Un om frumos

Lansarea de la Timișoara mi-a prilejuit o mare bucurie. Am cunoscut un om frumos. Este vorba despre poetul Marcel Tolcea. Există cazuri de oameni cu care fuzionezi instantaneu. Sunt rare asemenea întâlniri, mai ales in zilele noastre când ne privim unii pe alții din viteză. Înainte de a fi jurnalist, profesor universitar, director al muzeului de artă din Timișoara, Marcel Tolcea este poet. El vorbește poezie, gândește poetic, răsuflă metafore.

Ne-am cunoscut cu puțin timp înaintea evenimentului de lansare. După eveniment ne-am așezat la o cafea. Au trecut două ore. Când ne-am ridicat eram prieteni vechi.

Marcel este un individ strălucitor cu idei lichide, ochi vii și neliniștiți, retrași timid în spatele unor arcade proeminente. Ascunde un hohot de râs în spatele cuvintelor. Ideile lui sunt lichide, gata oricând să se umple de fluidele altor idei și uite așa se mai naște un prilej de fuziune poetică. Marcel iubește oamenii buni. Pe ei îi pune mai presus de oamenii inteligenți. Omul inteligent e predispus la detașare și introspecție, omul bun se implică. Oamenii buni sunt soldații lumii, o formulă care s-a născut din schimb molecular.

Marcel este neliniștit și trist, dar tristețea lui vine din cultivarea dilemelor. Peste asta adaugă mereu un hohot de râs, un soi de protejare a sensibilității. Detestă indiferența ascunsă în spatele unui "ce faci?" pentru că demult, în tinerețe, un prieten i-a răspuns așa: Sunt atent să nu înnebunesc. Îi iubește pe ruși pentru că nu mimează profunzimea. "- Strada asta duce către biserică? -Nu. - Ce rost are o stradă care nu duce către o biserică?" e una din replicile lui preferate din Căința lui Abuladze.

Marcel trăiește zilnic găsind poezie. El crede că poezia este ascunsă peste tot iar rostul poetului e să sape ca s-o descopere. În spiritul acestui crez a așteptat șase luni întâlnirea cu un cuvânt. Marcel scrie despre artă fără s-o critice. Pentru el critica e excesiv de subiectivă și închide dileme. Când ne-am plimbat printre cele cincizeci de tablouri Corneliu Baba ale expoziției permanente de la muzeul de artă din Timișoara Marcel a făcut din nou poezie.

M-am desprins cu greu din această întâlnire care mi s-a părut mult prea scurtă. Noi oamenii avem mare nevoie să rezonăm. Ne suntem unii altora instrumente. Și cântăm unii la alții. Din asta se naște muzica lumii. Am plecat îmbogățit din această întâlnire nesperată. Am cărți noi de citit, filme de văzut, idei de rumegat. Dar mai presus de toate am o prietenie de cultivat. 

Singur in fața deciziilor

 Suntem singuri în fața dramelor noastre. A marilor decizii. Mă gândesc la asta de câteva zile. Poate că înțelegerea primei propoziții îmi deschide calea spre o altfel de maturizare. Un loc unde nu există posibilitatea de a împărtăși. Acolo unde sfaturile n-au niciun rost. Sunt doar o mână de porumbei albi care pentru o fracțiune de secundă oferă speranță pentru ca mai apoi să dispară cu tot cu fâlfâit de aripi pe cerul întunecat al incertitudinii.

În fața mea așezate la un prezidiu se află trei hotărâri. Mă privesc intens cu un aer sever, răutăcios, mut. Trebuie s-o aleg pe una dintre ele. Le cunosc bine. Le cunosc foarte bine pe fiecare. Vicii și virtuți mă privesc din spatele ochilor nepăsători. Mi-am tot hrănit iluzia că numai una ar putea să-mi arate drumul cel bun. Sigur, cu condiția să știu care e drumul bun. Nu vreau să risc dar trebuie să aleg.  Sa fie roșu sau negru, par sau impar, coloană, careu, număr fix ? Mă concentrez. Îmi fixez privirea pe fiecare dintre ele. Am sentimentul că și au vorbit înainte să se așeze în fața mea. Mustăcesc acolo, la prezidiu, întrebându-se una pe alta ce o să aleg. Am să aleg, în pofida faptului că nu intuiesc dacă drumul pe care mă va însoți una din cele trei zâne hotărâri va fi de bun augur.

Dacă mă uit mai bine în jur tribunalul ăsta arată mai degrabă a cazino. Nehotărârea miroase a hoit. O singură certitudine: către oricare dintre ele mi-aș îndrepta tremurând arătătorul o ușă se va deschide brusc și un curent de aer proaspăt va spăla orice miasmă de nehotărâre. E bun aerul asta proaspăt chiar dacă ar fi crivăț sau uragan care să-mi smulgă hainele de pe mine și să mă lase gol pe un drum desfundat de țară, tot ar fi mai bun decât mirosul pestilențial al nehotărârii.

Sunt singur în fața deciziilor mele. A sosit timpul. O liniște mormântală se aude în sala de judecată. Un fir muribund de salivă e legătura dintre buzele mele uscate. Aerul stă în loc. Cele trei doamne mă privesc fix. În fața clădirii tribunalului sunt adunate rudele mele care urmăresc acest meci sortit să se tranșeze la penalty uri. Timpul de joc a expirat. Oricum n-am auzit indicațiile furibunde din tribune. Cobor privirea în pământ. Trag de timp. Pentru câte secunde, minute sau zile? Nu e loc decât de mers înainte. Aud ca prin vis strigătul mamei speriată la gândul că nu mă uit la stânga când traversez. Îl privesc pe tata cu ochii minții. Ai lui sunt obosiți. Deodată, ridic privirea. Copilăria se prelinge pe pereți. Doamnele decizii râd și își dau coate. Privirea mea îngheață. A sosit timpul:
 
 - Tu!

Cuvintele dor, nu-i asa?

Va rog sa citit mesajul de mai jos.

Buna ziua, numele meu este Alexandru si am 13 ani. V-am sunat pentru ca imi doresc sa vorbesc cu cineva despre problemele mele. Simt ca nu mai suport. Colegii mei de clasa mi-au facut viata un cosmar, care nu se mai termina niciodata. M-am saturat sa rada de mine tot timpul. M-am saturat sa se stranga in grupuri si pe mine sa ma izoleze, sa nu aud nimic din ce vorbesc. Imi spun intruna ca sunt prea gras, ca arat ciudat, ca sunt “un sac cu grasime”, ca mananc mancarea intregii familii si multe alte rautati.

De cate ori suntem in pauza si vreau sa imi mananc pachetul, ei vin spre mine si imi indeasa sandviciul pe gat, iar in momentul acela eu ma inec si mi se face rau. Am rugat-o pe mama sa nu mai imi dea pachet, insa mi-a fost teama sa ii spun motivul. Asta ar mai lipsi, sa vina si mama la scoala, ca atunci chiar ca voi fi bataia de joc a tuturor. Din cauza lor, am ajuns sa ma simt vinovat ca mananc. Sunt zile in care nu vreau sa ma mai duc la scoala, in care as vrea sa plec undeva unde nu ma cunoaste nimeni – poate o alta clasa- si sa o pot lua de la capat, sa leg prietenii si poate astfel nu va mai rade nimeni de mine.

Poate ca dumneavoastra vi se pare un lucru nesemnificativ, insa din cauza lor, mie imi vine uneori sa mor, sau macar sa imi provoc suferinta, poate asa le va fi mila de mine si nu se vor mai comporta asa. Chiar nu stiu ce sa mai fac. Poate pentru ei este amuzant, dar eu ma simt un copil foarte ghinionist pentru ca mi se intampla toate astea.

Testimonialul e luat de pe  www.cuvinteledor.ro, site-ul campaniei initiate de Romtelecom, "Cuvintele dor, nu-i asa?". In cadrul aceleasi campanii ne vom intalni luni la ora 19:00 in Music Club cu tineri intre 14 si 18 ani ca sa vorbim despre violenta fizica si verbala. Eu voi fi prezent pentru a va impartasi din experientele mele si sper sa veniti cat mai multi.

