Exista Dumnezeu

Intr-o zi am murit.Nu imi mai aduc aminte cum.Nici macar nu imi mai duc aminte drumul pana in rai.De fapt cred ca numai eu ii spun rai.Oamenii de acolo nu ii spuneau nicicum.O voce s-a apropiat de mine chiar in momentul in care am ajuns si mi-a zis: “Bine ai venit.Ai murit”.Vocea nu se vedea se auzea doar.Era o voce calda si calma asemanatoare cu vocile oamenilor de succes care vorbesc intr-un interviu despre felul in care au reusit in viata.”Sunt aici ca sa-ti fac cunostinta cu oameni.Doresti sa cunosti pe cineva in mod special?

”M-am uitat la prietenul meu caci am uitat sa va spun ca murisem impreuna cu un prieten.M-am uitat deci la prietenul meu si am spus “Da, as vrea sa-l intilnesc pe Shakepeare”.Vocea mi-a raspuns foarte amabil ca nu se poate.Am intrebat de ce.Mi-a spus ca Shakespeare murise in alta epoca si ca eu nu ma pot intilni decit cu oameni din epoca in care am trait.Imi parea faorte rau.Vocea astepta.I-am spus politicos ca nu mai voiam sa cunosc pe nimeni altcineva.Poate mai tirziu.A plecat.

Zilele au inceput sa curga .Ne aflam intr-un loc cu multa iarba care crestea pe niste trepte de pamint formind astfel un imens amfiteatru verde.Nu batea vantul niciodata.Si deseori era innorat.Ne plimbam si nu faceam nimic alttceva.Nu mancam, nu dormeam, nu strigam si gandeam mult mai putin decat atunci cind eram in viata.Dar de plimbat ne plimbam foarte mult.Nu stiu daca mergeam sau pluteam usor deasupra pamantului si doar gandul ne oprea in timp ce corpul nostru mai inainta putin din inertie asemeni bilelor de carling pe gheata.Erau foarte multi oameni in jurul nostru.Si ei faceau acelasi lucru.Ma plictiseam.Am chemat vocea.Amabila vocea a venit foarte repede.I-am spus ca ma plictisesc.M-a intrebat ce-as vrea sa fac.I-am raspuns ca as vrea sa fac orice in afara de a ma plimba: sa muncesc ceva, sa tai lemne, sa scriu, da, sa scriu si dupa aia sa pot manca ceva si sa beau un pahar de vin rosu, sa pot sa vorbesc mult, mult de tot, sa simt ca traiesc. Vocea a ris si mi-a spus ca nu ma aflu acolo ca sa traiesc si ca in curind ma voi obisnui cu asta.Apoi mi-a dat citeva trasee noi de plimbare.

”Voi mai iubi vreodata? am intrebat.Vocea a ris din nou dar intr-un fel care mi-a rascolit inima: pentru ca radea tata si eu ma uitam la el de pe olita, apoi brusc a inceput sa rida frate-meu si eu rupeam bilete la casuta loto facuta din scaune de bucatarie, “hahahaha" rase mama si am luat la facultate, “Maria de ce rizi cind facem dragoste? Nu mi se pare comic, nu vrei sa te implici?”, "Doamne ce frumos ploua vreau sa nu se termine cu rasul!!", “Tati tine-ma pe genunchi!!! -Dadada te tine tati si te invarte cu avionul!!! Razi, da razi bumbacule mic ce esti! Razi!!!” ”Stop!” imi spuse vocea calma.

A doua zi am scris in palma cu un marker negru: EXISTA DUMNEZEU.”-Hai du-te pe pamant.N-am mai vazut suflet ca tine, parca n-ai veni de-acolo”,imi spuse vocea zambind.In acelasi moment am ajuns pe un hol pustiu.Si racoros.Era vara iar holul era al unui spital.Foarte curat si foarte lung.De o parte si de alta se aliniau pierzandu-se in departare usile saloanelor.Unele dintre ele erau intredeschise si permiteau luminii de afara sa taie ciudat intunericul holului.Oricum lumina nu se chinuia prea tare sa intre in spital ferindu-se parca de o boala necunoscuta.Era o lumina lenesa.Lenesa si bej.Ca o simfonie de Mahler.Vantul adia usor si m-am gandit ca niste perdele ar fi dat bine in lumina acelei zile.M-am uitat la prietenul meu.Era linga mine si ma privea intrebator.

