Mainile. Studiu ingeresc

- Vezi? Cat de mici sunt? Ca doua gogoase minuscule, nefolositoare. Sau ca doua castane. Observi cum se misca, spasmodic? Si prelungirile alea scurte... Curand vor creste. Alea se numesc degete. Ingerul senior zambea si il privea cu serenitate pe ingerul aspirant. – Da. Bucatile astea mici de carne cu degete se numesc maini si sunt absolut nefolositoare in prima lor faza, conchise ingerul senior. Candide, insa, trebuie sa recunosti. Redeveni serios. – Observa, te rog, pielea acolo unde se intalneste mana cu antebratul. Face niste cute, se ingramadeste parca acolo, ca un surplus de carne. Pielea se va intinde pe masura ce timpul trece si bratul Omului va creste. Mainile lor cand sunt mici... nu prevestesc nimic din calatoria ce va urma. – Ce va urma? intreba puiul de inger. – Hai sa-ti arat. Uite aici, de exemplu: vezi ca degetele s-au lungit... si s-au incolacit pe betigasul asta de parca se agata disperate de el. La capat, unde se intalnesc ca sa stranga betigasul, sunt mai albe si imediat mai sus, usor rosietice. Sunt primele lor semne de invatatura. Se concentreaza sa scrie.

Asta cu scrisul e o inventie de care noi ne-am amuzat teribil cand s-a intamplat. Ei nu prea tin minte si au nevoie sa-si puna gandurile in siguranta. Pentru asta folosesc hartii. Hartiile sunt un soi de invelis de mergolymina pe care o usuca si o zgarie usor cu lichid inchis. Cand invata sa scrie se concentreaza puternic si strang betigasul cu trei degete, atat de tare incat sangele paraseste varfurile degetelor. Cu varsta, se obisnuiesc. Acum nu e mare diferenta intre mainile barbatilor si ale femeilor. Sunt maini de baieti si de fete. Dar capata delicatete, vezi? Incheietura nu mai este atat de umflata si degetele alungite par atat de fragile. Stii cu ce seamana? Cu antenele de la hypogrumii nostri. – Asa e, ai dreptate. Doar ca hypogrumii au cerculete egale jur imprejurul antenelor. – Da, dar felul in care se misca si lungimea lor seamana. – Mai vreau... - Uite aici. O mana de mama, cum strange manuta copilului ei. Din pacate, asta e un gest disperat. Vezi cum s-a inclestat mana mai mare si aproape ca a ascuns in ea pe cea a pruncului. Aici, el e pe cale sa vina la noi si maica-sa nu se poate desparti de el. Ii strange mana cu putere, o inclestare disperata.

Mainile lor spun mereu foarte multe lucruri. Daca s-ar preocupa mai mult, daca si-ar urmari mainile unii altora ar afla mai multe. Prefera sa se priveasca in ochi. Au senzatia ca acolo sta adevarul. Ciudat. Spun ca ochii nu mint. De fapt, mainile nu mint. – Ce tare il strange de mana... Ce sunt dungile alea albastru-verzui de pe mana mamei? – Sunt vene. Incep sa apara odata cu framantarile lor. Traficul sangelui. Isi fac loc si se zbat parca sa demonstreze ca sunt acolo. Dumnezeu a creat omul, stii, dar e atat de complex... nici eu nu stiu cum functioneaza toate. Ei insisi isi petrec mare parte din viata incercand sa afle. Oricum venele astea sunt niste canale subtiri prin care alearga substanta care ii hraneste. Pe masura ce imbatranesc si incep sa simta tot mai mult, sangele strabate canalele alea cu viteze diferite. Si uite asa venele incep sa iasa la iveala si le poti vedea cum parcurg mainile si picioarele. – Nu-mi place imaginea asta... sa mergem mai departe... - Bine, dar sa stii ca trebuie sa inveti si bune si mai putin bune... Ma rog.
Uite aici, vezi mana asta alba cu degete prelungi. Priveste ce frumos se unduiesc. Vezi cum atinge puful de pe fata arsa de soare a baiatului. Pentru asta se pare ca merita sa ai maini. Asa mi-a spus odata Dumnezeu. Oamenii au puterea asta de la Dumnezeu. Ei simt cu mainile si transmit. Fiori de caldura traverseaza acum trupul baiatului cu fata arsa de soare. Pentru ca ea este iubita lui. Si ii spune asta cu mana. Doar ii atinge fata si el inchide ochii si simte ca e iubit. Sau aici, vezi? Pe banca asta. Uite-le cum se impreuneaza. – Da' de ce nu-si spun nimic? Stau asa lipiti si-si amesteca mainile. – Sunt la inceput astia doi. De-abia s-au cunoscut. N-au curaj sa spuna lucruri si lasa mainile sa vorbeasca pentru ei. E momentul cand oamenii sunt cel mai aproape de noi. Nimic nu-i tulbura si toata fiinta lor e in maini. Priveste degetele cum se incolacesc si se cauta. Parca e joaca naturii acolo. Sunt lebede care-si apleaca gaturile lungi sa bea apa, serpi letargici incolacindu-se lent, muguri de flori care se deschid, tremurul libelulei, un cioc de acvila, solzii pestilor sunt unghiile si podul palmei lui parca e o piatra alba de rau. Mainile lor pot fi orice. Acum, fara sa-si dea seama, isi schimba povestile intre ei si daca drumurile lor se incruciseaza pe undeva mainile vor transmite asta. Dumnezeu a pus toti ochii lumii in buricele degetelor, dar oamenii nu se folosesc de asta decat la inceputul Iubirii. Apoi uita si se iau cu viata si credinta lor ca mintea le arata drumul.

