Post Scriptum IV. Despre incredere.

Este despre incredere. Cand ai nevoie sa ti se spuna ca e bine. Ca asta este drumul. Nimic nu este mai fragil decat un artist care plamadeste. Copilul sau se taraste cu placenta scurgandu-i-se pe trupul firav. Asa e rolul unui actor pana in seara premierei. Un bebelus, invelit in placenta, care incearca disperat sa-si faca loc prin lume.

Momentul primelor aplauze - o tzatza mare din care laptele tasneste cu o presiune nemaintalnita. Si rolul se ingrasa, actorul se hraneste cu dulcea confirmare a publicului, bebelusul scutura placenta si rade cristalin si creste cu viteza luminii reflectoarelor care-l arata in splendoarea sa. O opera vie, o cascada de emotie, talent slefuit, in stare pura.

Cu doua zile inainte de premiera la A douasprezecea noapte, unde mi se incredintase Malvolio, ditamai piatra de moara shakesperiana, incercam sa-mi inghit ghemul de frica si neincredere. Era o cursa deschisa. Fiecare pe culoarul lui incercand sa razbata. Eu hotarasem sa nu privesc nici in dreapta, nici in stanga.
Mi-aduc aminte ca un coleg mi-a spus doar atat, intr-o pauza de concentrare, pe banca din holul care precede culisele: - Crezi tu ca vocea asta a ta, ragusita, este buna pentru rolul asta?
A fost un sut in stomac, o vijelie si un cutremur in acelasi timp. Increderea in mine se clatina sub forma unei revolte perceptibile a organelor. Cu un efort supraomenesc am raspuns: - Nu stiu, am sa ma gandesc, vad eu! Poate doar experienta de pana atunci a reusit sa ma faca sa traversez acele doua zile pana la premiera. N-am schimbat nimic, dar indoiala m-a scurtcircuitat pana la primele aplauze din seara premierei.

Am facut acest ocol pentru ca sunt convins ca asta lipseste astazi mai mult decat orice. Increderea. In noi. Unui actor i-o ofera regizorul. Unui copil, mama lui. Unui elev ar trebui sa i-o ofere profesorii. Si poate noi, cei care am mers deja pe drumul asta care nu se termina niciodata.

Sunt la fel de fragil azi ca si ieri ca si acum zece ani. Doar ca masca mea este perfecta. Nici un muschi nu mi se clinteste pe fata. Nu vei putea citi vreodata nesiguranta in privirea mea. Stiu ce fac, merg drept si hotarat. Nimic nu ma poate abate de la sensul ales. Inauntrul meu insa, neincrederea sapa ca o cartita neostoita iar experienta este doar un algocalmin care scade febra.

Poate ca scrisoarea catre liceeni a redat increderea si speranta. Poate ca de asta a circulat. Poate fi primul pas al calatoriei. Paradoxal, mi-a dat incredere mie mai mult decat ma asteptam. Ce va urma?

Vor urma aplauzele, confirmarile si multi bebelusi care se vor fi scuturat de placentele lor in lumina soarelui. In asta trebuie sa avem incredere.