Câteva gânduri înainte de lansare

E frig astăzi pe blog. Textele au plecat într-o carte. Nu toate. Au mai rămas câteva pe aici, dar ele se simt stinghere, ca și cum ar fi participat la un protest de amploare și deodată lumea a părăsit piața, lăsând câțiva ultrași idealiști să se lupte cu sistemul. Dar textele care au plecat, au plecat într-o lume mai bună. Acolo, între coperțile cărții, e mai cald. Textele își țin de cald unele altora. Când cartea este închisă paginile se lipesc iar cuvintele ajung să se îmbrîțișeze. Unele chiar se sărută. Se îndrăgostesc unele de altele. E o apropiere care nu ține cont de venituri, statut social, diferențe culturale. "Tamplar" se poate săruta cu o crizantemă, "șurub" se împrietenește cu "delfin", "înger" se cuibărește în "vânt".

M-am întrebat întotdeauna care e rostul acestui blog. Răspunsurile sunt mai multe și nu pot să neg că el e o parte frumoasă din viața mea. Lipsea ceva. De multe ori am avut senzația că scriu degeaba. Că nu e locul textelor mele aici. Eu nu știu să fiu blogger în adevăratul sens al cuvântului, naiba știe ce o mai fi și asta, de parcă vorbim despre o profesie. Mi se pare aproape impudic că internetul a facilitat accesul oricui la a-și striga în gura mare opinia. De parcă toată omenirea ar avea ceva de spus. Pardon, de parcă toată omenirea ar avea ceva relevant de spus. Mi s-a parut mereu că blogger-ul ar trebui să fie o persoană care știe mai mult decât alții. Eu nu știu mai multe decât alții așa că am ales să mă scriu pe mine. Să-mi scriu propriile povești. Să mă bucur de traficul gândurilor mele. Dar toate lucrurile astea erau ușor nepotrivite pentru un blog. Blogul are de-a face cu prezentul. Eu vreau să am de-a face cu toți timpii, nu doar cu prezentul. Mai ales că prezentul e puțin obosit, în cazul României. Textele mele nu sunt pregătite să dea nas cu stropii de noroi care sar din bălțile internetului nostru. Ele habar n-au unde se află și nici nu știu prea bine pe unde să meargă. E un trafic infernal cu care nu sunt obișnuite.

Salvarea lor a venit cu această carte care le-a adunat pe toate, le-a oferit un adăpost, o masă și multă dragoste. Sper că se vor simți bine în noua lor casă. Hârtia e proaspătă, cititorii nu sunt agresivi.

Încă ceva. Celor care vor căuta să descopere textele mele în cartea care se lansează duminică la Gaudeamus le adresez o mare rugăminte: vă impor, nu îndoiți paginile ca sa vă păstrați semnul. Cuvintele suferă. Suferă însăși cartea.

Ne vedem duminică. La ora 15 

In memoriam Ioan Chirilă

Astăzi Ioan Chirilă ar fi împlinit 86 de ani. A fost considerat cel mai mare gazetar de sport al României. I se spunea Patriarhul, aproape de finalul carierei sale care a coincis cu finalul vieții lui. Colegii și cei apropiați îi spuneau nea Vanea. Mi-e greu să scriu despre jurnalistul Ioan Chirilă. Mi-a fost tată, înainte de toate.

Am încercat să ducem memoria lui mai departe și am organizat Premiile Ioan Chirilă, premiile gazetarilor de sport din România. Cinci sau șase ediții. Apoi a venit criza și ne-a furat acest privilegiu. Adesea jurnaliștii au intrat în conflict, fie între ei, fie cu noi, cei care organizam premiile. Însă numele Ioan Chirilă a rămas mult deasupra orgoliilor de breaslă. Tata a fost mai înainte de toate un om modest. Mi-aduc aminte ca atunci când se pregătea să plece în vreo deplasare lungă îi spunea mamei: - Iarink, pune-mi doar cîteva tricouri și o pereche de pantaloni. Strictul necesar. Modest, generos și bun. Și extrem de iubit.

Mă doare că jurnaliștii l-au uitat. Pe de altă parte, e normal. Fotbalul, sportul în general s-au schimbat, oamenii s-au schimbat și ei. Știu însă că multă lume trăiește cu aminitirea cărților lui: Viața la puls 200, Finala se joacă astăzi, Nadia, Ar fi fost prea frumos, Sepcile rosii, Glasul rotilor de tren, Si noi am fost pe Conte verde. Sunt încă mulți cei care au crescut frunzărind paginile acestor cărți, pe nerăsuflate, unii dintre ei în timpul orelor conduse de profesori apatici. Știu că publicul lui Ioan Chirilă încă există și bucuria asta îmi este suficientă. Despre dorul de tată n-are rost să vorbim aici. E o chestiune intimă cu care mă descurc singur.

Celor care l-ati iubit pe scriitorul si jurnalistul Ioan Chirilă as vrea sa vă reamintesc că astăzi ar fi împlinit 86 de ani.

Fața întunecată a Atenei

Ne aflam pe stradă. O cârciumoară bulgărească la parterul unui bloc. Echipa de filmare se pregătea să schimbe cadrul. Apoi, totul s-a întâmplat cu o viteză uluitoare. Prin fața noastră, trec în fugă doi bărbați. Unul dintre ei ține o geantă în mână. Se aud strigăte. Dimitri( asistent de producție) și vreo alți doi membri ai echipei o iau la fugă după cei doi. Din sensul opus se apropie o mașină. Cei din mașină se prind de situație și, ca în filme, ușa din dreapta se deschide brusc. Aud o pocnitură și intuiesc prin luminile farurilor că hoțul care ținea geanta se prăbușește la pamânt. Se ridică însă și fuge mai departe. Vociferări, urlete, apoi îl văd pe Dimitri cum se întoarce cu geanta roșie în mână. Lângă el, mecanicul de cameră. Hoțul a reușit să fugă. Cei doi trec prin dreptul unei cafenele. 

Nu trec trei secunde și văd o mașină care intră pe stradă și se repede, literalmente, în Dimitri și colegul lui. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Se aud scaune de plastic frecând trotuarul, geamuri sparte și cei doi dispar în fața masinii. Mă aștept să coboare membrii unei bande. Mă aștept să aud focuri de armă, atât de violentă a fost agresiunea mașinii. Era evident că șoferul nu a vrut nimic altceva decât să-l lovească în plin pe Dimitri. Nu-mi vine să cred că asist la așa ceva. Totul s-a întămplat în mai puțin de două minute. Ne repezim cu toții spre cafenea. Surpriza este enormă. 

Din mașină coboară o femeie care urlă și imploră în același timp. Tot ce pot percepe este o repetiție mecanică: parakalo, parakalo, parakalo, parakalo ( scuzați transcrierea fonetică) amestecată cu frânturi de cuvinte. Dimitri zace pe jos lângă mașină. Nu este sânge, la prima vedere. Apuc s-o văd pe Eleni - producatorul executiv- cum o târăște de păr pe femeia de la volan. O trage în cafenea. Alte femei își fac aaparția urlând. Nimeni nu înțelege nimic, pare că fiecare vrea să-și facă dreptate. Patronii cafenelei urlă, Eleni urlă, femeia de la volan urlă și plânge, e o babilonie de nedescris. Echipa încearcă s-o facă să înțeleagă că Dimitri nu era hoț ci doar ce îi recuperase geanta. Patroana vrea explicații, cum să te urci cu mașina pe trotuar, cei din echipă la fel, cum să te urci cu mașina pe trotuar, toată lumea urlă, Yorgos- regizorul - urlă la femeia din mașină: skatse, skatse, skaste( taci din gură, în aceeași transcriere fonetică aproximativă). 

