Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (1)

Poate ca ar fi trebuit sa scriu mai repede despre asta. Nu stiu de ce am amanat. Am simtit nevoia sa scriu imediat ce s-au terminat filmarile, dar de fiecare data m-am oprit. Asa se face ca acum toate trairile mele s-au mai pierdut in ceata pasagera pe care o lasa trecerea timpului. Poate ca n-am scris pentru ca m-am gandit ca n-as putea sa ma ridic la inaltimea acelor doua zile. Sau doua saptamani. Da, pentru mine au fost doua saptamani extraordinare. Iar aceasta poveste nu are cum sa nu fie extrem de subiectiva asa ca va rog s-o cititi ca pe o poveste de autor. Sau ca pe o fictiune. Nu are rost sa incep de la Budapesta. In general publicul nostru stie cum facem noi o piesa, care sunt etapele pana la momentul in care ea se desparte de noi si devine a tuturor.

N-a fost foarte diferit nici acum. La inceput a fost refrenul si toti eram incantati. Apoi au aparut si strofele si am simtit ca incepe sa prinda un contur bun. De cand ne-a iesit prima data refrenul am zis ca poate fi un hit desi notiunea noastra de hit s-ar putea sa nu se mai potriveasca industriei. Sa zicem atunci ca hit e ceva ce dainuie dincolo de sala de repetitie, ceva ce te obsedeaza in masina dupa ce ai plecat sau te urmareste pana deschizi usa casei si dincolo de ea. Cand toata lumea canta zambind e un hit. Si cand a aparut refrenul asta m-am uitat pe furis la colegii mei si i-am vazut zambind. Apoi Eugen a spus ca e un hit. Si am inceput sa credem. Ma gandeam ca trebuie sa fie niste versuri care sa sugereze viteza pentru ca mi se parea genul de piesa de pus pe autostrada atunci cand nu-ti mai ajunge viteza existenta ca sa scurtezi drumul spre mare. Toata lumea are cantece de drum si mie mi se parea ca asa ceva ar trebui sa fie. Un cantec de drum. O poveste superficiala si vesela cu final fericit care sa nu ridice prea multe intrebari sau, daca o face, raspunsurile sa fie continute. Asa gandea producatorul din mine. Doar ca eu nu mai sunt cel de acum zece ani si cantecul asta m-a surprins in mijlocul altui drum. Nu neaparat un drum catre mare. Mai degraba un drum catre mine. Care mine? Da, asta e o intrebare buna.

Nu stiu sa imi comand versuri. As putea sa scriu diverse prostioare pentru altii si poate n-ar fi deloc prostioare, dar mie nu stiu sa-mi comand versuri. Nu pot sa scriu impotriva starii mele de fapt. Versurile mele nu mi se pot opune. Ele se nasc firesc din sufletul meu prezent. M-am asezat langa tobe intr-una din zilele in care aproape finalizasem orchestratia piesei si urma sa fiu privit cu ochi intrebatori de colegii mei. M-am asezat langa tobe si in jumatate de ora am scris versurile piesei. Ce intrebare tampita: te reprezinta cantecul asta? Nu, nu ma reprezinta, scriu asa intr-o doara. Da, sunt intrebarile mele in cantecul asta. Regatul de intrebari este si al meu, oboseala regelui m-a cuprins si pe mine, adevarul umbla deghizat si pentru mine. Slava Domnului ca nu sunt trairi atat de speciale incat sa ma regasesc doar eu in ele. Suntem mii. Mii de regi cu intrebari. Mii de regi peste intrebari.

Apoi am mers la Budapesta. Acolo am inregistrat tobele si vocea. Am tras piesa si in engleza. Vom lansa intreg albumul si in engleza. E provocarea noastra. Lui Jamie i-au placut versurile si asta mi-a dat speranta. Jamie m-a ajutat la traducere. Jamie este un irlandez care s-a indragostit de Budapesta si canta blues si folk. A fost de acord sa ma ajute la pronuntie. I-am spus ca nu reusesc sa ma descurc aici: Nebunului lasa-i coroana, Regele-i liber acum. Jamie s-a gandit, eu m-am gandit, am schimbat cuvinte intre noi, apoi el a zis: So pass om your crown to those waiting/ The fool rules you go and be free! I think this should work. It did. Apoi ne-am intors acasa.


va urma. maine.

Bye, bye, Toca.

