Marea si noaptea

Iubesc marea pentru ca si noaptea intretine infinitul si visele. Cand stai in fund pe pamant si-ti simti blugii uzi de racoarea intunericului sau de nisip. Nu vezi nimic si privesti marea care e la cateva zeci de metri de tine. Privesti ca-ntr-o bucata imensa de branza neagra. Intuiesti cu greu linia de spuma de la tarm. E ca si cu marea ar bea caffe latte si s-ar linge pe bot. Vuietul constant al valurilor izbindu-se de mal iti spune ca nesfarsitul albastru din timpul zilei e acolo, la locul lui. Si o data cu el, visele tale. Stiu c-am sa fiu batran, iremediabil despartit de trecut si ca o sa privesc marea cu aceeasi sete si speranta. Dorintele mele vor fi poate altele, amintirile imi vor ingreuna sufletul si privirea n-o sa mai ajunga atat de departe. Un vis va fi insa acolo, orice-ar fi, unul singur plutind pe coama valurilor, in intuneric. Un singur vis, care ma va tine in viata laolalta cu mirosul de sare si de alge puturoase care-mi va intepa narile. In stanga mea, doi indragostiti zgomotosi se vor saruta indelung. Din cand in cand, vantul imi va aduce in urechi soaptele lor. Cuvinte de betie, de dorinta, obscenitati iubitoare, hohote de ras, gemete, dragoste. Da, intotdeauna va fi speranta la mare si noaptea.