With love, Ioanna

E peste drum de Notre Dame. De fapt peste Sena. Ai putea s-o treci cu vederea pentru ca de afara nu e altceva decat o casuta mica, inghesuita, care parca a dat din coate s-ajunga si ea la strada. Doua banci in fata vitrinei si deasupra scris cu litere de-o schioapa Shakespeare and Co. Antiquarian Books.
De fapt, nu sunt numai carti vechi, dar ele predomina, ingramadite in rafturile de pe peretii care nu par sa reuseasca sa formeze vreun unghi drept in toata aceasta casa. Da, este o casuta umpluta pana la refuz cu carti. Oriunde te-ai uita privirea intalneste caractere, caractere pe cotoare de carti.
Te invaluie - imediat ce ai inchis dupa tine usa librariei anticariat - o liniste care vine dinspre miile de titluri care asteapta in tacere. Sau, este senzatia ca un lucru nemaipomenit se poate intampla dintr-o clipa in alta. Totul e ingust, miniatural si te gandesti cum oare incap atatea carti intr-un spatiu atat de mic. Shakespeare e la loc de cinste.
Mii de titluri ii confirma statutul. Un fluid neintrerupt pare sa vina din toate cartile astea atinse de mii si mii de maini, imbibate cu atatea rasuflari, ingalbenite de timpi diferiti.
Se aduna toate influentele posibile intr-un fel de abur care pluteste gales prin casuta desprinsa parca dintr-o poveste a lui Kenneth Grahame.

Ma dezmeticesc greu si Parisul aluneca incet de pe mine. Ma plimb, stingher la inceput, nestiind incotro sa-mi arunc privirile. E atat de multa informatie amestecata cu un soi de magie a literelor incat nu stiu ce sa fac mai intai. Sa ma las in vartejul povestii pe care casuta incearca sa mi-o impuna sau sa caut vreun titlu interesant. Aleg sa ma preling pe langa rafturile cu carti. Imi dau seama ca e de stat si, agale, pulsul mi se acordeaza cu inima acestui loc. Urc cea mai ingusta scarita din Paris, la etaj. Senzatia de basm se accentueaza caci sus totul e mai mic, mai ingust, mai dulce-apasator. Aleg carti la intamplare: O istorie a cuceririlor imperiului britanic, Elliot - scrisori, Edgar Alan Poe - poezii si tot asa. Nimic in ordine sau nu intr-o ordine pe care s-o sesizez acum. Aleg inca o carte de pe un raft de la capatul scarii. O deschid si dau peste o vedere. La inceput ma gandesc sa inchid cartea pentru ca scrisul de mana pare sa ma faca partas la o poveste care nu mi-e destinata. N-am rezistat si am citit ceea ce veti citi si voi acum:

"My dearest Adrian, the relationship I have with you is the most extraordinary I've ever had. I wish we had one day a chance in our lifes to fall in love with each other without this constant necessity of saying goodbye...I love the ideea of hiding letters like this in these old books.
If you find it, it means there is (quand meme) some fate in our relationship.
With love, Your Ioanna."

Un soi de durere. Asta am simtit. Nu stiu de ce mi s-a parut cel mai autentic si sincer lucru pe care il auzisem in ultima vreme. Imi parea ca toata scrisoarea aia geme de iubire si ca in ciuda insiruirii simple a cuvintelor era mult mai mult de atat: parea un strigat de durere ca pentru ceva incomplet. Stateam cu cartea in mana si ma simtaem vinovat, oarecum, ca nu eu eram cel vizat.
Simteam ca intervenisem fara voie in povestea superba si trista a iubirii dintre Adrian si Ioanna. M-am uitat la data: 7 iulie 2000. Zece ani. Zece ani pana cand marturisirea unei dorinte aprinse sa rezoneze in sufletul unui om perfect strain de resorturile interne care au facut-o pe Ioanna sa astearna acele randuri. Sau poate eram predispus la dramatism. Poate nevoia mea de poveste mi-a scos in cale acea scrisorica facuta in joaca de o frantuzoaica rasfatata, neimpacata cu ideea dragostei la distanta. Am inchis cartea si am pus scrisoarea la loc ca sa-i mai dau lui Adrian o sansa.

M-am mutat apoi intr-o alta incapere unde urmatoarea imagine a topit din mine toate bucatile de prezent: pe o bancheta ingusta, in stanga mea, o fata sta intinsa si citeste dintr-o carte pe care o sprijina in poala iubitului ei. El sta rezemat pe spate si asculta privind fix si senin in tavan. Fata citeste in engleza, rar, raspicat. In dreapta, doua femei rasfoiesc apatic carti. Pe fereasta ingusta din fata mea se vede Sena, o parte din Notre Dame si sutele de turisti care se misca dezordonat. Dincolo de geam pare insa foarte departe. Aici, inauntru, este atata dragoste ca raman tintuit pe loc in mijlocul incaperii. Stiu ca nu trebuie sa fac niciun pas ca sa nu rup vraja tesuta de cuvintele care se rastoarna ritmic din gura fetei. E plin de cuvinte al caror sens nu ma chinui sa-l descifrez pentru ca asta m-ar duce intr-o alta lume si eu vreau sa raman aici cu oamenii astia care se iubesc, amortit de linistea ploii si verdele Senei, cu gandul la Ioanna si Adrian.

Cand am iesit, o jumatate de ora mai tarziu, din Shakespeare and Co...