Alexandru Tocilescu este primul regizor care mi-a incredintat un rol principal. Cu ajutorul lui am debutat la Teatrul de Comedie in Mireasa Muta de Ben Johnson. Interpretam rolul lui Spirt, un tanar rebel care ii joaca feste unchiului sau posac si surd in speranta ca il va determina sa renunte la avere in favoarea lui.      - Hai, ma la Comedie ca am nevoie de un pletos asa ca tine! Si rocker! E misto ma si vreau sa fie un soi de musical, hai! Asa l-am cunocut pe Alexandru Tocilescu.

Tocilescu era un cinic inteligent plin de umor. Umor negru, adesea. Pana la urma numai prin cinism si-ar fi putut domina constanta suferinta.

Cei care l-au cunoscut indeaproape sunt convins ca au descoperit adesea un om bun. Bunatatea lui razbatea dincolo de zidul de zeflemea inteligenta de care te loveai la o privire mai superficiala. Daca insa te apropiai cu atentie puteai sa vezi bunatatea cum strabate cu raze de lumina prafuite prin cele cateva gauri imprastiate in zid. Cativa cred ca au avut privilegiul asta.

Eu ii datorez acel spectacol si amintirea unui om de la care am invatat muzica si am auzit prima data de Vladimir Nabokov si Lolita. Iubea enorm muzica si asta l-a facut un regizor atat de special. Toca. Nu sunt foarte multe de spus. Imi pare atat de rau ca s-a intamplat asa abrupt. Imi pare ca si Toca e o victima a unei lumi atat de radicale in nepasarea ei. Voi ramane cu rasul lui molipsitor care il facea sa se zgduie pana la tuse, medalionul de argint fara de care nu poti sa-l concepi pe Toca si replicile lui ascutite ca o raza de laser. Si voi mai ramane cu privirea blanda si profunda. Acum stiu. Privirea lui Toca ii imblanzea cinismul astfel ca te intorceai de fiecare data la el cu drag, uitand ca ai fost taxat. Tind sa cred mai mult in privire decat in cuvinte.

In Mireasa Muta cantam cu totii intr-un fel de grand finale: Gata ai scapat du-te linistit in pat / Leagana-te-n somn preatristule domn / Bye, bye, domnule Posac / Bye bye sa ne vedem in Rai!

Sper ca Toca a privit moartea in ochi cu acelasi tip de sfidare vesela cu care i se adresa in timpul vietii. Bye, bye Toca, bye bye!

Bungee jumping

Cateodata Dumnezeu ma ridica deasupra orasului... ma apuca usor cu mainile Lui mari, ca pe o firimitura de paine care strica perfectiunea unei mese de bucatarie proaspat curatate...
Atunci pot sa vad orasul de sus, de foarte sus, acolo unde e liniste. Ma asaza apoi Dumnezeu cu grija pe vreo strada pierduta in ceata, iar eu fug, scap ca un gandac surprins intre rosturile placilor de gresie, ma ascund speriat de maretia care s-a pogorat asupra mea...

Ma furisez prin holuri insalubre si decrepite, ma imbat spre uitare in carciumi sordide unde suferinta amorteste si spera, ma uit chioras la posesorii de fericire si imi vine sa-i lovesc si sa-i jefuiesc insa mi-aduc aminte in ultimul moment ca nu pot sa-i deposedez de haine care mie nu-mi vin. Ma trantesc prin balti si ranjesc privind la gleznele grabite ale domnisoarelor care traverseaza marele bulevard...

Din cand in cand starnesc dezgust, oamenii ma scuipa, eu ma inraiesc si caut alte strazi mai ascunse, mai periculoase, la limita vietii, strazi unde se intalnesc toate duhorile abandonului si degradarii, unde ragaiala e zambet si grohaiturile sunt respiratie, strazi cu femei uitate de viata si betivi abrutizati, strazi unde mizeria creste din pavaj ca o iarba de neoprit si copiii invata lectia urii, acolo nimeni nu intreaba si nimeni nu viseaza... oamenii se tarasc si ma tarasc si eu alaturi de ei. Nu e lupta, e inclestare si uitare... am nevoie sa uit ca sa renasc, ma prabusesc, decad, trupul meu devine din ce in ce mai vulgar, insa in buzunarul de la piept pastrez o fotografie care sa ma ajute sa ma intorc la suprafata cand ranile mi se vor fi vindecat...