– Ce-i cu maciulia asta? Ingerul senior izbucneste intr-un hohot de ras exagerat, aproape grotesc. Discipolul il priveste intrebator din spatele aurei ca o perdea de apa. – Nu-i nicio maciulie, desi nu esti prea departe. E mana stransa a unui soldat. Vezi cele cinci noduri ca niste pui de castane? Acolo incep degetele si cand mana e stransa, formeaza pumnul. De fapt, degetele sunt formate din carne si oase. Carnea infasoara oasele pana cand oamenii se leapada de suflet si de gand. Atunci sunt morti. Acolo unde se formeaza pumnul falangele se impart in doua si se leaga ca sa formeze “puii de castana”. – De ce strang oamenii mainile? Din multe motive. Toate se schimba insa pe masura ce trece timpul peste ei. Cel mai adesea apuca lucruri. Le muta dintr-o parte in alta. Le pun intr-o anume ordine si ridica tot soiul de asezari. Se hranesc. Cel mai mult isi fac rau. Se lovesc. Cu pumnii. Sau apuca tot felul de lucruri cu care isi iau viata unii altora. Se omoara. Sunt multe nenorociri care se intampla cand oamenii isi indoaie degetele in pumn. – E ca o bucata de lut, mana asta de soldat. – Mie-mi pare mai degraba un bolovan invelit in pergament. - Vezi liniile rosietice? Sunt taieturi. De obicei, le capata cand apuca tot soiul de lucruri sau cand se lupta. Se taie si curge sange, lichidul ala care-i tine in viata. Apoi, dupa ce se usuca, raman semne ca astea pe piele. Barbatii sunt cel mai adesea zgariati pe maini. – Isi fac atata rau...

