Credite foto: Sun Plazaduminică, 28 februarie 2010
sâmbătă, 27 februarie 2010
Cluj
N-am dormit un minut. Poate si pentru faptul ca miroase a mare. A mirosit a mare toata ziua. In Bucuresti, ieri, intr-o curte interioara mustind de balti, vantul si-a facut loc printre blocuri si m-a plesnit peste fata cu o rafala care mirosea a alge, a lemn de terasa imbibat cu vinurile verii si saruturi lenese. M-a izbit peste fata brutal si senzual, aspru, certaret, ragusit. Sa nu care cumva sa uiti de mare, erou de asfalt ce esti! Apoi a venit Clujul si am primit inca o portie de bine. Au cantat cu noi de la inceput pana la sfarsit, mi-au lins ranile din razboaiele mele nevoite cu imbecili indragostiti de sabloane pe care le umpli cu nisip. Sau carti de colorat pentru adulti. Dar Clujul a cantat cu noi fara farafastacuri, fara morga inutila, fara preludii nesarate. Am fost ca doi prieteni vechi. O regasire mai mult decat o revedere.
vineri, 26 februarie 2010
joi, 25 februarie 2010
Muzica si speranta
Pe 1 martie, de la ora 19:00, la Ateneul Roman va avea loc un concert caritabil sustinut de Camerata Regala alaturi de Filarmonica George Enescu. Se vor interpreta lucrari ale unor compozitori precum Brahms, Ceaikovski sau Johann Strauss. Biletele sunt disponibile pe blt.ro si la casa de bilete a Ateneului Roman. Veniturile obtinute in urma evenimentului vor fi folosite in sprijinul copiilor diagnosticati cu leucemie.
Concertul este primul eveniment din cadrul campaniei umanitare Vise de ghiocei, initiata de catre Fundatia Sansa pentru Sansa. Proiectul urmareste strangerea fondurilor necesare deschiderii primei gradinite oncologice din Romania.
Concertul este primul eveniment din cadrul campaniei umanitare Vise de ghiocei, initiata de catre Fundatia Sansa pentru Sansa. Proiectul urmareste strangerea fondurilor necesare deschiderii primei gradinite oncologice din Romania.
De la Republica Romana la PSD. Unde e Gloria?
Cetatenii Republicii luptau pentru Glorie. Gloria era dezideratul final. Pentru ea se lupta prin orice mijloace, de la bani la tradare, santaj sau crima. De fapt, erau singurele mijloace eficiente pe vremea romanilor. Crassus a fost cel mai bogat roman si inca se afla si in ziua de azi in top douazeci (of all times), dar drama lui cea mare a fost mereu figura impunatoare a lui Pompei care, ca nimeni altul pana atunci, a cucerit cea mai mare parte din Asia eclipsandu-si rivalul si savurand Triumf dupa Triumf.
Ascensiunea printre ierarhiile Republicii insemna totul, iar Gloria eterna era capatul de linie. Setea de Glorie si teama de esec au infiintat imposibilul triumvirat. Cezar cucerea Galia, Pompei isi lasa amprentele in arhitectura Romei, in timp ce Crassus isi netezea drumul catre Gloria desarta din nisipurile Siriei. Insetati de Glorie cei trei si-au strans mainile peste Roma, o alianta menita sa inece orasul in sange doar ca sa le satisfaca visele de marire. Toate astea sub privirile neputincioase ale lui Cato si Cicero, la fel de ahtiati dupa Glorie, dar dotati cu mijloacele mai putin eficiente ale lobby-ului si retoricii.
Cicero, un "self-made man" extrem de talentat, iar Cato, special prin integritate si moralitate, refuzand cu obstinatie petrecerile din vilele de vacanta de pe tarmurile golfului Napoli. Gloria le-a facut loc si lor caci au ajuns consuli sau cenzori si au influentat Senatul ani buni. La Roma lucrurile se schimbau repede si tenacitatea era catalizatorul. Se intampla acum doua mii de ani.
Republica isi educa cetatenii sa parvina pe scara politica si sa se mandreasca cu asta. Libertatea era cuvantul de ordine. Libertatea insa n-avea niciun rost daca nu tinteai Gloria. Cat mai sus, pe scara sociala. Pentru oricine. Chiar si pentru plebei ale caror revolte le-au adus dreptul de vot si Tribuni ca reprezentanti ai poporului. Votul si Poporul cantareau mult acum doua mii de ani. Poporul trebuie infometat, dar trebuie sa voteze. Romanii au stiut sa mentina intotdeauna balanta intre nevoia de a exploata poporul si nevoia de a-i smulge voturile. Infometat si important in acelasi timp, constientizand paradoxul, poporul visa la drumul catre Glorie.
Au trecut de atunci doua mii de ani. Undeva la marginea Europei, in Romania, un partid, asa zis de stanga, se minte ca se restructureaza si se descotoroseste de viciile si mentalitatile sumbre care l-au fondat (da, da, nostalgia comunismului si speranta de a-l reformula mai bland e un VICIU) si afiseaza transparenta alegerilor interne in fata unui popor infometat si plictisit de luptele politice dintre cei pe care ii voteaza in sila de douazeci de ani.
