Ce faci pe 18 decembrie?

UPDATE!!

Va implor sa va rupeti zece minute si sa ascultati aceasta inregistrare a celor de la Ad Libitum. Apoi, daca n-ati citit ce am scris, puteti incerca...

Cvartetul Ad Libitum - Gustav Mahler

Asculta mai multe audio clasica


Este august. Una din verile acelea fierbinti care-ti raman in memorie toata viata. Pana mori. Chiar si dupa ce mori. Gonesc cu masina dinspre mare spre Bucuresti. Mereu ma intorc de la mare cu sufletul ca un burete plin de detergent lichid pe care il storci deasupra chiuvetei. Si niciodata nu pare ca se termina. Mereu mai e ceva de stors. La fel si in vara asta. Alerg in noapte cu 180 de kilometri la ora. Daca deschid geamul ma izbeste un jet de aer cald, jilav. Ca si cum tot universul transpira usor. Sunt singur si gandurile imi zboara mult mai repede decat masina. Nu, asta nu poate fi o intrecere. Deschid ambele geamuri si vantul incepe sa urle fierbinte. E undeva pe la doua noaptea si nu suntem multi pe soseaua Marii. Nu fumez. Demult, in trecut, doctorii mi-au interzis. Mai fac asta de doua ori pe an. In august si in decembrie. Nu stiu daca acum, cand alerg cu masina, singur prin noapte, lasand marea in spate, dar cu sufletul imbibat de ea, am voie sa fumez. Mi-ar placea sa-mi amintesc ca am voie. Sa scot tigara pe geam si sa simt cum vantul slefuieste varful ei, inroseste scrumul, ca o puta de catel in calduri. E vara, e august si nu se termina inca. Nu se termina. O sa mai fie hora pontica inca o data. O sa mai intram in apa, cinci barbati veseli golind o butelca de plastic de 5 litri plina de vin si apa de mare. Alerg prin noapte si ma gandesc la hora pontica. Era cu cateva zile in urma si am inotat cu Filip printr-o mare ca uleiul. Nu se misca nimic altceva in afara valurilor pe care le starnea inaintarea lenesa a trupurilor noastre. Marea parea un ulei negru si dens. Inotam catre nicaieri. Plescaitul ritmic al palmelor si picioarelor ca un chicotit timid de domnisoara rusoaica intr-un salon cu functionari inalti. Lip, lip. Nimic in fata noastra. In spate, vocile pierdute ale camarazilor care-si disputa butelca de vin. Respiram sacadat si vorbim. In soapta, ca sa nu trezim intunericul gros. Poate ca a falfait vreun pescarus pe deasupra noastra si nu-mi mai amintesc. Doamne, cata fericire si cat de scurta. Marele nostru pariu e sa ne dam seama cand suntem fericiti. Caci dispare precum coama valurilor uleioase starnite de bratele noastre in noaptea de august. Ce am vorbit atunci? Cine mai stie... Ameteam de placere inotand catre nicaieri, fara sa stapanim nimic altceva decat plutirea... cand am iesit din apa butelca se golise si noi parca iesisem dintr-un vis. Calea Lactee era singura lumina. Si hohotele noastre de ras. Apoi, in drum spre casa zambetul se stinge usor, ca lumina soarelui intr-un apus asiatic, cand se scufunda in ocean.

Alerg cu masina prin noapte si zambesc. Zambesc si acum cand scriu. Si-am sa zambesc mereu, cand imi voi aminti. Opresc masina pe marginea drumului. Si privesc stelele. In mine se naste speranta. Pentru ce va fi. Pentru ce ar putea sa fie. Sa urmeze. Pentru fericiri viitoare de care ar trebui sa-mi dau seama. Sunt un nimeni pe marginea drumului, stralucind de speranta. Atat de tare stralucesc. Ma spijin de capota vie a masinii mele. Ce aproape mi-ai fost in toti anii astia, masina mea. Ma sprijin de capota fierbinte care pocneste din cand in cand dezmortindu-se. Deasupra mea e o petrecere de stele. Privesc mult timp, in sus. Urechea dinspre sosea vajaie din cand in cand la trecerea vreunui destin in viteza. Cine o fi in masina aia gonind spre mare? Cealalta ureche asculta linistea campului. Ochii mei privesc stelele. Sufletul mi-e ametit, imbibat de mare. Trebuie sa imbatranesti ca sa intelegi stelele in toata splendoarea lor. Cand esti tanar, vrei stelele cu toata fiinta ta. Apoi, cand imbatranesti, inveti sa te bucuri de ele. Nu le mai vrei, pentru ca ai amintirile si triunghiul asta dureros e mult mai interesant. E timpul sa ma urc in masina. Nu mai gonesc. Se apropie orasul, luminile...

Din cand in cand, o amintirile se pot asocia cu muzica. De multe ori in viata mea am facut asta. Fiecare dintre noi asociaza o melodie primului sarut. Aproape fiecare. In seara de mai sus, in masina mea canta cvartetul Ad Libitum. Haydn, Mahler, Schubert, Gershwin, Piazolla. Opere scrise pentru orchestra reduse la patru instrumente cu coarde. O senzatie uluitoare de maretie si apropiere. Am plans, ascultandu-i. I-am ascultat privind stelele.

V-am intrebat ce faceti pe 18 decembrie. Pentru ca ei canta la Bucuresti si ar fi pacat sa lipsiti. Pentru mine va fi o incununare fericita a acestui an. Mi-au permis sa cant un colind alaturi de ei. Imi voi contopi marea si Craciunul intr-o singura seara, intr-o singura traire vie. Sau, cel putin, asa sper ca o sa fie. Ar fi pacat sa lipsiti. S-ar putea sa descoperiti muzica drumurilor voastre catre mare... cele din viitor.

Despre concertul Ad Libitum aici.