Din nou la mare

Am vrut sa va fac o surpriza, dar nu mi-a iesit :) Cateodata mai dau gres si eu. N-are relevanta surpriza in sine, cat faptul ca mi-a iesit sau nu.

Sunt la mare acum. Incerc, deocamdata zadarnic, sa regasesc marea viselor si copilariei mele. Betoanele stau in calea amintirilor. Pe ordinea de zi e o lipsa crasa de interes fata de vecinatate. Singura preocupare a oamenilor pare aceea de a-si parca masina (oriunde), semn distinctiv al propasirii de sine. Diminetile, nimeni nu se preocupa decat de urletul sanatos cu care isi striga copiii prin curte. "Suntem toti? Am manjit pe aicea bine? Hai sa ne spalam farfuriile in mare si mai vedem ce-o fi... o bere, un mic".

Digul e crapat si o sa ramana crapat ani de-acum inainte. Nici macar nu sunt pesimist. Daca se poate ocoli prin curtea pescarilor, reparatia e "fara sens". Putoarea algelor e un soi de romantism olfactiv desuet pe care oamenii il asimileaza fortat in lipsa cuiva care sa dragheze malurile. Pe strada principala, claxonul care-ti incearca inima e o fatalitate. Oamenii au devenit imuni. Stuf, piatra, var, lemn. Atat ar fi de ajuns ca 2 mai-ul sa fie o destinatie de vis. Manejul materialelor de constructie si al accesoriilor de interior este ametitor si de neoprit. Lumea a construit aici haotic. Proiecte de doi bani furate de pe internet si avizate de arhitecti indolenti. Indolenti e putin spus. Trebuie sa fii un munte de nesimtire ca sa dai avizul pentru mizeriile astea.

Parca tot prost gustul Vaii Prahovei s-a mutat pe strada principala. Balcoane cu barne de lemn, acoperisuri ascutite din lemn de brad sau tigla rosietica. Balustrade de inox si gresie cu model. Gresie grea, mormantala, gresie de mausoleu si marmora de cimitir, dar nu din ala vechi, nu, cimitir nou cu oferta larga de locuri de veci, dar fara morti. Fotolii din imitatie de piele pe terase nivelate cu beton. Becuri de neon imbracate in carcase de plastic. Lumina bolnava, economica. Reclame luminoase pe fatadele vilelor de munte. Revin la faianta. Cand te caci in wc-urile pensiunilor de la mare este imposibil sa te plictisesti. Daca esti constipat si sederea ta e mai lunga nu trebuie decat sa urmaresti modelele de pe faianta din fata ta. Struguri, plante, foi de vita, trandafiri sau mai stiu eu ce modele florale. Asta daca ramanem in zona botanica. Exista faianta sportiva, culinara, faianta politica, industriala, genitala, debil mintala, supraponderala. Sa te caci in 2 mai poate fi o aventura tenebroasa si interesanta. Si nu care cumva sa arunci hartia in wc. Aceste sate plutesc deja pe cacat. Ar fi groaznic sa se si desprinda de pamant. Asa ca, orice toaleta te invita sa te caci cu moderatie si sa arunci hartiile cu reminiscentele intestinului gros in cosul de langa wc. Cine ridica cosurile? Cand? Cu ce frecventa? Intrebari la care ma feresc sa raspund acum.

Banci de lemn si scaune de plastic. "Oliviere" manjite de ulei. Marea a inghitit aproape toata plaja. E nevoie de un simt al echilibrului puternic dezvoltat ca sa intri in apa. Bolovanii te asteapta acolo. De cand lumea. Pe mal, nisipul se amesteca cu praful. A fost odata plaja... Dispretul omului fata de ofensiva marii e suveran. Aici oamenii au uitat ca unica ratiune a monstruozitatilor pe care le-au ridicat si le numesc pensiuni, unica ratiune de a fi a acestui santier etern cladit pe sticle de plastic nereturnabile, a fost Marea si ingusta ei Felie de Plaja. Satenii s-au cacat in mare. Turistii la fel. "Mergem la mare" e doar un fel de a spune. Marea e doar un pretext pentru prost gust. Si cu toate astea...

Daca stai pe plaja si privesti catre intinderea de ape te poti desprinde. Miscarea domoala a valurilor iti poate sterge revolta gandurilor. Drumul printre burti, colace, lanturi de aur, vidanje, pahare inscriptionate, prosoape cu tigri, muzica lumii, claxoane exasperante, ATV-uri, scutere, vitezomani, garduri portocalii, umbrele rosii suprasaturate, sacose de plaja, mingi multicolore, mingi supracolore, mingi supradimensionate, burti in forma de mingi, mingi in loc de burti, case de beton, asfalt crapat pe veci, mirosuri, drumul printre toate astea si multe nespuse cum ar fi sandalele aurii, usi din pvc termopane imitand lemnul, fantani sculptate grosier si costume de baie nefericite, se lasa uitat in fata intinderii albastre.

In stanga mea e cazemata. Pe cazemata, profilati pe cerul albastru cu nor alb, doi copii danseaza. Privesc fascinat. Ea este blonda si inconjurata de o rochita scurta ca ale dansatoarelor sportive de samba. Bucle heruvimice. El e ars de soare, de-o seama cu ea. Bermude albe. Pe cazemata ea il invata samba. Nu e nici macar o nimfeta in devenire. E atata candoare in lectia asta de dans, cam cata poate incapea in norul din spatele lor. Cazemata e spinarea unui elefant paralelipipedic care si-a scufundat tot capul in apa. Nu ma pot desprinde. El isi incolaceste bratele usor pe dupa mijlocul ei. Ea isi misca fundul. Concentrarea e maxima pentru ca el trebuie sa prinda musai miscarea asta. Nu mai e nimic in afara copiilor care danseaza pe cazemata, samba candida si curata. Cand copiii mimeaza inconstient sexualitatea se topesc dorintele si se transforma in miere. Dansul cazematei continua. Ma intorc spre mare. E bine. Abia acum e bine...