On tour again...

E dimineata, devreme. On tour again. Soarele rasare peste campuri virane si furnale. Este o imagine care-mi aduce aminte de Mad Max. Soarele ridicandu-se peste fabricile Omului. As scoate aparatul, dar cliseul e prea evident. Eugen are chef de vorba. Exploziile solare care au scos Canada din uz vreo douazeci de ore acum cativa ani. Un camp electromagnetic fabulos venit dinspre soare. Apoi linistea. Zbarnaitul curentului infasurandu-se pe cablurile de inalta tensiune prin Valea Lotrului. Am trecut de Ploiesti.

Cantam la sase azi. N-am mai cantat de mult pe lumina. E un sentiment placut, de egalitate, caci poti vedea chipurile celor din fata ta. Imi place sa ma leg de cate un chip din multime. Unul care zambeste. Sa-i cant lui pentru ca zambeste si se alina cu povestea asta a muzicii. Fara comentarii, fara critici. Doar noi doi.

Visez ca merg pe un drum fara sfarsit. Un drum plin de praf. Atata praf incat cizmele lasa urme adanci. Drumul strabate lanul de grau parasit, ars de prea mult soare. E o caldura infernala si eu sunt imbracat prea gros. Un pardesiu lung, cenusiu, cauciucat, deasupra unui pulover alb cu guler inalt. Ca o helanca, dar nu intocmai o helanca. Port cu mine o chitara agatata de umar. Din cand in cand, lemnul rezoneaza a paguba cand imi ies din ritm si cutia de rezonanta se loveste de cureaua veche, cu tinte.

Eu merg pe drumul asta pentru ca simt miros de apa la capatul lui. Serpuieste printre lanurile de grau si urca usor catre deal, lasandu-mi speranta ca dincolo de varf voi gasi marea. Asta ma face sa merg continuu. Apoi, ca si cum ar fi fost pusa cu mana de un Dumnezeu care joaca sah singur, la cateva sute de metri in fata-mi apare o casa din lemn cenusiu, in mijlocul lanului de grau ars.

Ma apropii tarsaindu-mi picioarele prin praful adanc. Nu se aude decat fosnetul parpalacului meu de cauciuc prin lanul de grau. Si scancete de pe veranda casei. E o casa mare, patrata, inconjurata de o veranda. Din loc in loc, stalpi subtiri de lemn sustin acoperisul care se prelungeste peste veranda ca sa faca umbra. Privita din fata, casa iti arata intrarea principala. Trei trepte care urca pe veranda si o usa mare care acum este larg deschisa catre nimicul negru dinauntru. Usa e strajuita de doua ferestre si ele larg deschise. Perdele albe flutura in dreptul gaurilor negre. E singura miscare cat vezi cu ochii, de parca m-as afla intr-un stop cadru peste care aceeasi mana divina a suprapus dansul perdelelor.

Intr-un balansoar, pe veranda o femeie priveste in gol. Poarta blugi de un albastru deschis si un tricou alb, decoltat. E bronzata, cu ochii verzi si buzele mari crapate de soare. Asa cum o privesc, simt o nevoie dureroasa sa sarut buzele acelea uscate, carnoase si intredeschise, dar privirea pierduta-n imensitatea lanului de grau ma tine in loc. Un par saten, murdar si sarmos se incolaceste peste umeri. Bratele lungi, ciocolatii, cu mainile impreunate a rugaciune si varfurile degetelor atingand barbia. Sandale negre in picioarele brazdate de vinisoare pamantii si unghii albe impecabil vopsite in alb, acolo, in mijlocul pustiului. Un ochi de chihlimbar atarna la gatul lung, agatat de un lant imperceptibil.

Cum balansoarul e orientat paralel cu balustrada verandei, femeia priveste catre infinitul de grau mort cu gatul intors. Ligamentele ies astfel in evidenta si sculpteaza frumos nemiscarea. Tacem. Ii pot vedea inima tresaltand in aorta. Nu ma priveste, dar ma intreaba: - Stii sa canti? Am plecat intr-o zi din casa asta in lanul de grau si nu m-am mai intors niciodata. Inca ma astept. Nu vreau sa ma cert. Vreau doar sa ma iau in brate si sa ma strang tare la piept. Stii sa canti?

- Despre asta nu stiu sa cant... Femeia ma priveste. Este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. As vrea sa fug, e prea multa durere in intalnirea asta si ochii astia verzi care ma fixeaza si ma fac sa cred ca am trecut pe langa posibil, ca pe langa o benzinarie unde ar fi trebuit sa alimentez ca sa pot merge mai departe si sa nu raman in drum, in mijlocul lanului de grau. Respir din ce in ce mai greu si ma uit la perdelele care flutura asa ciudat in toata moartea asta care ne inconjoara. Doamne, cat esti de frumoasa, imi vine sa-i spun, dar mi se pare ca ar fi ca si cum ai cere o bere rece preotului in mijlocul slujbei. Frumusetea sta pe chipul ei ca o musca de care ar vrea sa scape, dar a obosit si a renuntat. Ma asez pe veranda cu spatele la ea si cu durere in suflet. N-ai putea fi niciodata a mea, imi vine sa-i spun, dar parca vorbele nu-si mai au sensul aici, unde graul a murit si cizmele lasa urme in praful ca de pe luna.

Am ajuns la Brasov aproape... se circula greu pe serpentine. Se cirucla greu. Am oprit sa bem o cafea in benzinarie. Incerc sa ma privesc pe scena de la Targu-Mures, sa ma plimb in public si sa ma vad cantand, apoi sa colind printre terase si sa caut un loc mai racoros, undeva unde sa stau si sa privesc apa. Muzica se amesteca cu berea si cu fumul si cu viata, cu gandurile care ma stapanesc si ma invelesc in plastic si nu ma lasa sa ma mai misc.

Incotro? Afara din mine, o perioada, ca sa ma privesc cantand... femeia se intoarce din nou catre mine si da sa spuna ca...