Mă uit la Dimitri. E un băiat cu părul lung și o față blajină, pare un student cuminte la teologie. De când l-am cunoscut, mi-a plăcut de el, am realizat că împărtășim aceeași pasiune pentru Dreamtheater. Tudor, la mine în mașină se ascultă rock, mi-a spus când am urcat prima dată și am mers la filmare. E unul din oamenii de bază ai echipei. Acum stă întins pe jos și face eforturi să zămbească. Unul dintre adidași a rămas în picioare, celălalt a sărit în urma impactului. Are dureri mari de umăr, a apucat să sară pe capotă ca să nu intre sub mașină, dar a fost auncat imediat pe trotuar și a căzut "în plin". Janis e lipită de el, emană un sentiment matern care mă înduioșează. 

Urletele se întețesc. În jurul meu își fac apariția creaturile nopții care se amestecă printre noi. Ruși, bulgari, vreo doi travestiți, doi motocicliști uriași, femei guralive, copii( băiețelul grăsuț al Rosei, patroana bulgăroaică, e un soi de Puc de cartier care se plimbă nestingherit printre cei mari), creaturi ciudate cu obrajii supți și ochii adânciți în fundul capului, africani( e plin de africani în Atena). Iată și poliția. 

Scandalul crește din nou, odată cu apariția lor, ca un foc mocnit peste care s-a aruncat gaz și câteva lemne. Polițiștii nu înțeleg nimic la început, înclină să facă aceeași confuzie ca femeia din mașină, Eleni se agită, e ca o mamă disperată care vrea să se facă dreptate. Polițiștii sunt violenți în Atena, sentimentele lor xenofobe sunt alimentate permanent, mai ales în cartiere ca ăsta, unde criminalitatea imigranților e în creștere. 

Acum suntem de-a dreptul în mijlocul unui film, patru motociclete de poliție, două ambulanțe, alte două mașini de poliție, girofarurile "dreptății" își plimbă luminile "imparțiale" peste fețele noastre, ne egalizează și ne transformă într-un numitor comun care așteaptă decizia unei instanțe superioare. Mă plimb pe stradă în sus și în jos nu înțeleg nimic din limba asta. Îl văd pe Frixos, unul dintre actori, cum se ceartă cu niște femei cu voci dogite și asurzitoare, îmbrăcate sumar . Mai târziu îmi va spune că ele erau bucuroase că femeia a intrat cu mașina în infractori, așa le trebuie, în fiecare seară se întămplă cîte un jaf, bine le-a făcut. Frixos spumegă și e gata să se ia la bătaie. Poliția face ordine încet, încet. 

Vis-a-vis, în cârciumioara bulgarească unde are loc filmarea noastră, un acordeonist se joaca liniștit cu muzică lăutărească românească. Nu e nimeni în cârciumă în afară de el. Contrastul e puternic, suprarealist. Un acordeon în noapte, la cincizeci de metri de un jaf și o posibilă crimă. Spiritele se liniștesc, Dimitri și mecanicul de cameră pleacă spre spital, femeile învelite în cârpe își domolesc vocile. Narcomanii, cu priviri prea obosite ca să mai reflecte curiozitate, se retrag. Nigerienii la fel. 

În toată această degringoladă am uitat să pomenesc un personaj care a trecut neobservat, deși a fost mereu în mijlocul conflictului. O bătrânică de vreun metru și ceva, nu mai mult, care s-a proțăpit lângă mașină gata să absoarbă orice fel de informație. Un consumator ad hoc care urmărea evenimentul din spatele unor ochelari ce nu păreau s-o ajute foarte mult. Așa mică, își ițea gâtul în sus ca să mai scurteze cu câțiva centimetri distanța până la sursele poveștii. Viața nu lasă niciodată un episod tragic fără o contraparte comică. Ne vom întorce la filmare, marcați. Nimeni nu mai are chef să joace o petrecere. Actoria însă nu așteaptă. E un soi de "viața merge înainte" și asta trebuie să se întâmple repede căci trăim în viteză. 

Nu pot să nu mă gândesc că ar fi putut fi oricare dintre noi. În geanta femeii se pare că erau câteva mii de euro. Asta e justificarea ei. Și-a pierdut mințile. Spunea că nu erau banii ei. Îmi vin in cap zeci de întrebări legate de destin și fragilitatea umană. Dimitri a vrut să facă o faptă bună. Cu fața lui blândă. Și a fost pedepsit de un destin rece. Femeia cu mașina a fost doar un instrument. Asta mă sperie. Lecția lui Dimitri pare să fie "nu te mai amesteca", stai deoparte. 

E fața întunecată a Atenei. Nu foarte departe de centrul orașului unde rămășițele unei civilizații care a schimbat lumea asistă mute la spectacolul miilor de turiști care se preling printre cafenelele de pe străduțele pitorești. Doar că ei, turiștii, nu se mai învârt doar printre atenieni, ci se află în mijlocul unui război tăcut între lupta pentru supraviețuire a imigranților proscriși și locuitorii care trăiesc cu sentimentul că își pierd zi de zi orașul. Iar de războiul ăsta se folosește fiecare cum poate. Prea puțini se gândesc cum sa-i pună capăt. 

E trei dimineața. Filmarea s-a terminat. Mă despart de Kostadinos, unul dintre actori. Îmi arată rănile făcute de pietrele aruncate de polițiști la protestul contra Merkel, de acum două zile. Polițiștii aruncă pietre în demonstranți? îl intreb. Nu, polițiștii ripostează cu pietrele aruncate de demonstranți. Pare logic, răspund eu, e un război. Kostadinos zămbește amar. Cobor din taxi. Mă uit suspicios în jur. Realizez asta cu tristețe. Sunt în centrul orașului și mă gândesc că se poate întâmpla orice. Îmi iau o sticlă de apă de la un butic. Un bătrân știrb mă întreabă de unde sunt. România. Se însuflețește brusc. Che fațe? Che fațe? Zâmbesc. Iau apa. Îi dau banii. Mulciumeșc, mulciumeșc, zice. Evharisto, încerc să răspund politicos.

Mă îndrept către hotel pe un bulevard pustiu. În fața mea rulează amenințător un bagaj mare tras de o domnișoară grabită. În fața Parlamentului grec se schimbă garda. Soldații în costume naționale sunt luminați din spate, ceea ce face ca siluetele lor să se contureze peste fundalul bej al cladirii ca într-un tablou cu umbre chiezești. Turistul din mine tresaltă. E o imagine frumoasă. Renunț să fotografiez. Am s-o pun aici. Silueta fragilă a gărzii naționale suprapusă pe clădirea Parlamentului grec. În jur e pustiu. Așa cum trebuie să fie într-o fotografie reușită. Subiectul nu este atins de murdării colaterale. 

Îmi vine în cap o ultimă imagine, înainte de intrarea în hotel. Peste zece ani, în marile orașe ale lumii nu va mai exista clasă de mijloc. Doar bogați și săraci. Mă întreb ce se va întâmpla atunci cu fericirea. Bogații sunt prea suficienți ca s-o observe, săracii prea săraci, împovărați și resemnați ca să mai alerge după ea. Încerc să alung acest gând printre ușile batante ale hotelului. 

PS. Jurnaliștii de la EVZ au dat o mostră de neprofesionalism. Au preluat de pe pagina mea de Facebook o știre incompletă și o fotografie pentru care nu mi-au acordat credit. Au fabricat o știre distorsionată, fără să mă contacteze. Nici măcar nu știu dacă au încercat. Nu au menționat că ar fi făcut-o. 

PS2. Mulțumesc domnului consul Pârvu care m-a sunat în această dimineață pentru a se asiugura că totul este în regulă alertat de apariția din EVZ.

PS3. Ca să corectez lucrurile: evenimentele de aseară nu s-au întâmplat în Exarhia ci în Vathi Square - Metaxourgio.