E un joc mortal insa, de fiecare data cand cred ca sunt aproape sa pierd, Dumnezeu ma ridica din nou deasupra orasului, sus, foarte sus, acolo de unde viata oamenilor devine amuzanta si inutila, fara miza si fara castigatori, astfel incat pare ca merita sa fie traita. De acolo de sus nimeni nu se vede bine, e doar o tesatura abstracta de suflete fara sens. De acolo din inaltimi, cu degetele lui Dumnezeu stranse in jurul gulerului meu, inteleg ca nici moartea si nici viata n-au vreo mare semnificatie astfel incat n-are rost sa te framanti...

Cand Dumnezeu simte ca m-am linistit ma pune jos din nou, cu delicatete, iar eu caut sa scap ca un gandac de bucatarie...

In memoriam Ioan Chirila

Astazi se implinesc doisprezece ani de cand a plecat dintre noi Ioan Chirila, cel mai important gazetar de sport pe care l-a avut Romania. Colegii lui l-au supranumit "patriarhul presei sportive din Romania". Eu sunt fiul lui si sunt mandru de asta. Dar astazi nu din calitatea de fiu scriu aceste randuri. In societatea noastra mediatica prea adesea oamenii aleg sa-si exteriorizeze sentimentele pana la exhibitie. Sau sa disimuleze sentimente. Daca as impartasi starea mea in aceste momente s-ar gasi cateva fituici care sa-mi puna in gura cuvinte scoase din context numai bune de hranit un public avid si indiferent in acelasi timp. Avid de senzational, indiferent la orice e menit sa sensibilizeze sau sa dea de gandit. Asa ca voi vorbi despre gazetarul Ioan Chirila care si-a inceput cariera ca traducator din limba rusa fiind absolvent al Facultatii de Drept. Apoi a inceput sa colaboreze cu Sportul Popular care mai tarziu a devenit ziarul Sportul unde Ioan Chirila avea sa ajunga in scurt timp cel mai iubit editorialist. Dupa revolutie ziarul s-a transformat in Gazeta Sporturilor si "Nea Vanea" a mai activat acolo -inclusiv ca director al Gazetei pana in 1997 - cand a fost invitat si s-a alaturat echipei Pro Sport ca senior Editor. A scris 29 de carti de sport, veritabile romane pe care multi dintre noi le-au citit cu sufletul la gura, fie ca e vorba de "Nadia", "Viata la Puls 200", "Si noi am fost pe Conte Verde, Espana 82 sau "Rasucind fusele orare". Nadia a fost un best seller al acelor ani fiind editata in 345000 de exemplare, un tiraj mare chiar si pentru acele vremuri in care cartea nu era concurata de alte mijloace media. Mai multe generatii de jurnalisti sportivi au crescut cu cartile lui. Imi aduc aminte editia ziarului care comemora moartea lui Ioan Chirila. In ultima etapa a vietii sale profesionale, la Pro Sport, a fost inconjurat cu dragoste, admiratie si respect de o echipa care se bucura sa-l asculte si sa fure de la el. E recunoscut faptul ca Ioan Chirila avea o memorie infailibila care dublata de un talent extraordinar de povestitor ii strangea adesea in jurul lui pe toti tinerii gazetari de la Pro Sport infometati de trecut fotbalistic povestit in maniera lui Nea Vanea. Tolontan, Cartianu, Vochin, Mitran, Geambasu si multi altii sunt tot atatia gazetari care au crescut si in preajma lui Ioan Chirila. Au trecut ani si viata s-a schimbat. Nu stiu cati isi mai amintesc ca astazi a incetat din viata cel care le-a fost model si pe care l-au admirat cu vocatie de studenti indragostiti de profesorul lor. Nu stiu cine isi mai aminteste cat de mult insemnau textele si cartile lui Ioan Chirila. Memoria oricarui om trebuie intretinuta. Asa am ajuns sa organizam Premiile Ioan Chirila care reprezinta un reper al profesionalismului in jurnalismul sportiv romanesc. Chiar daca de multe ori am ramas dezamagiti de orgoliul eliberat adesea de catre participanti si nu de putine ori am fost acuzati de partinire si subiectivism am ales sa mergem inainte tocmai din dragoste si respect pentru ce a fost Ioan Chirila. Astazi se implinesc 12 ani de la moartea lui. As fi vrut sa scriu mai frumos. As fi vrut sa fiu mai profund. Dar nu as fi putut s-o fac decat in absoluta sinceritate. Nu-mi permit. Fituicile ar fi speculat momentul si n-am vrut sa dau curs unor atare situatii. Era pe 21 noiembrie dimineata devreme cand Ioan Chirila a plecat dintre noi. Acea editie a Pro Sportului dedicata plecarii lui a fost cea mai frumoasa din istoria ziarului( e desigur o opinie subiectiva). Toti "copiii" lui au simtit nevoia sa scrie si toti au scris emotionant, cu talent, cu atentie si din nou cu mult talent. Era ca si cum o rafala de inspiratie magica bantuise intreaga redactie rascolind totul in jur si lasand pe mese cateva texte fantastice. Poate ca e cel mai potrivit sa inchei cu articolul lui Catalin Tolontan la o zi dupa disparitia lui Ioan Chirila(22 noiembrie 1999), un articol care ma scuteste de incercarea probabil ratata de a ma ridica la inaltimea unui text demn de ceea ce a insemnat tatal meu pentru mine. Asa ca va invit sa cititi mai jos articolul lui Catalin:

Aviz amatorilor

Era inca prea tanar ca sa stie ca memoria inimii evita amintirile dezageabile, exaltandu-le numai pe cele placute, artificiu gratie caruia reusim sa ne suportama trecutul.

G.G. Marquez - Dragostea in vremea holerei

Noul videoclip VAMA - Copilul care alearga catre mare

Daca va place, dati-l mai departe pe Facebook:

De la Stockholm la pensionari

Cand am coborat din avion am cautat repede o toaleta. Devenise presant. Era una chiar la iesirea din burduf, pe culoarul lung care ducea catre tranzit si recuperarea bagajelor. A trebuit sa renunt pentru ca multi dintre cei din avion aveau aceeasi problema si ocupasera din timp toaleta. Gasesc eu una la capatul culoarului asta imens, mi-am zis. N-am apucat sa parcurg douazeci de metri ca pe dreapta aparu salvator semnul binecunoscut: inca o toaleta. Intru, insa acelasi rezultat: ocupat. Imi reiau drumul cu gandul ca voi gasi una dincolo de tranzit. De parca o forta superioara tinea cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze ca viata poate fi mai usora, la exact cincisprezece metri distanta apar din nou semnul si usa magica. Intru si de data asta ma usurez in liniste, netulburat de nimeni. Zambesc fara sa vreau si ies din toaleta, mai linistit si parca mai demn. Pana sa trec de bagaje, pe culoarul cel lung, am mai intalnit vreo zece cabine de toaleta. Mai mult decat atat, intr-o risipa de spatiu menita sa ne faca in ciuda noastra, celor care venim din lumea claie peste gramada, toaletele pentru domni se insirau pe stanga, iar cele ale doamnelor pe dreapta. Sosisem la Stockholm. Sentimentul de siguranta si liniste pe care l-am incercat la iesirea din toaleta nu m-a mai parasit pe tot parcursul scurtei mele vizite in acest oras care m-a invaluit cu emotia lui aparte.

Nu sunt obisnuit sa scriu impresii de calatorie. Nu tin sa descriu pas cu pas orasul, intr-un soi de compunere turistica cu valente de ghid. Nu vreau sa conving pe nimeni de frumusetea aparte a acestui oras. Traim intr-o lume multimedia si un simplu search pe google images ar transforma misiunea mea intr-o incercare desueta. Ceea ce vreau eu este sa impartasesc o stare de bine, de liniste, de admiratie muta fata de un stil de viata atat de strain noua.

In trei zile am inteles ca Stockholm nu este o metropola, ci este un oras inconjurat cu enorma dragoste de locuitorii lui. In timp ce metropola este un pretext, orasul este un mijloc. Suedezii se confunda cu orasul asta pe care il respecta pana la ultimul cos de gunoi. Simti asta in linistea lipsita de densitate care pluteste ca o ceata deasupra orasului. Te uimeste pana la zambet designul simplu si natural al tuturor lucrurilor. Dragostea lor pentru lemn respira pana si in trenul de mare viteza despre care ti se aminteste ca e un mijloc ecologic de transport. Piatra este la fel de importanta pentru ca traieste si e armonizata perfect cu materialele viitorului. M-am plimbat mult in scurta mea sedere in orasul napadit de frig si soare. Am fost in orasul vechi, am cutreierat stradutele inguste marginite de casele si palatele negustorilor de la sfarsitul evului mediu, am privit povestea arhitectonica a monarhiei suedeze, am vazut oameni eleganti pe covorul rosu al Operei, am ascultat scartaitul chilelor si al odgoanelor pe marginea cheiurilor la apus. Am traversat podurile simple dintre insulele care formeaza orasul asta binecuvantat de natura si de liniste. Am ajuns seara acasa traversand holul urias al unui bloc cu apartamente mici. Suficient de mari cat sa te simti la largul tau, indeajuns de mici ca sa nu transforme viata in risipa.

