Romania se scurge

Exista o lucrare a lui Salvador Dali, The Persistence of Memory. Aceea in care ceasurile se scurg si atarna sugerand parca dilatare, dar si un soi de incremenire datorata unui fundal fantastic al picturii.

Mi-am amintit de aceasta lucrare pe drumul catre Sibiu. Am avut senzatia, trecand prin locuri in care timpul parca nu mai lucrase, ca Romania se scurge ca intr-un fel de topeala si abandon ireversibile, carora nu mai suntem in stare sa le facem fata.

Am trecut prin sate paraginite, pe langa fabrici solitare si ruginite, am trecut pe langa oameni care manau abatuti vite parca resemnate. In statiunile balneare de pe Valea Oltului sentimentul parasirii este amplificat de cele cateva hoteluri a caror activitate s-a oprit pe vremea comunistilor. Nimeni n-a mai intervenit timp de douazeci de ani lasand dezolarea sa se instaleze confortabil. Daca privesti la degradarea cladirii Casei Poporului, cu peretii gri pe care parca s-au scurs lacrimi amestecate cu funingine, ai senzatia ca traim pe urmele si ramasitele unei civilizatii candva infloritoare si care apune acum pe zi ce trece. Simti asta si cand te plimbi pe Lipscani. Dupa intersectia cu un Smardan renovat si cotropit de arivismul si cupiditatea patronilor de terase care nu inteleg decat sa speculeze, nu sa si respecte ideea de spatiu, dupa intersectia cu Smardan urmeaza un Lipscani paraginit, cazut, ruinat si neterminat. Mizeria insasi nu reuseste sa persiste inlocuita fiind de variatiuni ale aceleiasi teme.

Ideile noastre se scurg si ele, incapabile sa se materializeze in proiecte. Media profita si vinde inconsistenta in pachete de emisiuni vulgare, la limita acceptabilului. Te intrebi pana unde poate merge mizeria, dar raspunsul la aceasta intrebare intarzie sa apara, caci toata lumea pare sa astepte momentul in care acest potop lent, aceasta dezasamblare morala perpetua care pare ca ne-a cuprins pe toti, se va opri fie si pentru o secunda. Daca tabloul vivant al decorticarii noastre materiale si spirituale s-ar opri din a-si schimba guasele care aluneca in jos ca niste aluviuni din epoci preistorice, atunci poate ca am REALIZA cu adevarat dimensiunea problemei noastre. Aceea ca nimic nu mai pare sa reziste, nimic nu mai pare sa conteze.

Cu o lume intr-o continua degradare, actul creator nu mai are niciun rost. Intr-o tara in care artistii incearca sa te faca sa uiti o lume urata, iar politicienii iti aduc aminte zilnic de ea, publicul se zbate neputincios in mijlocul dilemei.

Stiu, suna pesimist, dar orice forma de optimism pe o corabie al carei catarg risca sa se pravaleasca peste tine in mijlocul furtunii, mi se pare un gest iresponsabil.

Asta cred eu, pentru moment. Iar aceasta credinta se va scurge si ea, printre cuvintele schimonosite care nu reusesc sa mai schimbe nimic.