Jurnal de Atena

Și am ajuns la Atena. Aseara pe aeroport m-a acostat poliția. - Actele vă rugăm! - Ce faceți la Atena? - Sunteți turist? - Ce business? - Cât stați aici? Ultima întrebare m-a enervat și am răspuns și eu cu una: chiar trebuie să răspund la toate întrebările astea? Comisarul s-a enervat și s-a gândit rapid să mă pedepsească: luggage check. M-au dus într-o cămăruță și mi-au răscolit bulendrele. Nu m-am împotrivit. Apoi, polițistul cu mănuși de plastic a vrut să verifice rucsacul. - Nu prietene, pe ăsta îl deschid eu. Am o camera foto cam scumpă și nu vreau s-o atingi matale. N-am reușit să traduc matale în engleză, dar în principiu cam asta i-am spus. M-au lăsat să plec. Oi avea față de infractor, m-am bucurat eu in sinea mea, căci interpretez rolul unui sef de bandă de spărgători.

In drum spre hotel i-am propus Tetei să ne oprim la un gyros și am aterizat fix in Exarhia, zona de protest și de stânga a Atenei. Zona antiguvernamentală, un fel de cartier studențesc și boem în care poliția nu se încumetă să intre cu una cu două. Ne-am oprit lângă un mic părculeț extrem de animat. Parcă era miting. Teta mi-a spus că așa se întâmplă în fiecare seară, oamenii se adună grupuri, grupuri, deschid băuturile și stau de vorbă. Mă gândeam în sinea mea, să fie astea ultimele reminiscențe ale democrației ateniene? Boschetari, laolaltă cu studenți și cu pensionari sau cu băieți de cartier străjuiți de terasele la care turiștii se inghesuie sa miroasă parfumul Atenei.

Ne-am plimbat puțin pe străzile din  Exarhia. Afișajul ilegal din București e o glumă proastă pe lânga ce vezi în Atena. Pare că mișcarea a scăpat de sub control. La fel si grafitti-ul care a devenit o iederă ce împânzește casele și micile blocuri din Exarhia. O iederă care împrejmuiește parterul. Ai senzația ca desenele și inscripțiile nasc clădirile. Pe un zid scrie: Don't give me loan, give me some substance. Fotografiez. Mergem mai departe și mă gândesc la dezbaterea asta nesfârșită despre Grecia. Până la urmă, Uniunea Europeană nu va putea să reziste. E ca un schizofrenic ambivalent. Mentalitățile nordului și sudului. Raportarea la ideea de muncă. Chiar și clima. Nemaivorbind de moștenirile culturale. Italienii nu-și vor putea bea cafeaua cu suedezii decât în vacanță. Altminteri, suedezii vor fi la muncă la ora la care italienii își vor bea cafeaua.

Ajung la hotel. Nu pot să adorm. Intru pe net. N-am ce căuta. Ies. Mă gândesc la biografia lui Pacino. Mai am puțin și o termin. Ce paradox: unul dintre cei mai reprezentativi actori ai Hollywood-ului, întruchipare vie a visului american, starul de cinema, e format la școala lui Stanislavski, îl venereaza pe Shakespeare și dacă vine vorba de alți dramaturgi nu ezită să-i numească pe O'Neill, Cehov și Strindberg. Și când te gândești că în România, la UNATC, studenții la actorie au ajuns să își dea examenele cu "remake-uri" după scene din filmele de la Hollywood. Ce ironie, nu?

Ultima declarație

O ultimă precizare. Referitor la comentariile pe care Cristi Sima le face la adresa mea în partea a doua a scrisorii pe care am publicat-o și eu pe blog precizez că ma abțin de la orice fel de comentariu. Rămân la principiul că neînțelegerile, conflictele sau acuzațiile dintre prieteni se rezolvă între prieteni și nu la nivel public. Nu am fost niciodată adeptul circului public mai ales cu privire la relații care mă priveau personal. Dialogurile dintre mine și prietenii mei nu pot avea caracter public, prin urmare rog presa să nu-mi mai solicite declarații referitoare la cele spuse despre mine de Cristian Sima. Punct.

Scrisoarea lui Cristian Sima

Azi noapte am primit această scrisoare cu subiectul "sima" și cu rugamintea de a o publica pe blog. Știu că scrisoarea a fost primită de mai multe persoane și textul se găsește deja pe Internet, dar din moment ce mi-a fost trimisă, o voi publica și eu. Mă abțin de la orice comentarii pe seama acestei scrisori. Sunt absolut sigur că scrisoarea îi aparține domnului Cristian Sima.

Desi lungimea funiei este aceeasi cu inaltimea ghilotinei, onoarea trebuie sa redevina o virtute, sa-si recapete valoarea de piata; altfel, “oamenii de onoare” asa cum se autodenumesc mafiotii, vor ajunge sa fie mai numerosi decat oamenii onorabili.

Nu ma pot defini nici „om de onoare” si cu atit mai putin onorabil.Avionul care traverseaza Atlanticul imi creaza o ciudata senzatie de pace si liniste,toata lumea a adormit brusc lasandu-ma parca sa-mi hotarasc singur sfarsitul .Decizia finala e luata.As vrea sa fiu un razboinic Ronin dar nu sunt.Sunt singur si am nevoie de timp mai mult decat am nevoie sa traiesc.Am fost mereu in criza de timp , acum mai mult ca niciodata.Ma obsedeaza o fraza a lui Tudor Chirila de acum citiva ani:”Nu murim cand vrem noi”,dar oare putem muri cum vrem noi?As avea nevoie de cel putin doua luni pentru a asterne pe hartie tot ceea ce am trait ,nu numai in ultimele patru luni ci mai ales in ultimii 51 de ani. Cand va izbucni scandalul toti ma vor acuza ca am fugit cu zeci de milioane de dolari in cine stie ce insula din pacific.Am 2500 de franci , trei carti de credit care sunt blocate din lipsa de fonduri si un cont in bursa la GS de 10000 de euro cu care trebuie sa cistig ca sa reusesc sa supravietuiesc doua luni pentru a scrie.Moral sunt responsabil in totalitate de pierderile clientilor desi au semnat ca isi asuma  riscul,dar oare moral sunt responsabil si de cistigurile de pina acum?Am fost mereu un luptator si cred si acuma ca lucrurile s-ar fi putut salva dar, mi-era imposibil sa-mi continui ipocrizia pentru a satisface o lacomie generala a clientilor,lacomie pe care am exploatat-o la maxim in demersul meu de a le castiga increderea si respectul. "Ipocrizia e omagiul pe care viciul il aduce virtutii" - Francois de la Rochefoucauld

Am nevoie sa-mi spun adevarul ,sa-l urlu ,indiferent de ce se va intimpla dupa aceea.Inainte insa este impetuos necesar sa-mi recunosc greselile.Voi plati pentru ele cu demnitate.Soarta mi-a dat enorm pina acuma si e normal sa mi se ceara dublu,totdeauna platesti cu dobanda mare.