O sa spuneti ca am innebunit, dar pastrand proportiile si fortand un pic comparatia ce avem? Avem un Nastase si un Mitrea a caror avere ii poate transforma in mici Crassus sau Pompei. Avem un Cato, in persoana lui Ion Iliescu sau chiar un Cicero (daca aprofundati o sa vedeti ca Cicero a chemat de cateva ori minerii, ba mai mult, a instigat relaxat la crima) cu o retorica la sanul careia s-au alaptat monstrii de neinlaturat din PSD. Avem un Publius Claudius, parintele plebei, instigatorul popular, razboinicul raspantiilor, in persoana lui Radu Mazare. Poate cu singura diferenta ca Publius Claudius a fost nobil inainte de a deveni plebeu, un alt paradox care spune ca drumul catre glorie poate fi si in sens invers. In sfarsit, cu un usor exercitiu de imaginatie istorica am reusi sa repartizam diversele figuri romane restului de psdisti "titrati".
Lui Vanghelie ar fi mai greu sa-i gasim locul pentru ca orice s-ar spune despre gradul de coruptie in care se scaldau romanii, erau totusi oameni educati. Macar pentru faptul ca principala lor ocupatie era jaful si conservarea pe drumul catre Roma a artelor si culturilor lumii. Sa revenim. Coruptie, jocuri de culise, aliante care se fac si se desfac intre apus si rasarit, discursuri si gura-casca sensibili la discursuri, jaf la drumul mare (caci daca PSD n-a jefuit cine a mai jefuit atunci), amenintari, demisii si candidaturi retrase, santaje, intr-un cuvant tot arsenalul tehnico-tactic menit sa justifice comparatia cu un trecut maret, dar la fel de bogat in vicii politice.
Unde este diferenta? Ce ne face mici in fata Republicii? Raspunsul este simplu. Gloria. Sau mai degraba absenta ei. Caci psdistii romani si ei pot fi luati usor drept esantion reprezentativ pentru intreaga noastra clasa politica, nu sunt insetati de glorie. Ei nu gandesc precum Crassus sau Pompei la scara larga a istoriei. Nu vad filmul cel mare care s-ar derula si dupa iesirea lor de pe scena politica. Numele lor nu inseamna nimic pe frontispiciul niciunei fantezii. Nu vor sa-si vada numele inscris nicaieri. Ei merg pe "blat". Sunt mult mai importante conturile. Banii sunt unicul scop. Propasirea. Functia este vanata nu pentru gloria ce vine odata cu ea, ci pentru ca ea, functia, este trambulina catre "plajele" cu bani. Nimic la vedere. Totul sub tacere.
Comunismul a distrus orice farama de demnitate. Nobilimea si nobletea au fost si ele eradicate, sumbru. In douazeci de ani Romania nu a reusit sa-si redescopere nobilii. Mai mult decat atat, "imbogatitii de razboi" cuibariti in parlament sau prin filialele judetene de conducere ale partidelor uita ca au plecat din sanul poporului si incearca in mod grosolasn si jenant sa mimeze un soi de neo-aristocratie. Nimic mai jalnic. Nici macar mandria de a parveni nu-i mai incearca pe acesti asa-zisi lideri. Faima, gloria si arhitectura unui nume erau pe vremea Republicii valori de necontestat. Crassus, cel mai bogat roman, a murit pe campul de lupta incercand sa-si converteasca averea imensa intr-o moneda atat de putin concreta precum Gloria. Si totusi...
In Romania zilelor noastre valorile de mai sus nu inseamna Nimic. Este trist. Pentru ca ne lasa fara speranta asa cum viscolul care-ti bate in fata te lasa fara suflare. Pentru ca daca setea de Glorie il responsabilizeaza intr-un fel pe om fata de comunitate, setea exclusiva de bani il dezumanizeaza.
Intr-o Republica a carui suprem tel a fost setea de Glorie s-au nascut eroii. Intr-o republica a carei unic scop risca sa devina setea de bani se vor naste doar hotii.
Ascensiunea printre ierarhiile Republicii insemna totul, iar Gloria eterna era capatul de linie. Setea de Glorie si teama de esec au infiintat imposibilul triumvirat. Cezar cucerea Galia, Pompei isi lasa amprentele in arhitectura Romei, in timp ce Crassus isi netezea drumul catre Gloria desarta din nisipurile Siriei. Insetati de Glorie cei trei si-au strans mainile peste Roma, o alianta menita sa inece orasul in sange doar ca sa le satisfaca visele de marire. Toate astea sub privirile neputincioase ale lui Cato si Cicero, la fel de ahtiati dupa Glorie, dar dotati cu mijloacele mai putin eficiente ale lobby-ului si retoricii.
Cicero, un "self-made man" extrem de talentat, iar Cato, special prin integritate si moralitate, refuzand cu obstinatie petrecerile din vilele de vacanta de pe tarmurile golfului Napoli. Gloria le-a facut loc si lor caci au ajuns consuli sau cenzori si au influentat Senatul ani buni. La Roma lucrurile se schimbau repede si tenacitatea era catalizatorul. Se intampla acum doua mii de ani.
Republica isi educa cetatenii sa parvina pe scara politica si sa se mandreasca cu asta. Libertatea era cuvantul de ordine. Libertatea insa n-avea niciun rost daca nu tinteai Gloria. Cat mai sus, pe scara sociala. Pentru oricine. Chiar si pentru plebei ale caror revolte le-au adus dreptul de vot si Tribuni ca reprezentanti ai poporului. Votul si Poporul cantareau mult acum doua mii de ani. Poporul trebuie infometat, dar trebuie sa voteze. Romanii au stiut sa mentina intotdeauna balanta intre nevoia de a exploata poporul si nevoia de a-i smulge voturile. Infometat si important in acelasi timp, constientizand paradoxul, poporul visa la drumul catre Glorie.