”Hai sa le spunem oamenilor din saloane ca exista Dumnezeu” i-am zis.”Hai!” mi-a spus el.Brusc ne-a cuprins pe amandoi sentimentul si infrigurarea lucrului maret pe care aveam sa-l infaptuim.Ma deranja putin faptul ca eram invizibili dar m-am remediat pe data spunandu-mi ca mortii nu pot avea orgolii.La urma urmei de ce sa fim vazuti? Eram mesagerii lui Dumnezeu. Am ales un salon la intamplare.Am intrat si dintr-o data lumina s-a albit si ne-a adus aminte ca e vara.Soarele era puternic iar verdele de-afara semana cu coperta unei carti despre broscoi.Sase paturi se impartisera in doua tabere de cite trei aliniate fata in fata.Un sir de ferestre semimurdare arbitra aceasta confruntare nemiscata.O fringhie de care atarnau rufe albe traversa in diagonala salonul patrat.Tineti minte aceasta fringhie.In rest noptiere, portocale, sucuri cu muste insistente la gura lor, portocale, reviste din mai multe saptamani sau luni, ceasuri si un radio, sertare albe de metal, borcan de pipi, plosca, maruntis, halate albe atarnate dupa usa, un tablou cu Bucegii prin anii ‘70 - nu stiu cum mi-am dat seama pentru ca Bucegii nu s-au schimbat foarte mult, dar stiam sigur ca fotografia era din anii 70 - tigari, da, da, tigari si doua deodorante, sapunuri, hartie igienica aspra si nu in ultimul rind cinci barbati si un copil.

Prietenul meu s-a asezat linga unul dintre ei si a inceput sa-i citeasca la ureche din cartea pe care acesta o rasfoia.Barbatul a adormit.Nimic special nu aveau cei cinci barbati.Aratau ca niste oameni care lucrasera impreuna intr-o intreprindere de masini si utilaje de constructii si hotarasera de comun acord sa se imbolnaveasca .Acum taceau.Copilul in schimb desi palid avea ochii vii. Albastri si vii.Si ne dadea senzatia ca vrea sa strige ceva dintr-un moment in altul.Avea o pijama alba cu dungi caramizii, mai scurta decat el. Era un copil frumos care astepta sa strige. Respira greu.”Cum facem? Hai sa le dam un semn”, i-am spus prietenului meu.”Singurul semn credibil ar fi sa rasturnam ceva” mi-a raspuns el.”Da si tu cu mina peste fringhia de rufe” imi zise indreptandu-se spre usa salonului.”N-au cum sa nu observe ca se misca asa, dintr-o data”.Copilul ma privea fix in ochi.Dintr-o data am lovit tare cu mina franghia de rufe. Prietenul meu a deschis usa salonului.

Copilul striga:”Uite,uite,uite,uite se misca franghia,uite-o cum se misca, uitati-va, uita-te nene, uitati-va!!!”.”Ce-ai ma copile esti nebun? Nu vezi ca s-a deschis usa la salon?E curent,Doamne iarta-ma, ca m-ai si speriat”.Copilul striga in continuare plangind:”Nu, nu-i adevarat s-a miscat singura, nu-i adevarat”.”E curent,m-auzi?” striga alt barbat.”Da chiar, ia du-te si inchide usa si nu mai tipa. Parca ti-era rau”.Copilul a inchis usa in urma noastra.

“De ce-ai deschis usa?”l-am intrebat pe prietenul meu.”Pai nu trebuie sa mergem?Sau vrei sa mai stam?”

Copilul plangea dar obrajii lui erau mai rosii ca niciodata.A doua zi l-au externat.Barbatii taceau.Vocea radea.


Sfirsit

L-am scris demult.Prin facultate.