Am avut doi ani de gratie divina as putea spune.Tot ce am incercat in 2007 si 2008 mi-a iesit perfect.La sfarsitul lui 2006 am crezut ca sistemul financiar global se va prabusi cu o viteza ametitoare.Am actionat in consecinta.Am suferit pina la 1 noiembrie 2007 zi in care bursele americane au inceput sa cada ireversibil.In 2007 eram membru in CA al BVB si ma luptam cu toata lumea pentru a introduce vanzarile short si futures-ul pe indice,trebuia creata urgent posibilitatea pentru investitori de a se proteja impotriva unui crah.Nu am reusit .Am demisionat si mi-am vindut actiunile lui Morgan Stanley pentru 10mil roni.La sfarsitul aceluiasi an am fost contactat de Marian Dinu(fost presedinte CRA sif4 ,fost presedinte Alpha Bank securities,fost atasat de atasat la ambasada Romaniei de la Moscova in vremea puterii populare si un „om de onoare”) si de Alexandru Elian (fost presedinte Delta Valori Mobiliare si el un „om de onoare” dar din partea lui Meyer Lansky).Cei doi vroiau sa scape de Stere Farmache si Dan Paul de la BVB si aveau nevoie de mine ca sa reusim un putch pentru a schimba conducerea si a face din BVB o bursa europeana.Am convocat AGA pentru revocarea CA , am strans voturile necesare (pentru a avea voturile lui Daniel Tepes a trebuit sa-i cumpar la pret maxim 10% din actiunile de la Sibex si asa am devenit actionar la Sibiu)si........ in momentul votului Dinu si cu Elian au votat contra mea desi ei au fost primii initiatori si ei pregatisera si documentele pentru AGA.Tradare,tradare ....dar sa stim si noi.Din acel moment am inceput sa mint sau, daca vreti,sa coafez realitatea.E doar o precizare temporala, nu o scuza.Tot in 2007,2008 am iesit si din investitiile imobiliare atit cit am reusit sa vind,oricum cea mai mare parte.In toate afacerile in care am intrat am atras prieteni si cunoscuti.Aveam nevoie sa fac oamenii sa cistige pentru a fi adulat dupa aceea.Evident, tot ce s-a vandut din imobiliare in profit a fost partea clientilor (doar spusesem la tv ca trebuie vandut tot) ce a ramas a fost partea mea si o am si in ziua de azi.Multi din cei ce reclama pierderile de azi au castigat mult mai mult atunci ,dar au uitat.Un client care castiga nu spune nici macar nevestei,cel care pierde te spurca in piata publica.Pentru a putea exploata lacomia ai nevoie de un raport cu banii de totala indiferenta .Nu am cumparat niciodata o masina mai scumpa de 30k euro ,locuiam pina in decembrie intr-un apartament comunist de pe Dorobanti si de atunci intr-un alt simplu apartament de 2 camere.(apropos ...mult vehiculata casa in elvetia e cu chirie)Sunt si astazi convins ca singura avere pe care o poti lua cu tine oriunde e capul si experienta.Daca voi mai fi liber peste doua luni sper sa dovedesc din plin ce am afirmat mai sus.

Iesit puternic ciufulit din luptele de culise de la BVB si ajuns fara voia mea actionar semnificatic la Sibiu mi-a incoltit ideea de a realiza ceea ce nu am reusit la Bucuresti.... o bursa europeana.Imi plac luminile rampei si cred ca, si acum, ca si atunci ,la inceputul aventurii, nu am inteles pina unde pot sa vorbesc.Dar orice Ronin are dreptul la un ultim strigat, eu de ce nu as avea?Pentru a intelege tot ce s-a intimplat din 2008 si pina azi e nevoie sa va descriu personajele pe indelete si evenimentele cu lux de amanunte , atat cit imi va permite timpul.Timpul pe care tot aceste personaje mi-l vor acorda.Daca acest serial se va intrerupe inainte de termen va rog sa nu cumva sa speculati pe seama vre-unui nume pomenit aici.Orice potrivire de nume si fapte e total intimplatoare........Nu vreau sa credeti ca ma justific pentru pierderile din bursa aruncind noroi in jur.Vreau doar sa povestesc cum am ajuns aici (de ce am ajuns aici va fi un subiect de analiza in viitor) si mai ales, cum vroiam sa ies.Pentru a calma un pic lucrurile vreau sa va spun ca WBS holding nu a avut niciodata mai mult de 60 de clienti,toti au acceptat riscul,multi au retras deja o mare parte din capital si altii au retras chiar mai mult decit au depus.

Toata vina pentru situatia in care s-a ajuns imi apartine.Eu mi-am asumat toate riscurile,eu am luat toate deciziile,niciun angajat nu e raspunzator pentru nimic.Nimeni nu e vinovat in afara de mine,nici CNVM ul , nici clasa politica ,nici ”oamenii de onoare” nici onorabilii clienti.Am nevoie sa spun insa tot adevarul pentru ca sistemul financiar politic de la noi si nu numai sa fie inteles.Nu am niciun ban ascuns dar evident am o responsabilitate morala pe care mi-o asum in totalitate....si undeva intr-un colt ascuns mai cred inca ca toata lumea isi va recupera capitalul .....fara asteptatul profit.

Declarația mea în cazul Sima

Pentru că în dimineața asta telefoanele au sunat non stop, se impune să fac câteva precizări despre cazul Sima. 

Nu știu mai multe decât știe toată lumea în momentul de față și anume că domnul Cristian Sima a părăsit țara. 

Nu sunt unul dintre clienții care și-au pierdut banii fie și pentru simplul fapt că activitatea mea pe bursele internaționale s-a încheiat din 2011. 

Eram și sunt (încă??) prietenul lui Cristian Sima. Cel puțin până când se va proba limpede ca a părăsit țara cu banii clienților. Pentru mine aceste vești sunt dureroase și șocante. Nu acesta este Cristian Sima pe care l-am cunoscut și mi-e greu să accept că aș fi prieten cu un escroc. 

Cristian Sima, cel pe care l-am cunoscut eu, era un om extrem de cultivat, serios, un om foarte inteligent, fost matematician, bun cunoscător de macroeconomie și piețe internaționale. Era un tată de familie, un om plin de umor, cu care se putea sta de vorbă ore în șir. Această descriere v-ar fi făcut-o oricare din clienții lui până în caest moment.

Acum aflu că a părăsit țara și nu e de găsit. Am prieteni buni care în momentul de față nu-si pot recupera banii. Îmi dau seama prin ce trec ei, mă pun în locul lor și mi se pare foarte gravă situația lor. Vreau să cred că nu este adevărat, că este o situație reversibilă. Vreau să cred că am investit într-o prietenie cu un om adevărat. Pentru mine pierderea mare ar fi să se confirme că domnul Cristian Sima este într-adevăr un escroc. Deocamdată îmi este greu să accept deși faptele par să mă contrazică. 

Pentru cei care se întreabă ce pierd eu. Este destul de simplu: pierd investiția într-o prietenie. 

Râzi și îți pui întrebări. Mâine la ArCuB.

Vreau să vă fac o recomandare. Mâine și poimâine la ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale al PMB) are loc un spectacol frumos. Prizonierul din Manhattan de Neil Simon (titlul original este Apartamentul) în regia Iarinei Demian. Un spectacol foarte frumos și extrem de actual în care se va regăsi orice locuitor al Bucureștiului care a intrat măcar o dată în conflict cu una din zecile de probleme născute de viața la bloc sau de viață pe timp de criză. Un spectacol plin de umor, dar care ridică întrebări importante vis-a-vis de felul în care mai putem trăi în marile aglomerări urbane și cum negociem cu presiunea la care ne supune un asemenea "monstru". Am contribuit și eu puțin la reușita acestei comedii semnând design-ul de lumini și ilustrația muzicală. Aș vrea să menționez o distribuție excelentă:  Tiberiu Păun, Afrodita Androne, Sorin Cociș, Janine Stavarache, Magda Catone, Mariana Dănescu.

Îmi plac spectacolele pentru actori. Adică spectacolele în care actorul ramâne pionul principal și nu doar un mijloc de punere în scenă a unei viziuni estetice. Textele lui Neil Simon te obligă în acest sens. Personajele au "carne" și povestea curge frumos, cu ajutorul lor. În toate textele lui Simon comedia nu este altceva decât o construcție pe un fundament dramatic. Râzi și îți pui întrebări. Este rostul primordial al teatrului. Acela de a mișca ceva în spectator.

Prizonierul din Manhattan este un spectacol frumos. Râzi și îți pui întrebări.

Joi, 10 octombrie, ora 19:00 și vineri, ora 19:30 sala ArCuB(harta aici)

Să omorâm sindromul Caragiale.

Textul de mai jos l-am scris pe 2 ianuarie 2010 insă din păcate mi se pare de o mai mare actualitate azi. Îl republic acum, în anul Caragiale, cu speranța că va mai schimba pe ici pe colo o atitudine nesănătoasă.