Au trecut de atunci doua mii de ani. Undeva la marginea Europei, in Romania, un partid, asa zis de stanga, se minte ca se restructureaza si se descotoroseste de viciile si mentalitatile sumbre care l-au fondat (da, da, nostalgia comunismului si speranta de a-l reformula mai bland e un VICIU) si afiseaza transparenta alegerilor interne in fata unui popor infometat si plictisit de luptele politice dintre cei pe care ii voteaza in sila de douazeci de ani.
O sa spuneti ca am innebunit, dar pastrand proportiile si fortand un pic comparatia ce avem? Avem un Nastase si un Mitrea a caror avere ii poate transforma in mici Crassus sau Pompei. Avem un Cato, in persoana lui Ion Iliescu sau chiar un Cicero (daca aprofundati o sa vedeti ca Cicero a chemat de cateva ori minerii, ba mai mult, a instigat relaxat la crima) cu o retorica la sanul careia s-au alaptat monstrii de neinlaturat din PSD. Avem un Publius Claudius, parintele plebei, instigatorul popular, razboinicul raspantiilor, in persoana lui Radu Mazare. Poate cu singura diferenta ca Publius Claudius a fost nobil inainte de a deveni plebeu, un alt paradox care spune ca drumul catre glorie poate fi si in sens invers. In sfarsit, cu un usor exercitiu de imaginatie istorica am reusi sa repartizam diversele figuri romane restului de psdisti "titrati".
Lui Vanghelie ar fi mai greu sa-i gasim locul pentru ca orice s-ar spune despre gradul de coruptie in care se scaldau romanii, erau totusi oameni educati. Macar pentru faptul ca principala lor ocupatie era jaful si conservarea pe drumul catre Roma a artelor si culturilor lumii. Sa revenim. Coruptie, jocuri de culise, aliante care se fac si se desfac intre apus si rasarit, discursuri si gura-casca sensibili la discursuri, jaf la drumul mare (caci daca PSD n-a jefuit cine a mai jefuit atunci), amenintari, demisii si candidaturi retrase, santaje, intr-un cuvant tot arsenalul tehnico-tactic menit sa justifice comparatia cu un trecut maret, dar la fel de bogat in vicii politice.
Unde este diferenta? Ce ne face mici in fata Republicii? Raspunsul este simplu. Gloria. Sau mai degraba absenta ei. Caci psdistii romani si ei pot fi luati usor drept esantion reprezentativ pentru intreaga noastra clasa politica, nu sunt insetati de glorie. Ei nu gandesc precum Crassus sau Pompei la scara larga a istoriei. Nu vad filmul cel mare care s-ar derula si dupa iesirea lor de pe scena politica. Numele lor nu inseamna nimic pe frontispiciul niciunei fantezii. Nu vor sa-si vada numele inscris nicaieri. Ei merg pe "blat". Sunt mult mai importante conturile. Banii sunt unicul scop. Propasirea. Functia este vanata nu pentru gloria ce vine odata cu ea, ci pentru ca ea, functia, este trambulina catre "plajele" cu bani. Nimic la vedere. Totul sub tacere.
Comunismul a distrus orice farama de demnitate. Nobilimea si nobletea au fost si ele eradicate, sumbru. In douazeci de ani Romania nu a reusit sa-si redescopere nobilii. Mai mult decat atat, "imbogatitii de razboi" cuibariti in parlament sau prin filialele judetene de conducere ale partidelor uita ca au plecat din sanul poporului si incearca in mod grosolasn si jenant sa mimeze un soi de neo-aristocratie. Nimic mai jalnic. Nici macar mandria de a parveni nu-i mai incearca pe acesti asa-zisi lideri. Faima, gloria si arhitectura unui nume erau pe vremea Republicii valori de necontestat. Crassus, cel mai bogat roman, a murit pe campul de lupta incercand sa-si converteasca averea imensa intr-o moneda atat de putin concreta precum Gloria. Si totusi...
In Romania zilelor noastre valorile de mai sus nu inseamna Nimic. Este trist. Pentru ca ne lasa fara speranta asa cum viscolul care-ti bate in fata te lasa fara suflare. Pentru ca daca setea de Glorie il responsabilizeaza intr-un fel pe om fata de comunitate, setea exclusiva de bani il dezumanizeaza.
Intr-o Republica a carui suprem tel a fost setea de Glorie s-au nascut eroii. Intr-o republica a carei unic scop risca sa devina setea de bani se vor naste doar hotii.
miercuri, 24 februarie 2010
Suntem in studio. Baby song is coming.
Suntem in studio. Si asta e bine. Pentru noi, mai ales. Ca facem ce ne place. Si pentru cei carora le place ce facem. Eugen a inregistrat azi chitari, vreo sase ore. Apoi Dan a tras bas pe una din partile piesei. Va fi si bas sintetic si bas acustic. Piesa asta s-a nascut din partea de refren de la Cartita. Aceea care a devenit un soi de intermezzo intre piese in concertele noastre, unde publicul o canta cu noi. "ooooooohhh". Cei vizati sigur stiu. Titlul de lucru e "Cantec de gasit". Daca lucrurile merg cum trebuie, la 1 martie ar trebui sa plece la radiouri si dupa aia vom vedea ce se va intampla cu ea. Pana atunci, bucuria studioului, incercarile, incertitudinile, tonuri fabricate, idei de orchestratie, taie ce e rau, mai simplu, prea tare premierul, prea jos chitara, prea tare vocea (mereu prea tare vocea :))
Maine, adica deja azi, trag voce. Patru sau cinci ore. Apoi, revizuim si mixam, trimitem la mastering si... baby song.
And baby song starts crying so everyone can hear him. Watch out! New Vama baby song is being delivered!
Maine, adica deja azi, trag voce. Patru sau cinci ore. Apoi, revizuim si mixam, trimitem la mastering si... baby song.