Am inteles pentru prima data ca natura este un alt fel de a te apropia de Dumnezeu. Am vazut mii de biciclisti traversand orasul asta in care adesea trotuarele pietonilor cedeaza spatiul in favoarea pistelor de biciclete. Am vazut mii de oameni alergand si erau atat de multi incat m-am convins ca era un dat si nu o nevoie. Ca si cand oamenii aia nu o fac pentru ca au nevoie de un corp sanatos, ci pentru ca pur si simplu nu pot concepe viata fara alergare. Este poate primul oras in care brandurile globale de food&beverage trec aproape neobservate. Nimanui nu pare sa-i pese foarte mult de McDonald's, Coca-Cola sau Burger King.

De cateva ori i-am intrebat pe oamenii astia diverse lucruri. De fiecare data mi-au raspuns linistit, fara patima, fara vreo stare interioara exacerbata. Am locuit o luna jumatate la Paris si stiu ce inseamna politetea de complezenta, acel politically corect al politetii. Nu, la Stockholm oamenii nu sunt politicosi. Sunt linistiti. Poate asta vine de undeva din gena lor de navigatori care au vazut multe si stiu sa pretuiasca linistea marii atunci cand corabia se asterne frumos pe curs. Bunavointa celor catorva oameni cu care am intrat in contact avea ceva dintr-o pace launtrica mostenita in secole de asezare si reasezare. Constienti parca de frumusetea locului in care traiesc, suedezii te intampina calm, aproape seren, lipsiti de superioriate declarativa. E molipsitoare atitudinea asta pe care o regaseti pana si in aglomeratiile orasului si m-am trezit de multe ori cutreierand pe strazi cu zambetul pe buze.

Un ultim gand. Nu sunt un om de stanga. Cred ca sistemul capitalist care pare sa se prabuseasca de ceva vreme este singurul conform cu natura umana. Dar n-am putut sa nu observ batranii la Stockholm. Bantuiam printr-un muzeu al orasului cand mi-a fost dat sa vad cateva grupuri varstnice. Unii dintre ei in carucioare, altii pe picioarele lor, unii sprijinind cate o carja, altii in toata puterea. Toti erau zambitori, plini de viata si insetati sa afle cat mai multe de parca acum porneau in cea mai lunga calatorie a vietii lor. Mi-am dat seama cata bucurie si pofta de viata se afla in fiecare dintre oamenii aia. In oricare alt context m-ar fi incercat un sentiment de mila pentru o batrana in carucior, cu parul extrem de rar si riduri adanci in jurul unor ochi umezi. Forta cu care aceasta femeie trecea de la un tablou la altul ascultand cu urechile ciulite povestea ghidului m-a facut sa uit ca ma aflu in fata unei batrane cu handicap.

Da, in Stockholom, batranetea este inceputul vietii. Este momentul in care omul este cu adevarat rasplatit pentru munca depusa o viata intreaga. Nu s-ar putea intampla asta fara respectul celor din jur. Fara pretuirea societatii tinere. N-am putut sa nu ma gandesc ca in Romania batranetea e sinonima cu finalul vietii si cu umilinta. Batranii nostri sunt vagoane scoase pe linie moarta. Nu exista multumiri, nu mai e nevoie de intelepciunea lor, nu sunt decat o statistica sau o masa electorala. Perspectiva batranetii in Romania este sumbra pentru cei mai multi dintre pensionari. Iar asta spune multe despre noi. Si cumva, despre o lipsa de viziune. Noi traim clipa prezenta fara a fi in stare sa facem planuri pe termen lung. Vom imbatrani aici si ne va astepta aceeasi umilinta cu care sunt tratati pensionarii de azi. Viata este facuta sa fie traita pana la capat. Lumea moderna vorbeste despre libertate si demnitate. Stockholm este un oras in care simti asta cu adevarat. Fara diferente intre generatii. O legatura puternica strabate ca un curent electric intreaga populatie. Sentimentul ca impart cu totii un oras frumos. Sentimentul ca sunt strans legati unii de altii. Prin lemn, prin apa, prin piatra si prin istorie. Poate sunt cuvinte mari. Poate. Insa eu asta am simtit acolo.

Noi spunem despre Bucuresti ca e un oras urat si dam vina pe Ceausescu. De douazeci de ani, Ceausescu este mort. Iar Bucurestiul este al nostru. Cat timp ne mai putem prevala de trecut ca sa justificam un prezent pentru care nu facem nimic?