Despre un Om care nu mai era Om.

Anul acesta renunt la reflectiile pascale. E Saptamana Mare si toata lumea propune conduite. Ma sustrag. N-am de gand sa va propun nimic. Faceti ce vreti si traiti cum credeti. Optiunea ramane un drept. Cei intelepti o vad si ca pe un act responsabil. Ma bantuie, insa, o alta tema care sper sa nu dea nastere comentariilor stupide care abia asteapta sa-si iteasca literele pe aici. Ma bantuie ideea Dezumanizarii. Cat de jos poate merge Omul pe scara dezumanizarii fizice si spirituale? Astazi m-am cutremurat. Ieri, de fapt. Locuiesc in arondismentul sapte pe perioada sederii mele la Paris. Rue St. Dominique este o strada cunoscuta, care se opreste in Champ du Mars - la capatul caruia strajuieste turnul. Ma plimbam pe la pranz prin cartier dispus sa ma racoresc dupa cateva ore bune de munca. Pe un trotuar larg, la intersectia St. Dominique cu Avenue Bosquet (sic), un homeless si-a dat pantalonii jos si a inceput sa se cace. Poate ar trebui sa scriu "sa-si faca nevoile". Era, insa, mai mult decat nevoie in acest spectacol oribil si grotesc, pe de-o parte si atat de simplu si uman, pe de alta. Era ceva mai grav. Era abdicare si resemnare, era neputinta de a mai controla un trup pe care nici chiar purtatorul nu-l mai considera demn de respect. Individul coborase atat de mult pe scara demnitatii umane incat actul lui era unul aproape animalic si, pe cat de socant, pe atat de normal. Mica drama urbana, pe care trecatorii n-o bagau in seama, nu consta in actul in sine, ci in faptul ca, brusc, ideea de OM disparuse precum aburii unei cafele in clocot: abia perceptibili pentru o fractiune de secunda si apoi nimic. Acea fiinta, bauta probabil (sau nu), care nu-si putea ridica ochii si capul si care mai avea doar puterea sa lupte ca sa nu se cace in pantaloni, prea slaba ca sa mai fuga de ochii lumii, pierduse batalia cu numele de OM. Caci pare, cand vezi un asemenea individ, ca statutul de OM e ceva pentru care trebuie sa luptam zilnic. Dezumanizarea face parte mai mult ca oricand din cotidian: ieri, in mijlocul Parisului. Se mai ridica o intrebare: cei care treceau pe langa el, ca si mine de altfel, intorcand capetele si vazandu-si de drum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, preocupati de un traseu mai mult sau mai putin mecanic, ei cat de sus sunt pe scara sufletului? Cu ce suntem mai presus noi, cei dispusi sa ignoram si sa condamnam, cu ce suntem mai presus ca un om care a renuntat sa mai lupte sa-si pastreze demnitatea? La asta ma gandesc acum. Nu astept un raspuns pentru ca e mai mult decat o dezbatere. E o chestiune care necesita o discutie cu noi insine. Marturisesc ca imaginea a fost socanta si a avut darul de a aduce pe tapet si problema fragilitatii umane. Cand vezi asemenea lucruri la semenii tai nu poti sa nu realizezi ca trebuie mai mult decat un parfum, haine curate si civilizatie ca sa te feresti de o asemenea ipostaza. Mult mai mult. Dar asta e o alta discutie care are legatura poate cu insasi tema Saptamanii Mari si am zis ca nu vorbim despre asta.