And baby song starts crying so everyone can hear him. Watch out! New Vama baby song is being delivered!
duminică, 21 februarie 2010
S.O.S.
Ii cunosc bine pe cei de la Centrul Sf. Dimitrie. Sunt buni crestini care asigura cu greu o continuitate in protejarea si integrarea copiilor si tinerilor cu handicap. Munca lor, adesea nevazuta, este atat de importanta si datatoare de speranta pentru niste oameni care au atata nevoie de un loc in care sa se dezvolte si sa spere. Acum acest loc risca sa se piarda. Va rog sa transmiteti acest mesaj mai departe.
PRIMĂRIA CAPITALEI
Domnului Primar General
Dr. SORIN OPRESCU
Stimate Domnule Primar General,
Cu deosebit respect vă supunem atenţiei şi bunăvoinţei situaţia Centrului Social pentru Copii care funcţionează în cadrul FUNDAŢIEI SF.DIMITRIE.
Acest centru funcţionează de 12 ani într-un spaţiu aparţinând Comunităţii evreieşti, pentru care fundaţia plăteşte o chirie de 500 EUR lunar.
La sfârşitul acestui an contractul de închiriere expiră, iar proprietarul, la solicitarea noastră prin adresă scrisă, nu a dat un răspuns angajant în ceea ce priveşte intenţiile privind acest imobil, care se învecinează cu un alt imobil, având acelaşi proprietar şi fiind prin urmare un spaţiu atrăgător pentru eventuali investitori.
Mai mult decât atât, în urma precipitaţiilor abundente din această iarnă şi având în vedere faptul că este vorba de o clădire veche, apa a pătruns în toate camerele, pereţii s-au distrus, ceea ce pune în pericol sănătatea şi siguranţa celor 40 de copii care vin zilnic la Centrul Social. Ne aflăm în situaţia de a închide porţile acestui centru în care, vreme de 12 ani, au fost găzduiţi şi educaţi zilnic copii din medii defavorizate, în care au aflat sprijin material, spiritual, financiar familii aflate în dificultate, toate acestea prin strădania şi eforturile fundaţiei şi a comunităţii care o susţine.
Dacă ar fi să menţionăm numai cifrele, în cei 12 ani de activitate, Fundaţia Sf. Dimitrie a atras fonduri care se ridică la peste 1.075.976 EUR, atât din ţară, cât şi din străinătate, zilnic 40 de copii primesc hrană caldă, educaţie, consiliere, sprijin material şi financiar pentru ei şi familii. Fundaţia oferă locuri de muncă pentru 26 de persoane, dintre care 6 sunt tineri cu dizabilităţi care lucrează în atelierul protejat al fundaţiei.
Vă rugăm, Domnule Primar, să analizaţi cu toată bunăvoinţa situaţia Centrului Social pentru Copii Sf.Dimitrie şi să ne sprijiniţi prin acordarea unui spaţiu adecvat activităţilor social educative ale centrului, cunoscut şi apreciat de întreaga comunitate.
Cu mulţumiri şi aleasă consideraţie,
Elena Avramescu
Vicepreşedinte
Mai multe documente:
PRIMĂRIA CAPITALEI
Domnului Primar General
Dr. SORIN OPRESCU
Stimate Domnule Primar General,
Cu deosebit respect vă supunem atenţiei şi bunăvoinţei situaţia Centrului Social pentru Copii care funcţionează în cadrul FUNDAŢIEI SF.DIMITRIE.
Acest centru funcţionează de 12 ani într-un spaţiu aparţinând Comunităţii evreieşti, pentru care fundaţia plăteşte o chirie de 500 EUR lunar.
La sfârşitul acestui an contractul de închiriere expiră, iar proprietarul, la solicitarea noastră prin adresă scrisă, nu a dat un răspuns angajant în ceea ce priveşte intenţiile privind acest imobil, care se învecinează cu un alt imobil, având acelaşi proprietar şi fiind prin urmare un spaţiu atrăgător pentru eventuali investitori.
Mai mult decât atât, în urma precipitaţiilor abundente din această iarnă şi având în vedere faptul că este vorba de o clădire veche, apa a pătruns în toate camerele, pereţii s-au distrus, ceea ce pune în pericol sănătatea şi siguranţa celor 40 de copii care vin zilnic la Centrul Social. Ne aflăm în situaţia de a închide porţile acestui centru în care, vreme de 12 ani, au fost găzduiţi şi educaţi zilnic copii din medii defavorizate, în care au aflat sprijin material, spiritual, financiar familii aflate în dificultate, toate acestea prin strădania şi eforturile fundaţiei şi a comunităţii care o susţine.
Dacă ar fi să menţionăm numai cifrele, în cei 12 ani de activitate, Fundaţia Sf. Dimitrie a atras fonduri care se ridică la peste 1.075.976 EUR, atât din ţară, cât şi din străinătate, zilnic 40 de copii primesc hrană caldă, educaţie, consiliere, sprijin material şi financiar pentru ei şi familii. Fundaţia oferă locuri de muncă pentru 26 de persoane, dintre care 6 sunt tineri cu dizabilităţi care lucrează în atelierul protejat al fundaţiei.
Vă rugăm, Domnule Primar, să analizaţi cu toată bunăvoinţa situaţia Centrului Social pentru Copii Sf.Dimitrie şi să ne sprijiniţi prin acordarea unui spaţiu adecvat activităţilor social educative ale centrului, cunoscut şi apreciat de întreaga comunitate.
