri sa admir cat sunt de curati si de deschisi. Nu e nici macar o umbra in ochii aia. Nu sunt pereti, nu sunt colturi sau strazi intunecate, e doar o imensa intindere de apa, o mare in care este imposibil sa vezi vreun nor care ar strica echilibrul dintre apa si cerul mijlocite cu gratie de linia orizontului.
Ma ridic de la masa si ma duc la toaleta. Ma uit in oglinda. Nu, n-am sa mai pot privi niciodata ochii aia albastri, curati. Nu, nu in prezent. La revedere, Tudor.

27 de comentarii:

  1. nu te puteam suferi la vama veche, mi se parea/pare atit de elitist snob acest grup. de cind iti citesc te-am descoperit, beyond my judgments...frumos

    RăspundețiȘtergere
  2. cum poti spune asa ceva?nu puteai sa il suferi? tudor e tot tudor de alta data, chiar daca e mai matur si cu un alt look(mult mai dragutz)!

    RăspundețiȘtergere
  3. La revedere, Tudor. Bun gasit, Tudor. Albastrul s-a dus mai in adanc, de aceea nu il mai poti vedea. Cauta-l cu inima, nu cu privirea. Acum vezi dincolo de albastru?

    RăspundețiȘtergere
  4. "Nu de legenda are el nevoie, ci de speranta ca muzica aia se mai poate face macar o data. " - cred ca si acum tot de asta ai nevoie. ochii tot albastri si limpezi sunt, depinde cum te privesti dinspre interior.

    RăspundețiȘtergere
  5. Chiar ca te-a marcat Odiseea spatiala 2001:)

    RăspundețiȘtergere
  6. Impresionant... Tanarul acela a crescut, si a scris si cantat el insusi melodii care au facut lacrimile sa curga pe obrajii celor ce le-au ascultat. Indiferent daca vrei sau nu sa privesti ochii aceia albastri, ei sunt tot acolo, tot albastri, iar sufletul e tot curat... Si undeva intr-un colt , e inca Freddy Mercury ...Deci, la redevere, Tudor,dar pe curand! Eu astept aici cu sufletul la gura, "Cantec de gasit"...

    RăspundețiȘtergere
  7. Cel mai impresionant este modul in care zugravesti un instantantaneu din viata, o amintire. Frumos autoportret...

    RăspundețiȘtergere
  8. E foarte bun eseu Tudore! Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  9. un articol care imi aduce aminte de anii de liceu, cand eram obsedat de zeii de la Queen, cand decupam din reviste orice mica poza cu Freddie si lipeam in "caietul Queen", savuram fiecare cuvant al cartii lui Richard Sky - Spectacolul trebuie sa continue, cand aveam tot felul de fiori la auzul piesei Prices of the Universe...
    Friends will be friends;)

    RăspundețiȘtergere
  10. Nu-i atat de rau, e ceva firesc...
    Am vazut ochi care au plans la moartea lui Freddy si pe care acum nu-i mai pot privi, sunt inchisi...

    RăspundețiȘtergere
  11. Adevarata valoare a unui artist consta in capacitatea sa de a trezi emotii in sufletele semenilor. Acesta este rostul fiecarui artist, indiferent ce ramura a artei imbratiseaza.
    Dar tu stii asta prea bine deja...

    In spatii in care atmosfera pare de nerespirat, doar mintea e cea care ne descatuseaza.

    Eu imi spuneam odata ca singurii fericiti sunt nebunii. Lor le este permis sa se gandesca la orice, fara teama de a fi suspectati de anormalitate. Iar geniile nu sunt oameni normali. E punctul unde se intalnesc cele doua lumi. Sunt cele doua extreme care risca orice. Si cata fericire e acolo! Si e fericire fiindca e libertate...

    RăspundețiȘtergere
  12. Uneori, dorinţa şi necesitatea de a renunţa sunt atât de puternice încât nici raţiunea nu le poate echilibra. Dorul de clipe trecute, nerăbdarea celor ce vin....chinul conştiinţei ce se vrea curată, dorinţa de a ajuta pe cel ce are nevoie de sprijin....pasiunea ce poate fi nesăbuită....teama de tine,de real, de a te pierde.... E greu să îngrădeşti conştiinţa. E greu să accepţi dorinţa şi să te ajuţi....Ce se întâmplă Tudor?

    RăspundețiȘtergere
  13. Depinde ce vezi prin ochii albastri in prezent. Cum vezi tot ce a fost si cum vezi ce ar putea sa fie. Au fost multe ploi acide care si-au scurs raul in acea mare albastra dar tu stii cel mai bine daca a ramas ceva urat si murdar acolo sau nu. In exterior esti un Tudor bun indreptat cu toate panzele sus spre viitor :)

    RăspundețiȘtergere
  14. Tudor, don' t get depressed ! Enjoy Paris, love your Mom and God and You.

    RăspundețiȘtergere
  15. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  16. Ce se mai poate scrie / comenta pe langa un asemenea text ? e perfect !

    RăspundețiȘtergere
  17. "IN MY DEFENCE" ... asta ascult si acum la nesfarsit ... La revedere Tudor! Bun venit Tudor!

    RăspundețiȘtergere
  18. Imi place cum scrii... cateodata te invidiez. Nu mereu! :D

    RăspundețiȘtergere
  19. te invidiez sincer ca esti la Paris....

    RăspundețiȘtergere
  20. http://noaptebunacopii.wordpress.com/2010/03/26/sufletisme/


    [...] Am ajuns la concluzia că sufletul meu are propriul lui suflet. Iniţial, am crezut că este bicameral. Dar nu… Este “stat în stat”. Sufletul meu, cu sufletul sufletului meu şi cu mine suntem, aşa, precum păpuşile Matrioşka sau Matroşka. [...]

    RăspundețiȘtergere
  21. mai...ce pot sa spun, genial. m-a atins. se vede ca vine din suflet.

    RăspundețiȘtergere
  22. La revedere, Tudor...? De ce Tudor?
    De ce acum si nu maine ...sau totdeauna?
    De ce nu dincolo si nu aici sau ... peste tot?
    De ce "la revedere" si ...nu "Sper sa ne mai vedem"?
    De ce, de ce ...Tudore?

    RăspundețiȘtergere