Cred că una din problemele noastre reale ca popor este un fel de sindrom Caragiale pe care naţia pare a-l fi îmbrăţişat cu succes şi la umbra căruia lâncezim fatalist, anesteziaţi moral. Personajele lui Caragiale sunt profund imorale, ambivalente.

Pristanda impune cu succes numărătoarea dublă în favoarea stăpânilor, Caţavencu e în stare să facă şi să desfacă alianţe cu oricine, ba mai mult, linge unde a scuipat în speranţa unui viitor în care zarurile să cadă mai fast, Agamiţă Dandanache propune şantajul etern, coana Joiţica face un joc amoros dublu fără să-şi pună vreun moment problema adulterului, Trahanache e prea senil ca să mai fie moral, Tipătescu e junele orgolios prea orbit de putere ca să fie deranjat de un triunghi amoros promiscuu.

Este numai geniul lui Caragiale acela care face toate personajele astea simpatice. De fiecare dată când citim sau privim spectacolele sale, râdem de aceste personaje, apoi ne mulţumim să ridicăm în slăvi "actualitatea" scrierii lui Nenea Iancu. Nici prin cap nu ne trece să condamnăm vreodată aceste vicii. Râsul este de ajuns. Este pedeapsa capitală. Hazul de necaz e condamnarea definitivă pe care noi ne-am însuşit-o mai presus de situaţiile şi personajele lui nenea Iancu.
Noi am făcut din "hăhăială" apoteoza condamnării morale şi, mai mult decât atât, un fel de scut, o împrejmuire care ne scoate pe fiecare dintre noi în afara jocului murdar.

Noi, românii moderni, suntem oricând dispuşi să pedepsim prin râs, dar numai atât. De parcă această " hăhăială " naţională care condamnă vicii mai mult sau mai puţin grave ar fi de ajuns. În fapt, nu face decât să-i facă mai simpatici pe autorii faptelor reprobabile, iar pe noi, cei care ne hăhăim fatalist, ne ajută să credem că n-am fost şi nu vom fi niciodată condamnabili. Căci râzând, noi ne constituim într-un fel de instanţă superioară, blajină şi condescendentă care nu mai are timp să observe că proferează acelaşi tip de rău. Râsul ne oferă doar iluzia excentricităţii noastre morale. De fapt, suntem la fel cu cei de care râdem tocmai pentru că nu-i pedepsim.

Anii post revoluţionari au născut tot felul de astfel de personaje care mai de care mai pitoreşti. Foşti securişti ajunşi în funcţii de conducere, bancheri fantomatici, politicieni mizerabili care fură cu zâmbetul fermecător pe buze, afacerişti ai statului, doamne de o calitate îndoielnică poleite cu lux la braţul unor ţărani îmbogăţiţi peste noapte, mitocani transformaţi în invitaţi de onoare ai show-urilor tv, miliardari de plastic, moguli securişti, târfe prospere, jurnalişti decăzuţi, ziarişti fără ziare, profeţi de ocazie, investitori fără investiţii, oameni de afaceri, diverşi trepăduşi.
Toţi au în comun un traseu dubios printre jaloanele statului şi afaceri cu bani publici. Unicul scop: banul şi puterea fără niciun fel de preocupare faţă de cei care plătesc taxe. Faţă de umilul cetăţean spectator. Praful şi mizeria în spatele cărora aceste personaje odioase care par să fi revalorizat şi monopolizat România, praful şi mizeria în spatele cărora scheme simple de prăduială se desfăşoară neîntrerupte de nimic, au fost ridicate de hohotele noastre de râs.

La adăpostul umorului ca formă de izolare a "mizerabililor" ei n-au făcut nimic altceva decât să-şi vadă de drum. Hăhăiala nu i-a împiedicat de la nimic, ba mai mult i-a făcut simpatici şi cunoscuţi. Românul vrea să râdă. “Să-i dăm atunci românului prilej de râs” au urlat televiziunile în cor. Grupurile de umor s-au năpustit asupra genului: scenete cu personajele momentului. De parcă nimic altceva n-ar mai fi putut să ne smulgă vreun zâmbet. Caricatura nu a făcut decât să dea amploare personajelor reale. Căci prin definiţie caricatura este îngroşarea prin tuşe a defectelor unui personaj consacrat. Mizerabilii noştri, însă, n-au valoare intrinsecă. Hăhăiala noastră îi face întâi caricaturi pentru că mai apoi să-i transforme în personaje credibile. Este exact drumul invers.
Ca un exemplu, Mircea Geoană riscă să devină un personaj simpatic, demn de mila noastră superioară, deloc condamnabil, care prin numărul de bancuri apărute pe seama lui are mari şanse la o viitoare candidatură. E doar un exemplu.

Ce presupune schimbarea? Şi ce ar putea să ne aducă ea? Schimbarea ar însemna pentru început să nu mai râdem de ei. Să nu-i mai confirmăm prin râs. Să salvăm acest tip de energie pe care o eliminăm râzând. Să nu-i mai hrănim cu hohotele noastre de râs. Ar fi un prim pas. O răceală seacă ar trebui să fie tot ce le oferim acestor "modele mizerabile". Să nu-i mai folosim pe post de bancuri şi să nu mai condamnăm prin râs devierile lor comportamentale şi viciile.

Să nu mai râdem de hoţie, mitocănie, arivism, duplicitate, minciună, demagogie, şmecherie, falsitate, prost gust, incultură. Să nu le mai dăm votul prin râs. Să nu-i mai validăm. În primă fază, această atitudine s-ar putea să nu aducă nicio schimbare. Dar în absenţa râsetelor noastre se va lăsa tăcerea. Şi în tăcere, vocile celor care au curajul să-i condamne pe cei care ne fură banii, demnitatea şi valorile s-ar putea să se facă auzite.
Fără râsetele noastre se vor auzi doar răgetele lor, dar şi vocile celor care vor să-i pedepsească cu adevărat. Marea hăhăială a la Caragiale trebuie să se oprească. Râzând de ei râdem de noi, ba mai mult, devenim apărătorii lor.
Se spune că umorul te ajută să treci mai uşor peste momentele dificile. Dacă o să râdem pentru eternintate vom "înveşnici" momentul dificil prin care trecem. Râsetele noastre nu trebuie să mai ascundă şi să hrănească monştri şi moravuri. E de ajuns. Şi nu e greu. Putem să începem prin a fi serioşi în ceea ce-i priveşte pe mizerabilii zilelor noastre. Ăsta e un lucru pe care putem să-l facem fiecare dintre noi.

Pentru cei care vor să râdă cu orice preţ există Stan şi Bran, Buster Keaton, Charlie Chaplin, Benny Hill, Fernandel, Jerry Seinfeld, Jay Leno, Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Chevy Chase, Louis de Funes, Birlic şi lista poate fi completată de fiecare dintre voi.
Pe această listă însă nu trebuie să se regăsească reprezentanţii mizeriei zilelor noastre. Pentru că asta nu mai e şi nu mai trebuie să fie de râs.

Caragiale a scris câteva piese de teatru condamnând cu umor viciile morale ale epocii lui. Noi am transformat lectura acestor piese în strategie de supravieţuire prin râs. Nu a funcţionat. Ba mai mult, a dat naştere unor monştri. Poate că ar trebui să încercăm şi altfel. 

Snobism sau imbecilitate la Hilton?

Asta este extraordinară. Mă aflu pe terasă la Hilton și fac semn unei chelnerițe pentru o chestiune legată de conexiunea la internet. Vine și mi se adreseaza în engleză. Pornesc conversația apoi mă dezmeticesc și o intreb tot în engleză: -  Nu te supăra de ce nu vorbești românește? Nu ești româncă? Imi răspunde ca este italiancă. - Bine dar eu sunt român și ne aflăm în România, zic. - Hilton este un loc internațional, îmi răspunde ea, dar vă pot trimite pe cineva care vorbește românește. - Chiar te rog, răspund eu intrigat, simțind cum sângele începe să acelereze prin venele mele de bucureștean. Se apropie un manager care încearcă să-mi explice situația spunând că încearcă să mulțumească si clienții străini. - Păi de ce nu trimiteți ospătarii români la cursuri de engleză sau italană? Nu știe ce să-mi răspundă. - Sau de ce nu vorbește/învață fata asta românește? Zâmbește încurcat și politicos.