Cu mulţumiri şi aleasă consideraţie,
Elena Avramescu
Vicepreşedinte
Mai multe documente:
sâmbătă, 20 februarie 2010
Ce nu cititi in tabloide
Iata o cronica pe care nu o veti citi in tabloide. Si nici macar in asa zisa presa quality de la noi. Din simple ratiuni de marketing. O asemenea cronica la un eveniment de tinuta se ocupa prea mult cu detaliile tehnice spuse pe intelesul tuturor, dealtfel, pentru a fi interesanta din punctul de vedere al vanzatorilor de presa. Cititi ca sa puteti avea un sistem de referinta CORECT.
vineri, 19 februarie 2010
Bere corporatista sau fuga acasa?
As vrea sa ridic o problema, aici, pe blog. De fapt, as vrea sa adresez o intrebare celor care lucreaza in companii cu peste cincizeci de angajati.
Inainte de a formula intrebarea am sa va povestesc ceva. Cand am fost ultima data la Londra am stat putin mai mult. Timp in care m-am aflat mereu in diverse puncte ale orasului la ora 18. Ora la care oamenii ieseau de la serviciu.
Pe strazi, in fata fiecarui pub, o multime de oameni era adunata afara. Fumau, vociferau, radeau si gesticulau cu berile in mana. Am vazut imaginea asta in repetate randuri pe parcursul sederii mele. Oamenii ieseau de la serviciu si, inainte de a merge acasa, mergeau la o bere si o tigara. Fenomenul a devenit vizibil dupa restrictiile privitoare la fumatul in cluburi.
Pub-ul ramane in Anglia una din cele mai puternice retele de socializare offline. Trebuie sa recunosc ca spectacolul gargarei si veseliei generale era molipsitor.
Acum, eu vreau sa-i intreb pe cei care intrunesc conditiile de a raspunde la intrebare: Voi, dupa munca, iesiti cu colegii la bere, daca nu zilnic, macar cu o frecventa care sa poata defini un obicei? Sau fugiti, care incotro, la prietenii si casele voastre?
E interesant de stiut, intr-o lume in care ne plangem de singuratate si non-comunicare.
I-as ruga sa raspunda doar pe cei vizati.
Inainte de a formula intrebarea am sa va povestesc ceva. Cand am fost ultima data la Londra am stat putin mai mult. Timp in care m-am aflat mereu in diverse puncte ale orasului la ora 18. Ora la care oamenii ieseau de la serviciu.
Pe strazi, in fata fiecarui pub, o multime de oameni era adunata afara. Fumau, vociferau, radeau si gesticulau cu berile in mana. Am vazut imaginea asta in repetate randuri pe parcursul sederii mele. Oamenii ieseau de la serviciu si, inainte de a merge acasa, mergeau la o bere si o tigara. Fenomenul a devenit vizibil dupa restrictiile privitoare la fumatul in cluburi.
Pub-ul ramane in Anglia una din cele mai puternice retele de socializare offline. Trebuie sa recunosc ca spectacolul gargarei si veseliei generale era molipsitor.
Acum, eu vreau sa-i intreb pe cei care intrunesc conditiile de a raspunde la intrebare: Voi, dupa munca, iesiti cu colegii la bere, daca nu zilnic, macar cu o frecventa care sa poata defini un obicei? Sau fugiti, care incotro, la prietenii si casele voastre?
E interesant de stiut, intr-o lume in care ne plangem de singuratate si non-comunicare.
I-as ruga sa raspunda doar pe cei vizati.
Nimic de noapte buna
A fost frumos in Tribute. Desi, mi-a stat mintea (recunosc) doar la cantecul nou pe care sper sa-l lansam cat de curand si care trece prin tot felul de faze. E ca o poveste pe care incepi s-o scrii fara sa stii finalul, e doar un inceput si o stare care te poarta pe diverse carari pana cand, surprinzator, descoperi o incheiere neasteptata. Deocamdata cantecul asta inca ne poarta pe drumuri, dar cred c-o sa-i dam de cap cat de curand. Strazile ude intotdeauna mi-au dat o stare nostalgica. Niciodata nu mi-au placut strazile ude in filmele americane. Parca abuzeaza de ele. Sau ticaitul semaforului cand schimba intermitent culoarea galbena. Prostii. Un gard, un brad, zapada murdara si un bord rosietic. Doua felinare aplecate unul catre celalalt ca intr-o reverenta japoneza si, peste toate, fardul vechi si imbacsit al orasului care se scurge pe blocurile gri si pe casele candva albe sau crem. Ce putin realizam ca mizeria arhitectonica ne apasa mintile zi de zi. Ma duc sa ma culc. Vorbim.
miercuri, 17 februarie 2010
Maine, Vama in Tribute
Aveti grija! Maine seara aveti treaba. Daca n-ati aflat pana acum, de la 22:00 avem concert Vama in Club Tribute. Da, da, clubul ala de pe Calea Victoriei in care ne-am intalnit si anu’ trecut. Daca nu v-ati luat inca bilete, dati fuga la Diverta sa nu faceti coada maine seara la intrare :) E clar? Ne vedem joi!
marți, 16 februarie 2010
luni, 15 februarie 2010
Singur cu Sarah Chang
Sala Ateneului este goala. Privesc in sus, catre cupola aurita. E cerul gurii zeului muzicii. Sunt in randul patru. Eu si inca vreo sase persoane. Sunt singur, de fapt. Nici macar nu sunt in sala. Mi-am parasit corpul si mi-am rasucit incheieturile. Sunt o plastilina si ma pot modela dupa propria-mi placere. Sunetul solitar al viorii spinteca linistea lasand in urma dare de secunde stralucitoare. Trupul mi-e brazdat de un fel de hieroglife ale muzicii.
