Oxford Street

Multimea curge spre mine. Curge spre mine, efectiv. Ma intreb daca mai are rost sa inaintez. Pare ca ma opun lumii. E o senzatie continua de fluid uman. O magma de trupuri care se scurge intr-un singur sens. Din fata, de pe strazile laterale, din catacombele metroului. Raul este marginit de o parte si de alta de impasibilele cladiri victoriene. Elefanti gri care vegheza traficul londonez. Capetele urca si coboara ca in ritmul razboiului de tesut sau al ciocanelelor unui pian care interpreteaza o melodie cu patrimi. Sus jos, sus jos. Nu lipseste nimic din apele acestui rau de oameni. Europenii sunt cel mai putin vizibili. Femeile musulmane cu chipul acoperit imi atrag mereu atentia. E o ca o chemare nerostita care ma face sa privesc insistent ochii din spatele voalurilor albe. Rareori, unele dintre ele poarta un soi de masti de fier ce te trimit infiorat cu gandul la dresorii de soimi din inima desertului. Oameni pentru care soimii sunt mai scumpi decat proprii lor copii. Imaginile sunt imblanzite aproape hilar de accesoriile moderne. Genti Vuitton sau telefoane Vertu reduc din seriozitatea fundametalismului religios auto impus. De parca Allah si-a dat tacit acordul asupra telefoniei mobile si a produselor domnului Vuitton, dar a ramas neinduplecat in privinta dezvaluirii.



Pakistanezi in pantaloni de culoare inchisa si camasi albe sau bej din manecile carora se scurg oase negre. Galagiosi, cu ochii vesnic scrutatori, impinsi in fundul capului, mereu in grupuri de cate doi, trei se deplaseaza cu un aer impasibil, nepasatori la atingeri, lenesi in miscarile jilave. Indieni in costume ieftine, indieni studenti inhaitati cu japonezi supraponderali cu rucsacele in spate si tricouri cu mesaje hipervizibile. Indience impingand carucioare cu frumoase corcituri sugace. Indieni batrani cu turbane albe in contrast cu barbile gri inchis, carliontate, rasarite din fete negre. Indieni bogati la bratul sotiilor imbracate de la Paris. Indieni de tot felul stalcesc engleza si arunca in aer consoanele bolnave care persista acolo ca un balon de sapun in asteptarea altui balon, de data asta vietnamez sau coreean, engleza nu mai apartine nimanui in mod special, se scurge bolnava si distorsionata odata cu raul de oameni.

Rochii scurte mulate pe funduri bombate de negrese cu priviri impertinente si albul ochilor sangeriu ca o poveste de apus undeva in preerii. Picioare lungi de ciocolata, picioare de animale haituite si sandale de toate culorile si nuantele si gusturile si formele. Sandale albe cu ornamente rosii in forma de nasturi sau medalii, sandale argintii cu barete si tocuri scurte, sandale inalte cu platforma de pluta, sandale galben electric sau oranj, maro si mov si roz si verde si iar maro cu galben de data asta si verde-bej, albastru-argintiu, permutari de gri luate cate roz, combinari de mov luate cate alb sau negru sau cramiziu, Londra este un manej al pantofilor, iar Oxford Street este canalul colector, locul de intalnire al incaltarilor lumii. Lasi capul in jos si privesti la defileul infinit in care bunul simt si bogatia, pubertatea, dorinta, acneea si durerile de sani, depresia si disperarea, eleganta, luxul, spleen-ul, boema, batranetea, saracia, extazul si emfaza, excentricitatea si nebunia, geniul, obraznicia, toate se aduna in pantofii care nu lasa praful sa se aseze pe una din cele mai pestrite strazi ale Londrei.

Raul curge continuu, suntem impreuna cu totii si atat de singuri, ne intrepatrundem ca niste molecule al caror unic rost e acela de a asigura curgerea. Arabii isi ascut cutitele si feliaza carnea de kebab, chinezoaice minione aleg carpe din magazinele pline ochi, doamne in varsta cu alura de Maragret Thatcher incearca sa-si faca drum pe strada care parca nu le mai apartine. Indieni si pakistanezi impart pliante alaturi de studenti europeni. De fapt, oricine poate face orice, rasele se amesteca intre ele si intre profesiile lor lumea e a tuturor pe Oxford Street. Totul este redus, totul este scris, nimic nu este in afara legii, camerele supravegheaza raul , negru pe galben, negru pe rosu, negru pe verde, cifre si produse, muzica si sex, masaje si servicii, masini care te duc oriunde nu te gandesti, autobuzele rosii supraetajate promovate cu pliante roz, vrei sa te tunzi, vrei sa mananci, vrei sa iesi intr-un club, vrei sa inmormantezi pe cineva, sa exersezi, sa te antrenezi, sa-ti cheltui banii, sa pleci in vacanta, sa joci teatru in parcuri, in studiouri, in teatre, in biserici sau sali de sport, reverendul nu stiu care preda cursuri de marketing, succesul musteste din guri de canale, poti sa inveti orice, totul e scris cu litere negre, vizibile, nimic nu mai poate fi nou, literele negre sunt imprimate in sangele si creierii nostri 9 si 00 sunt cele mai vehiculate, biblia produselor se termina cu un "discount".

Rasuflu greu, din ce in ce mai greu parca, nu ma opresc, nu vreau sa dau senzatia ca nu sunt de pe aici, ce tampenie, normal ca sunt de pe aici, aici e lumea intreaga si eu sunt lumea intreaga pentru ca sunt aici, ascund harta si ma minunez si-mi iau un aer de om preocupat care stie unde merge. Ma oboseste oarecum atitudinea asta, dar am senzatia ca daca ma opresc oamenii or sa ma loveasca si-or sa ma doboare si copiii galagiosi or sa topaie pe trupul meu urland in toate limbile pamantului, nu, mai bine ma deplasez, sunt mai in siguranta asa. Printre negri, hip-hopperi de ocazie cu lanturi aurii care se misca incet si molfaie guma sau poate nu molfaie nimic, e doar o miscare automata a maxilarelor menita sa ne spuna noua, celorlalti, ca nu le pasa de noi si de lume.

