Making of copilul sau doua saptamanni de fericire (5)

"A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam"



Am plecat la Sinaia a doua zi dis de dimineata. Noul secund, Adriana Racasan. Adriana vorbeste mereu de parca ar rade de tine. Chestia asta vine mai degraba dintr-un soi de sinusoida a timbrului vocii decat din ceea ce spune. M-am convins repede ca era un om extrem de serios. M-am intrebat in toate perioada filmarilor cand isi nota tot ce hotaram. Rar o vedeam scriind dupa care ma trezeam cu mailuri lungi si organizate. "Eu am sa te trag de maneca, fiindca trebuie sa filmam tot ce ne propunem". Am vorbit cu Max tot drumul de la Bucuresti la Sinaia. A fost o discutie tehnica despre lumini, lentile, camere de filmat, avantaje si dezavantaje la capatul careia am inteles ca bugetul o sa creasca. Aproape ca mi-era frica de reactia lui Bogdan. Dimineata ii ceream sa fim zgarciti iar seara adaugam costuri la buget. A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam. Stiu ca la final am vrut mai mult decat ne-am permis si ne-am permis mai mult decat am avut. Insa ca toate controversele astea sa dispara e destul sa dau un play pe youtube.

Am vazut din nou cazinoul din Sinaia. Max a facut poze. Adriana si-a notat. Cred ca Adriana rontaie mereu ceva. Nu stiu daca Max avea incredere ca stiu ce vreau, la inceput. Nu l-am intrebat.Oricum nu l-as condamna. Nici eu nu prea aveam incredere in mine. Dar asta era un detaliu nesemnificativ. Plecasem deja la drum. Cred ca un soi de suspiciune vis-a-vis de capacitatile partenerului tau e inerenta in orice inceput de echipa. Adriana, imperturbabila, infofolita intr-o geaca trei sferturi, cu ochelarii pe nas si ronatind nu parea sa-si puna probleme de genul asta. Hai sa terminam treaba asta fratilor, ok? Cam asta era nuanta din vocea ei indiferent ce ar fi rostit. La fel si Bogdan care arbora o mutra chinuita de fiecare data cand venea vorba despre ceva nou: masina de vant, masina de fum, cateva lumini in plus, ca sa fim siguri ca avem tot ce ne trebuie. Ne-am intors acasa increzatori. Max era incantat de locatie. Urma sa ne intalnim peste doua zile sa facem decupajul.

Am deschis laptopul in seara dinaintea sedintei cu el si cu Adriana. Ecranul alb astepta sa astern povestea clipului secunda cu secunda. Am scris primele cadre. Apoi m-am ridicat de la masa. De fiecare data cand am o idee buna sau cand descopar un vers care-mi place ma ridic de la masa, speriat parca de propria-mi descoperire. Am luat un mar si l-am devorat. M-am asezat din nou la masa. Am pus cantecul pe repeat. Am ascultat. Era greu. Nu stiam cat ar trebui sa dureze cadrele, care sunt actiunile, cand trebuie sa apara Rebengiuc. Incaperile cazinoului mi se invarteau in cap ca roata ruletei. Teatrul, sala mare, gradina din spate, terasa, balconul, o pasarela, oglinzile, masa cea lunga, biroul lui Ceausescu, coridoarele din subsol.

Am deschis pozele. Am inceput sa aleg locurile de care eram sigur. A ajutat. Ma miscam greu, ca un urias cu picioarele de lut. Inchideam ochii si incercam sa mai adaug o secunda de imagine la filmul deja stabilit doar ca totul se pierdea intr-o clipita si trebuia s-o iau mereu de la inceput. S-a facut doua noaptea si eram abia pe la minutul trei. Atunci am inteles ca nu e putin lucru sa poti sa faci un decupaj. Sa gasesti puterea sa-ti vezi filmul inainte de a-l filma. Si pariul cel mare, mai presus de toate, sa filmezi aproape de ceea ce ai vazut cu ochii mintii. A doua zi, dupa sase ore de sedinta, aveam un decupaj. Ne-am contrat, ne-am explicat lucruri, am incercat sa-mi impun viziunea, am ascultat, am renuntat, am propus.

La sfarsit s-a nascut un decupaj care ne multumea exigentele. Cu toate astea se ridica o intrebare care ma ingrijora: o sa reusim sa filmam tot ce ne-am propus?