Sarah Chang repeta pe scena sonata de Franck. Este de nedescris calatoria pe care mi-o ofera aceasta fiinta miniona care se napusteste asupra viorii ca o trestie batuta de vantul aprig de dupa furtuna. Nu mai stiu pe unde am calatorit. Stiu doar ca a fost cu o viteza incredibila. Si foarte departe de pamant. Deasupra lumii, deasupra oraselor, calare pe fantezii care-si schimbau formele si culorile cu viteza curcubeului. Cu fiecare moment in care arcusul parasea corzile pentru mai mult de o secunda aveam senzatia ca ma voi scurge printre scaune, ca o sa ma fac apa ca Amelie, napastuit de linistea care isi aseza greutatea deasupra mea. Apoi, din nou sunetul acela cald, matasos si zimtat in acelasi timp, sunetul care intra in tine si rezoneaza cu plamanii si inima si gandurile.
Sarah Chang repeta si eu am privilegiul sa fiu in sala asta goala care peste cateva ore se va umple de oamenii ale caror respiratii si fosnete n-or sa mai fie liniste pura sculptata si biciuita de o vioara. Imi dau lacrimile, asa, simplu si dintr-odata. Sunt lacrimi de placere, e o nevoie inexplicabila de a plange, un planset care scurtcircuiteaza tot raul din tine, te spala de pacate, ca un fel de spovedanie smulsa de muzica, nu te poti opune, ingerii fac dragoste cu tine, o dragoste eterna, de-a pururi senina, nu pangaresti si nu esti pangarit, simturile tale se amesteca intr-un singur gand care-ti modeleaza creierul si sufletul, le amesteca si se naste ceva nou. Toate astea si inca vreo doua mii de senzatii m-au strabatut ieri dupa-amiaza si mi-am pus intrebari peste intrebari si inca ma mai intreb.
...................
Sarah si Andrew au cantat perfect. Detalii si o cronica specializata pe cruciadaculturii.ro Sunt oameni minunati. Au fost impresionati de public si, mai ales, de cladirea Ateneului. Andrew a spus ca pianul Steinway pe care a cantat e usor "soft", dar ca pentru dimensiunile salii si structura recitalului (vioara, pian) e ok. Apoi am ramas uimiti sa vedem cate stia despre Romania, situatia politica, caderea lui Ceausescu. Casa Poporului i s-a parut apogeul monstruozitatii arhitectonice. L-am dus apoi sa vada Biserica Stavreopoleos. Una calda, una rece. Am vorbit mult cu ei. Am vorbit si despre viitor. Doi artisti extrem de umani si de calzi. Atenti si condescendenti.
Revin la o teorie mai veche. Oamenii astia nu cunosc Romania care ne ucide pe noi. Prezenta lor cat mai frecventa in mijlocul nostru are darul magic sa ne schimbe. Daca in Bucuresti sunt afisate doua spectacole cu Toamna Manelelor si Regii Manelelor e rau. Daca apare si un afis cu Sarah Chang e mai putin rau. Daca peste cateva luni vor fi doua spectacole afisate cu Primavara Manelelor si Imparatii de la Valcea, dar vor fi si opt afise cu Sarah Chang, Berezovski, Repin, Jaroussky, Berliner Filarmonik, Evgeni Kissin sau Maris Jansons atunci va fi 8 la 2 pentru Cruciada Culturii. Important nu e sa darami raul, ci sa construiesti binele pana cand, la umbra binelui, raul se va evapora. Ieri seara Frumosul a luat cina la Bucuresti. Si se va intoarce curand.
Pe twitter Sarah Chang a scris asa:
I've played in some beautiful halls but wow...the Atheneum in Romania,exceptional!
Its a true jewel box of a hall....so gorgeous I couldn't stop staring at the artwork while playing!
Inca ceva. Au stat la autografe pentru toata lumea.
Credite foto: Tomoaki Minoda
Sarah Chang repeta pe scena sonata de Franck. Este de nedescris calatoria pe care mi-o ofera aceasta fiinta miniona care se napusteste asupra viorii ca o trestie batuta de vantul aprig de dupa furtuna. Nu mai stiu pe unde am calatorit. Stiu doar ca a fost cu o viteza incredibila. Si foarte departe de pamant. Deasupra lumii, deasupra oraselor, calare pe fantezii care-si schimbau formele si culorile cu viteza curcubeului. Cu fiecare moment in care arcusul parasea corzile pentru mai mult de o secunda aveam senzatia ca ma voi scurge printre scaune, ca o sa ma fac apa ca Amelie, napastuit de linistea care isi aseza greutatea deasupra mea. Apoi, din nou sunetul acela cald, matasos si zimtat in acelasi timp, sunetul care intra in tine si rezoneaza cu plamanii si inima si gandurile.
Sarah Chang repeta si eu am privilegiul sa fiu in sala asta goala care peste cateva ore se va umple de oamenii ale caror respiratii si fosnete n-or sa mai fie liniste pura sculptata si biciuita de o vioara. Imi dau lacrimile, asa, simplu si dintr-odata. Sunt lacrimi de placere, e o nevoie inexplicabila de a plange, un planset care scurtcircuiteaza tot raul din tine, te spala de pacate, ca un fel de spovedanie smulsa de muzica, nu te poti opune, ingerii fac dragoste cu tine, o dragoste eterna, de-a pururi senina, nu pangaresti si nu esti pangarit, simturile tale se amesteca intr-un singur gand care-ti modeleaza creierul si sufletul, le amesteca si se naste ceva nou. Toate astea si inca vreo doua mii de senzatii m-au strabatut ieri dupa-amiaza si mi-am pus intrebari peste intrebari si inca ma mai intreb.