- Da, mainile iubesc, mainile urasc. Iarta si ucid. Toata viata oamenilor e in mainile lor. Ingerul rade iarasi, hohotind. – Ce mai e acum? - Mi-a iesit un joc de cuvinte amuzant. Am spus ca viata oamenilor e in mainile lor. Pentru mine asta inseamna ca toata fiinta lor se oglindeste in maini. De aia imi si plac atat de mult. Pentru ei insa aceeasi propozitie inseamna ca au drept de moarte asupra vietii. Ca se pot juca cu viata lor, in fel si chip. De aia rad. Hai sa-ti arat ceva. Ingerul senior isi lua un aer serios apoi facu niste gesturi largi valurind aerul. Discipolul privi tacut. Ingerul ii urmarea pe furis reactiile. O lumina rosietica, groasa ca un lapte ii invalui pe cei doi. Totul vibra in jur, semn al unei emotii crescande. Ingerul aspirant gemu: - Ce se aude? Cat este de frumos... In ce se afunda degetele? - Este cel mai frumos lucru inventat de om. Acesta este un pian. Iar mainile sunt ale unei fecioare care canta. Aici, mainile isi dau masura. Vezi cum mangaie bucatelele albe si negre din lemn? Clapele. Nu oricui ii este dat sa poata face asta. Nu toti oamenii pot. Dar toti, deopotriva, sunt fermecati, ca si tine acum. MUZICA. Se numeste Muzica momentul asta cand mainile apasa lemnul. Priveste... cat de usor aluneca pe clape. Primii pasi ai unei caprioare... furia unei caracatite care-si arunca tentaculele in toate partile... unduirea trestiilor in bataia vantului... conuri de brad care lovesc pamantul, porumbei ciugulind nimicuri... plecaciunea unui supus in fata regelui sau, lumanari care se incovoaie de caldura, miere curgand din ulcior, radacini smulse din pamant, picioarele cailor in galopul salbatic. Nimic din ce a facut Omul nu-i mai aproape de Dumnezeu ca muzica. – Il iubesc pe om, spuse ingerul mic.
O spuse simpu, netulburat si glasul lui insoti ca un clinchet de clopotei melodia izvorata din mainile fecioarei. Aerul vibra de frumusestea unei descoperiri. – As vrea sa am si eu maini, fie macar si pentru o zi... - Taci, spuse ingerul senior, abrupt. N-ai voie sa-ti doresti asa ceva. Tu insuti esti una din miliardele de maini ale lui Dumnezeu! – Dar omul... - Taci. Hai, sa-ti arat mai departe. Si ingerul senior continua povestea mainilor. Il duse pe discipol in locurile intunecate pe care nu i le mai aratase pana atunci. Ii arata partea rea si dureroasa a mainii. Degetele butucanoase ala zgarceniei si tremurul vanitatii, unghiile negre ale uneltirilor si mainile durerii cu unghiile smulse din carne, vanatoarea de oameni si ghilotinele, degete sfartecate cu carnea arsa sau atarnand pe os ca un steag rupt al unui batalion care se preda, ciumatii si leprosii cu mainile lor, mainile reci, umede si nemiscate ale criminalilor, degete nesatule de poftele neimplinite, mainile ratacind prin aer ale nebunilor, surzilor, maini resemnate, maini slabite de curbele vertiginoase ale destinelor, ii arata maini invinetite si uscate de batranete, moarte sau intelepciune, maini strambate de suferinta ca niste tufe de trandafiri salbatici, mainile sleioase ale lasilor si mainile pudrate ale politrucilor si curtezanelor, mainile galagioase ale betivilor, mainile mizerabile ale alcoolicilor, stivele de maini din gropile comune ale oamenilor. Se opri, deodata, in tacere.

- Gata? intreba cu voce stinsa ingerul aspirant, semn ca degetele fecioarei care iubea clapele cu mainile ca sa nasca muzica se stersesera din memoria brutalizata de atata durere. – Niciodata nu e gata. Mai sunt miliarde de maini... o singura imagine mai vreau sa-ti arat. Priveste. – Nuuuuuu... urla ingerul aspirant si urletul lui strabatu cerurile si inconjura Pamantul. Simti o durere in toata fiinta lui. - E mana fiului lui Dumnezeu strapunsa de pironul Omului. – Nuuuuu.... de ce? - Omul poate sa mangaie clapele pianului si apoi sa infiga pironul in mana lui Dumnezeu. Pentru asta n-ai voie sa-ti doresti mainile lui fie si pentru o clipa. Lectia de azi s-a terminat. Ingerul senior se departa, bolborosind ceva de neinteles. Ingerul aspirant se simtea rascolit si nu-si putea explica durerea care il cuprinsese la vederea ultimei imagini. Ultimele cuvinte ale ingerului senior se loveau de marginile fiintei lui. Lumina se raspandi usor ca o ceata care se ridica deasupra mlastinilor. Aerul vibra din nou. Ingerul simti prezenta lui Dumnezeu pentru cateva clipe. Asculta in tacere, apoi dupa cateva secunde se trezi soptind: - Eu pot doar sa iubesc...