Negrii incolacindu-si bratele sculptate superb pe dupa gaturi de pustoaice albe, inocente, acneice care se contamineaza si ele de atitudinea gretoasa. Negri cu ochelari parasind librarii cu cartile sub brat, homelesi negri care predica eternele subiecte ale metropolelor lumii cu horcaituri ragusite. Redingote ponosite, cutii de bere ranceda, cizme si funde, homosexuali cu genti largi si haine mulate, singuri sau tinandu-se de mana, efeminati pana la limita de jos, homosexuali de ocazie si travestiti, orice tinuta e posibila, pantaloni scurti cu steagul Braziliei imprimat pe fund, sandale roz si un tricou cu Messi, o peruca galbena si urechi lungi de iepuras roz, da, toate astea pe un singur om, Superman, Batman sau Napoleon, toti sunt acum homosexuali si se plimba linistiti pe Oxford Street.

Nimeni nu-i baga in seama, sunt la fel de normali, la polul indiferentei nu e nici frig, nici cald, este doar indiferenta. Indiferenta face raul sa curga si nu creeaza blocaje. Indiferenta ne impinge inainte pe toti, ea este absolut necesara pentru ca daca n-am fi indiferenti ar trebui sa ne oprim si ar fi o tragedie, pentru ca s-ar crea blocaje si am ajunge sa tinem cont unii de altii. Evreii sunt indiferenti aici, isi plimba grabiti carliontii urmariti indeaproape de familiile lor care incearca sa tina pasul asudand. Redingote negre din cele mai bune stofe si tichii sofisticate. Se simt in largul lor pe Oxfod Street care e strada nimanui acum, nerevendicata, a fost candva a Reginei, dar ea doarme acum sau se gandeste cum sa reduca din costurile prilejuite de diversele comemorari ale regalitatii.

Dintre toate neamurile de pe aici, evreii au aerul ca trebuie sa ajunga musai undeva si ca stiu exact ce au de facut cand vor ajunge acolo. Ignora strada de parca ei au inventat toata harababura colorata si controlata de mii de papusari uriasi, nevazuti, concentrati asupra propriului spectacol si care din cand in cand rad cu lacrimi care se transforma in ploaie. Ploua pe Oxford Street, se zguduie de ras papusarii divini, dar asta nu mai surprinde pe nimeni, nici macar pe imigrantii nou veniti care se adapteaza din mers, n-au timp nici sa deschida gura pentru ca isi vad conationalii comportandu-se normal si asta ii linisteste, or sa capete si ei cetatenie sau un permis de munca in curand si totul va fi bine asa ca, pana atunci, sa ne napustim la retailerii cu carpe ieftine asezate pe umerase agatate in cerc.

Mii de carduri platesc pe Oxford Street, banii circula intr-un sistem nevazut, cardurile elibereaza carpe si cafele si sandwichuri si apa plata, esarfe, fructe, ipoduri, carti despre tot si despre toti, jucarii, sacose, uite-o pe aia sau pe ailalta, descrierile nu mai au niciun sens pentru ca orice ai spune sau ai insirui nu este de ajuns ca sa surprinzi miscarea asta fabuloasa care nu se termina niciodata. Ar trebui sa fii sus, foarte sus si in acelasi timp foarte aproape, ochiul tau sa fie departe, dar sa bata incredibil de aproape si sa te joci cu un zoom nevazut ca sa surprinzi dintr-una toata babilonia de pe Oxford Street.

Nu e cu putinta si omului care i-ar fi dat sa priveasca spectacolul in intregime ar muri pe loc, nimeni nu poate ingloba toata informatia, fie si a unei secunde din viata strazii nebune, fara sa plesneasca cu creier cu tot. E mai bine asa, oricum esti vlaguit de miile de sani negri, albi sau galbeni, buzele de toate marimile si fundurile femeilor intregii planete, dorinte necontrolate reprimate de imaginea imediat urmatoare, o negresa superba imbracata strident cu coapsele unse de uleiuri misterioase si bucile stranse in pantalonasi scurti elastici anulata de o menajera englezoaica iesita sa cumpere legume si fructe si doua seturi de pampers pentru familia de diplomati francezi care tocmai a angajat-o.

Da, Oxford Street e locul in care entuziasmul nu-si mai are locul, o limonada cu prea mult zahar si terifiant de acidulata, extrem de rece, nu-ti poti muia limba in ea fara sa incerci o stranie senzatie de racoare si durere in acelasi timp. Sigur nu poti sa bei, dar dai tarcoale paharului, incerci sa-ti umezesti buzele cu orice pret, ti-e sete, vrei sa bei, vrei sa traiesti, ti-e greata de strada asta si ai atata nevoie de ea, esti singur in mijlocul lumii si pare ca fericirea e doar la un pas, nu trebuie decat sa spui o vorba, oricui, nu trebuie decat sa indraznesti, mai e timp, nu acum, poate la coltul urmator sa mai astept o tura de oameni, de rase, de senzatii, o tura de lume sa-mi manjeasca plamanii, inhalez, expir, inspir, aerul murdar al Londrei imbacsit cu toate pacatele si sperantele lumii. Este Oxford Street si nu se termina nicodata. Apocalipsa, aici, nu este sfarsitul, ci eternitatea.