...................
Sarah si Andrew au cantat perfect. Detalii si o cronica specializata pe cruciadaculturii.ro Sunt oameni minunati. Au fost impresionati de public si, mai ales, de cladirea Ateneului. Andrew a spus ca pianul Steinway pe care a cantat e usor "soft", dar ca pentru dimensiunile salii si structura recitalului (vioara, pian) e ok. Apoi am ramas uimiti sa vedem cate stia despre Romania, situatia politica, caderea lui Ceausescu. Casa Poporului i s-a parut apogeul monstruozitatii arhitectonice. L-am dus apoi sa vada Biserica Stavreopoleos. Una calda, una rece. Am vorbit mult cu ei. Am vorbit si despre viitor. Doi artisti extrem de umani si de calzi. Atenti si condescendenti.
Revin la o teorie mai veche. Oamenii astia nu cunosc Romania care ne ucide pe noi. Prezenta lor cat mai frecventa in mijlocul nostru are darul magic sa ne schimbe. Daca in Bucuresti sunt afisate doua spectacole cu Toamna Manelelor si Regii Manelelor e rau. Daca apare si un afis cu Sarah Chang e mai putin rau. Daca peste cateva luni vor fi doua spectacole afisate cu Primavara Manelelor si Imparatii de la Valcea, dar vor fi si opt afise cu Sarah Chang, Berezovski, Repin, Jaroussky, Berliner Filarmonik, Evgeni Kissin sau Maris Jansons atunci va fi 8 la 2 pentru Cruciada Culturii. Important nu e sa darami raul, ci sa construiesti binele pana cand, la umbra binelui, raul se va evapora. Ieri seara Frumosul a luat cina la Bucuresti. Si se va intoarce curand.
Pe twitter Sarah Chang a scris asa:
I've played in some beautiful halls but wow...the Atheneum in Romania,exceptional!
Its a true jewel box of a hall....so gorgeous I couldn't stop staring at the artwork while playing!
Inca ceva. Au stat la autografe pentru toata lumea.
Credite foto: Tomoaki Minoda
duminică, 14 februarie 2010
sâmbătă, 13 februarie 2010
vineri, 12 februarie 2010
Femeile sunt niste balti
Femeile sunt balti sau iazuri pline cu peste. Barbatii, pescari infocati, se vantura adesea pe marginea lor aruncandu-si unditele. Putini sunt insa aceia care pornesc sa inoate si sa-si fixeze navoadele in mijlocul iazului. Bucuria pestelui mic te inlatura cateodata de la adevarata fericire. E greu sa faci diferenta intre lacomie si provocare.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania
joi, 11 februarie 2010
Lectia pe care o tot primesc
In seara asta are loc prima dintre cele trei premiere oficiale cu O Lume pe Dos. Sunt impacat si linistit pentru ca prezentam un spectacol in care cred enorm. Cred in tema, cred in echipa, cred in viziune si, mai mult, sunt emotionat de fiecare data cand joc.
Imi iubesc toate cele trei personajele si cred ca si ele ma iubesc pe mine. Da, cred cu tarie ca de acolo, din paginile tiparite ale unei piese de teatru, personajele sunt vii si isi judeca actorul, care, de fapt, nu le da viata, ci le oglindeste. Ele au viata deja. Cred ca energia si harul pe care un autor le imprumuta personajelor sale are darul de a le insufleti, astfel incat pot sa contemple felul in care actorul le aduce la cunostinta publicului.
Imi iubesc toate cele trei personajele si cred ca si ele ma iubesc pe mine. Da, cred cu tarie ca de acolo, din paginile tiparite ale unei piese de teatru, personajele sunt vii si isi judeca actorul, care, de fapt, nu le da viata, ci le oglindeste. Ele au viata deja. Cred ca energia si harul pe care un autor le imprumuta personajelor sale are darul de a le insufleti, astfel incat pot sa contemple felul in care actorul le aduce la cunostinta publicului.
Da, ma iubesc personajele mele. Si ma iubesc pentru ca le-am dat totul timp de patru luni, nu am umblat cu jumatati de masura, tergiversari sau ocolisuri. Le-am dat cata pricepere si talent am avut la momentul la care le-am intalnit. Le-am dat timpul meu.
La una din ultimele reprezentatii de acum doua saptamani parca s-a intamplat un transfer foarte ciudat. Eram la unul dintre monologurile de final si, impropriu pentru un actor, m-am obiectivat mai mult decat e cazul si dintr-o data mi s-a facut mila de personajul meu, de contorsiunea lui interioara si de framantarile lui. Mi-au dat lacrimile. Nu mai conta publicul, reactiile lui, detalii tehnice. Nu mai conta nici macar ca ma aflam pe scena. Pentru cateva fractiuni de secunda eram acolo doar eu si un alt destin pe care incercam sa-l inteleg si care mi se revela in toata splendoarea lui tragica. Cred ca asta era teatru pur.
Era ca sentimentul unui orgasm pe care reusesti sa-l oferi unei fecioare care te-a ales pe tine, dupa mult timp, ca sa se daruiasca prima oara. Nu incerci de multe ori senzatia asta pe scena. Si poate, dincolo de orice, ar trebui sa multumesc personajelor mele ca mi-au dat ocazia sa TRAIESC. Si poate ca asta e rasplata pentru sinceritatea cu care m-am dedicat lor.
Sigur ca e de un subiectivism extrem aceasta declaratie si e posibil ca nici jumatate din sentimentele pe care le-am incercat sa nu ajunga la public, dar ce mai conteaza? Fac teatru pentru mine, in primul rand. Si ce e si mai frumos este ca daca esti corect cu personajele tale si cinstit cu ele, lectiile de viata pe care ti le ofera sunt dintre cele mai pertinente.