Așadar, noi, aici în România, nu avem posibilitatea să angajăm ospătari care vorbesc limbi străine și suntem nevoiți sa-i aducem din Italia. Prin urmare, clienții români ai terasei Hilton să faca bine să învețe limbi străine că le-a făcut Hilton program de conversație, în caz că nu erau informați. 

Acum, serios, este asta o decizie imbecilă de management sau o formă de snobism? 

Cel mai tare m-a enervat expresia: "Hilton e un loc internațional". Mă întreb dacă poate compania asta sa procedeze așa la Hilton Ierusalim sau Dubai.

Comentați vă rog.

Maria - the bus stop

Maria are nouă ani și este fata unui foarte bun prieten. Când avea șapte ani am încercat să o fotografiez, dar a refuzat categoric. Începutul verii care tocmai s-a încheiat ne-a surprins la Mamaia.  Maria, surprinzător, a fost mai deschisă decât în trecut și mi-a acordat jumătate de oră din timpul ei prețios. A ieșit ceea ce vedeți mai jos. Aș vrea să adaug că niciuna din posturile Mariei nu a fost sugerată de mine. Ea a pozat și eu nu am făcut nimic altceva decât să declanșez.

Manolis, Yorgos și energiile încarcerate

A fost o zi plină. Am stat pe platou douăsprezece ore. Mi s-a părut că grecii se mișcă greu. Coordonare dificilă. Cred că echipele românești sunt mai organizate. Sau poate am avut pur și simplu o zi grea de filmare. Au fost multe momente "fizice". Am filmat o spargere, rolul meu era de șef de gașcă de spărgători care intră în casă peste o familie de greci din clasa de mijloc. Multe acțiuni simultane, detalii, hotărâri pe unghiuri de cameră.

Fumează mult grecii ăștia, dom'le. Dacă stau să mă gândesc bine, la fiecare cinci minute cineva rula o țigară. La un moment dat, în timpul pauzei de prânz, m-am așezat pe o bordură să-mi mănânc liniștit un pește cu broccoli. Prin fața mea defilează două puștoaice de vreo șaișpe' ani, cu degetele înfundate în pungile lor de tabac. Una dintre ele, mai rapidă, apucă să-și scoată și foița și, uite așa, din mers, începe să ruleze o țigară. M-am gândit pe loc că nu le poți umbla la ADN. Sângele lor transportă boabe de cafea și nicotină, nu le poți lua asta și basta. Asistentul de regie dădea indicații cu țigara în gură, Yorgos și-a spânzurat țigara de marginea noptierei, ca să exemplifice acțiunea cu ambele mâini libere, se fumează, se fumează și iar se fumează.

Am vorbit cu Manolis, actorul din rolul principal, despre Grecia. E un individ extrem de mobil (mă refer mai ales la față) care jonglează cu noțiuni pozitive. Are un optimist incurabil și mi-a mărturisit că nu poate părăsi Atena chiar dacă i-a plăcut extrem de mult Londra, spre exemplu. E un sentiment inexplicabil când, deși viața ta se învârte între teatru și casă și nu ai timp de absolut nimic, știi totuși că undeva foarte aproape se află marea. Asta îmi dă siguranță. Eu sunt un om al Soarelui. Trebuie să știu că în orice moment mă pot duce undeva pe malul mării să beau o bere și să privesc în larg.
Crede sincer că Grecia face parte dintr-un plan de "dezintegrare" menit să ducă țara în situația de a fi vândută pe bucăți. A început pe undeva prin anii '80, îmi spune, și s-a desfășurat cu concursul partidelor aflate la putere (sună cunoscut, nu-i așa?). E prea frumos aici ca să nu-și dorească toată lumea să pună mâna pe țara asta. Nu o spune înfocat sau grandilocvent, ceea ce îmi dă de gândit.

Îmi place mult liniștea si resemnarea acestui om. Spune că viitorul crizei va fi cel puțin interesant și zâmbește șugubăț. Ce vrei să spui? Nu pot supraviețui decât cei care gândesc pozitiv. Va fi din ce în ce mai rău, dar lupta noastră mare este să încercăm să TRĂIM în tot acest marasm. Cei care sunt răi vor deveni și mai răi în încercarea lor de a-și salva pielea de unii singuri. Am pierdut multe lucruri în perioada asta. Valori profund grecești. Ospitalitatea noastră era cândva proverbială. Acum suntem xenofobi. Pe bună dreptate, poate. Atena aparține din ce în ce mai puțin atenienilor. Credeam în prietenie, dar în ultimii ani toată lumea a ales un stil de viață păgubos, emfatic, orgolios. Oamenii își cumpărau Cayenne plătind rate din salarii nu foarte mari ca să rămână în cursa asta nebunească a statutului. Am uitat să vorbim unii cu alții. Noi vorbeam foarte mult între noi. Dar oamenii au ales să demonstreze, să vorbească numai despre ce fac ei, ce au ei, cum sunt ei (din nou, va sună cunoscut?).
Exista ceva mai presus de bani în relațiile dintre oameni, ceva profund, un amestec de entuziasm, încredere și dedicare venită din tradiție care făcea ca un grec să ajute alt grec fără să se gândească la o răsplată. Hai s-o facem, frate, hai să te ajut să punem la cale treaba asta. Hei-rup-ul ăsta vesel avea darul de a diminua până la distracție problema celui pe care te ofereai să-l ajuți. Of, există un cuvânt pentru atitudinea asta, dar nu știu să-l exprim în engleză, conchise Manolis.

Nu știu de ce, mi-a făcut bine discuția cu omul ăsta mic de statură și cu ochii vii. Are ceva din Roberto Benigni, dar și o lumină tristă în ochi, reverberând un suflet profund.

Yorgos a ținut în hățuri filmarea. Nu știu dacă întârzierea i s-a datorat, dar sunt sigur că la capătul zilei a avut tot ce a vrut. Lucrează mult cu actorul fapt care pe mine are darul să mă cucerească definitiv și irevocabil. E genul ăla de bărbat inteligent care știe că în privirea lui se află toată averea ce poate cuceri o femeie. Că acolo s-au adunat bucuriile, deziluziile, visele și regretele și - mai ales acum când nu mai e atat de tânăr - speranța și toate astea formează un fel de peliculă apoasă din spatele căreia te privesc ochii lui sever-blânzi. Nu vă gândiți la un afemeiat. Yorgos e familist convins și în definitiv face un film despre o decizie care poate destrăma o familie începând cu însuși capul ei.

M-am apropiat mult de omul ăsta pentru că am văzut în el un soi de prieten mai experimentat de la care pot învăța lucruri noi. Un om căruia acum ceva timp, când viața l-a pus în situația de a se irosi regizând reclame ca să-si întrețină familia, fiul cel mare a venit și i-a spus cu lacrimi în ochi: crezi că sunt mai fericit văzând cum te distrugi ca să-mi oferi o viață? Crezi că voi fi fericit cu banii pe care vrei să-i aduci ca să-mi poți plăti facultatea? Te implor, lasă totul și du-te să faci filmele alea pe care le visezi. Ăla este tatăl meu! Ce educație frumoasă trebuie să fi primit un copil care gândește așa.

Yorgos mi-a spus asta la un pahar de bere în prima zi în care ne-am cunoscut. A spus-o simplu, fără patimă, ca să ma facă să înțeleg că este un om pasionat. Iar eu am înțeles și aproape că mi-au dat lacrimile. Pentru că in jurul meu, acasă, e din ce în ce mai multă lume dispusă să se compromită pentru bani. Și pentru că mi-am amintit de felul în care familia mea a tratat și tratează pasiunea.

Nici nu știu cum să închei. Poate cu gândul la grecoaica de la costume care mi-a promis că-mi va elibera energiile încurcate. Mi-a spus, cu un zâmbet cald, că nu incearcă să mă convingă de nimic, dar că exista un al cincilea element, un soi de a cincea dimensiune energetică la care suntem cu toții conectați, însă numai unii dintre noi acceptă să realizeze asta. M-am gandit: ce frumos, cum încearcă mereu  oamenii să-l redefinească pe Dumnezeu. I-am promis că data viitoare când voi filma, am să vin deschis și am s-o las sa-mi elibereze energiile încarcerate. Mi-a spus că, adesea, trupul nostru știe mai multe decât noi și ne dă toate semnalele de care avem nevoie. Am zâmbit din nou cu gândul la un vers: dansez pentru că trupul meu e mai deștept decât sunt eu.

Slalom prin Atena

Avionul a aterizat ușor deși la Atena de obicei sunt curenți. Iată-mă sosit pentru prima zi de filmare. Teta e o grecoaică fâșneață care mă ridică de la aeroport. Întotdeauna mi-a plăcut să filmez în afara țării. E, așa, un soi de a îmbina utilul cu plăcutul și mă face să mă simt un soi de cetățean universal. Teta nu e așa de vorbăreață ca în august când ne-am văzut pentru prima dată. O doare spatele. Mă dau specialist și o întreb dacă e hernie. Nu, nu e hernie. Atena se desfășoară însorită în fața noastră. Drumul până la hotel nu prevestește nimic din orașul care împreună cu insulele continuă să-i salveze pe greci de la faliment. Nu se simte parfumul vestigiilor, nu văd nici furnicarul din piețele aglomerate ale orașului.

Pe drumul nostru îmi atrag atenția două motive repetate obsesiv: parasolarele balcoanelor din mai toate clădirile și grafitti-ul omniprezent care dă privitorului un triplu sentiment - tinerețe, revoltă și stare de suburbie. Da, Atena este plină de graffiti, cel puțin pe unde m-am plimbat eu. Ajungem la hotel. Sunt obosit. Vecinii mei de cameră nu par să țina cont de asta și se ceartă de mama focului. Aș vrea să închid ochii. Am sentimentul că mă aflu într-un film american despre o dramă în cuplu. Pereții hotelului sunt atât de subțiri încât aproape că intuiesc fiecare cuvânt. Par să se certe de la orice, ăștia doi. Îmi dau o stare proastă. De ce să-ti scoți ochii în camera de hotel la 4 după-amiaza? Hm, poate e o intrebare pe care ar fi trebuit să mi-o pun eu, cu mult timp în urmă. Am stricat niște zile așa.  Somnul începe să câștige teren în toată această confruntare. Cuplul nebun pleacă. Adorm o oră.

La 18:30 cobor in lobby. Apă plată. Indispensabilă. Își face apariția Dimitri, care mă va duce la locul de filmare. E mic de statură, are ochi pătrunzători, veseli și buni, mă anunță că vom merge cu motorul.
Ține să menționeze că atunci când conduce singur o arde tare de tot, dar dacă e însoțit se conformează și merge încet. Mă liniștesc, însă în câteva minute prin trafic realizez că nu aveam de ce să-mi fac probleme. Dimitri slalomeaza incredibil printre masini, printre mașini și borduri, printre borduri și borduri. Ferește oglinzi retrovizoare sau, mai degrabă, oglinzile îl feresc pe el pentru că, trebuie spus, Dimitri mi-a confirmat că în Atena există un respect deosebit pentru motociclete. Mă gândesc la asta în timp ce grecul meu forțează un spațiu prin care sunt sigur că nu ne vom putea strecura. Dimitri nu pare decis să frâneze. Aproape că-mi vine să-i strig că nu este loc când una dintre mașini trage puțin dreapta exact în momentul în care estimam ciocnirea. Dimitri trece fără să frâneze demonstrându-și fără efort afirmațiile. Zece kilometri prin traficul Atenei mi-a fost îndeajuns ca să mă conving că există o cultură și o tradiție a coabitării între motocicliști și mașini. Mă gândesc cu tristețe că eu mi-am vîndut motorul vara asta pentru că în București nu mai există noțiunea de participant la trafic, ci doar aceea de concurent. Mă rog. Avem Centrul Vechi, nu ne mai trebuie nimic. Dacă s-ar construi motociclete mai lungi și mai inalte și, dacă s-ar putea, mai albe decît Q7, probabil că am fi un oraș plin de motocicliști. Mai greu cu scobitul în nas și vorbitul la telefon, dar găsesc baieții o soluție.

Cu fiecare grec pe care-l întâlnesc abordez discuția despre Grecia momentului. Teta mi-a spus că grecii nu prea plătesc taxe. Mai exact, mi-a confirmat. Dimitri nuanțează. Grecii de rând plătesc taxe, cei bogați nu plătesc mai deloc. Nivelul de taxare al marilor averi e aproape inexistent. De aia ieșiți în stradă? Da, și de aia. You, greek people, have the street fighting in your blood. We used to be better, îmi răspunde Dimitri foarte serios, ca și când mânuirea cu dexteritate a cocktailului Molotov și ochitul cu pietre în scutieri e o indeletnicire moștenită din generație în generație și ar fi păcat să se piardă chiar acum când este mai mare nevoie de ea. E inutil să încerc să-mi fac o părere despre Grecia zilelor noastre. Am prea puține informații și cum credința mea sinceră incepe să fie aceea că media zilelor noastre informează prin omisiune, mai am de așteptat. Ajungem la echipa de filmare. Vom filma într-o vilă. O bandă de spărgători care intră într-o vilă cu proprietarii acasă. Muncă de coordonare a șase actori. Am sentimentul că Yorgos va ține bine în mână filmarea asta. Despre Yorgos, Janis și restul echipei, mai târziu.

Hotelul ăsta mi-a provocat o imagine dureroasă. Când am ajuns acasă, seara, am observat că blocul de vis-a-vis care se vede pe geamul ce dă într-o curte interioară foarte ingustă, este de fapt un spital. Am privit ferestrele bolnavilor luminate de lumina rece a becurilor de neon, o lumină ironică, ce nu pare să vrea să acorde șanse. Am privit bolnavii fără nume și chip și m-am gândit că și eu sunt pentru ei turistul fără nume și chip, invidiat probabil pentru că e atat de bogat, sănătos fiind.

Două clădiri, față în față, adăpostind oameni atât de diferiți, dar care au in comun un lucru: speranța. Însă până și speranța asta e o sabie cu mărimi diferite. Una e să agiți în aer sabia speranței că fanteziile și iluziile tale vor prinde viață și alta e să speri că vei fi din nou sănătos. Gândindu-mă la bolnavii din clădirea de vis-a-vis îmi pare că încerc să vânez umbre chinezești. Mă ridic de pe pat și mă îndrept către fereastră să trag perdeaua. În blocul de vis-a-vis, într-una din rezerve, un bărbat stă aplecat pe-o parte, în semiîntuneric, cu fața îndreptată în direcția mea. Am senzația că ma privește fix. Mă surprind uitându-mă lung. Apoi, cu o mișcare scurtă, trag perdeaua între speranța lui și a mea.

Copiii Soarelui

Pe Mihai și Maria i-am cunoscut pe Insula Vântului. Ei sunt copiii soarelui. În fiecare dimineață se trezeau devreme și coborau țipând din rulota lor de pe marginea mării. Apoi, după ce ochii se obișnuiau cu partea luminoasă a vieții, începea joaca. Mihai și Maria se află încă la vârsta în care deziluziile sunt doar fluturi de o noapte. Eu m-am îndrăgostit iremediabil de ei. Este și unul din motivele pentru care nu am putut să șterg foarte multe poze așa că totul s-a transformat într-un mic album.