Ma duc la teatru. E o noua seara. E o noua lupta.
marți, 9 februarie 2010
Despre echipa
Am intalnit niste baieti misto. Cei cu care am filmat si produs primul viral pentru Cruciada Culturii. Se aduna sub numele de Comitetul Central. N-am mai vazut de mult timp bunavointa si pasiune. N-au fost bani de productie. Fiecare a venit cu priceperea si echipamentele din dotare, insa dedicarea si implicarea lor a surmontat orice obstacol, frigul de la -5 grade, inerentele probleme din locatie.
Din ce in ce mai rar intalnesti in ziua de azi sentimentul de echipa. Lucrez cu multi oameni. Foarte putini sunt aceia dedicati muncii lor dincolo de bani, interese, CV sau mai stiu eu ce. E incantator cand cineva iti impartaseste o viziune si trage cot la cot cu tine de parca ideea initiala a fost a tuturor.
Cred ca definitia echipei ar putea fi urmatoarea: un grup de oameni in care cineva are o idee, iar restul si-o asuma ca si cum ar fi a lor si actioneaza in consecinta. Nu mi se intampla foarte des chestia asta. Sunt convins ca e si vina mea pentru ca nu reusesc sa capacitez tot timpul oamenii din jurul meu. Sa-i fac sa creada in ceea ce cred eu. Dar aceasta intalnire m-a facut sa ma gandesc ca nu doar eu gresesc, ci ca intalnirile intre oameni care gandesc la fel sunt din ce in ce mai rare.
De parca cineva nevazut trage niste sfori care incurca lumea si o intorc pe dos. Cu atat mai mult, raman impresionat de aceasta ultima intalnire.
Recent, un om din echipa mea mi-a spus: nu ma motiveaza sa stau aici cu tine. Nu-mi plac proiectele si mi se pare ca tot ce fac e rau. Revin la o tema simpla. Nu cred ca poate sa iasa ceva bine din frustrare. Asa ca pasiunea trebuie cautata pana e gasita. Doar atunci vei da randament.
Echipele trebuie sa livreze un gand comun. Altfel e degeaba. Cei de la Comitetul Central sunt o echipa misto. Sper sa va placa ce am facut impreuna. Curand, aici pe blog.
Din ce in ce mai rar intalnesti in ziua de azi sentimentul de echipa. Lucrez cu multi oameni. Foarte putini sunt aceia dedicati muncii lor dincolo de bani, interese, CV sau mai stiu eu ce. E incantator cand cineva iti impartaseste o viziune si trage cot la cot cu tine de parca ideea initiala a fost a tuturor.
Cred ca definitia echipei ar putea fi urmatoarea: un grup de oameni in care cineva are o idee, iar restul si-o asuma ca si cum ar fi a lor si actioneaza in consecinta. Nu mi se intampla foarte des chestia asta. Sunt convins ca e si vina mea pentru ca nu reusesc sa capacitez tot timpul oamenii din jurul meu. Sa-i fac sa creada in ceea ce cred eu. Dar aceasta intalnire m-a facut sa ma gandesc ca nu doar eu gresesc, ci ca intalnirile intre oameni care gandesc la fel sunt din ce in ce mai rare.
De parca cineva nevazut trage niste sfori care incurca lumea si o intorc pe dos. Cu atat mai mult, raman impresionat de aceasta ultima intalnire.
Recent, un om din echipa mea mi-a spus: nu ma motiveaza sa stau aici cu tine. Nu-mi plac proiectele si mi se pare ca tot ce fac e rau. Revin la o tema simpla. Nu cred ca poate sa iasa ceva bine din frustrare. Asa ca pasiunea trebuie cautata pana e gasita. Doar atunci vei da randament.
Echipele trebuie sa livreze un gand comun. Altfel e degeaba. Cei de la Comitetul Central sunt o echipa misto. Sper sa va placa ce am facut impreuna. Curand, aici pe blog.
Update de Dorobanti
Intotdeauna m-am intrebat ce resort se afla in spatele disponibilitatii oamenilor de a "comenta" pe net. Ce-i impinge pe oameni sa faca asta... User name, parola...
Oricum, sunteti bineveniti.
Oricum, sunteti bineveniti.
duminică, 7 februarie 2010
De ce nu iubim femeile de Dorobanti?
Pentru ca ceva din fiinta lor, daca nu toata fiinta lor, tipa ascutit, ca un croncanit de cioara care prevesteste ninsoarea: uite-ma sunt aici! sunt AICI! Pentru ca totul este afisat ca pe un galantar dintr-o piata de fructe. Tzatzele, la vedere, umflate artificial, cu sfarcurile luptand sa iasa la suprafata tricoului indoielnic.
Cu bucile infasurate strans in blugii cu doua numere mai mici si picioarele infipte in cizme cu tocuri inalte.
Un exercitiu de imaginatie la vederea lor ar trebui sa contina anularea tocurilor si calculul cantitatii de carne ce se rasfrange eliberata de stransoarea blugilor. Adesea, barbatii, vitime sigure ale fanteziilor de moment sau ale momentului fanteziei, uita sa faca acest exercitiu. Pentru ca veni vorba de fantezie. E inca una din ratiunile pentru care nu iubim femeile de Dorobanti. Nimic misterios in ceea ce le priveste. Acordul lor nu mai e nici macar o chestiune de timp. Poate doar numarul banilor sa influenteze graficul acceptarii barbatului. In ochii lor nu te poti oglindi pentru ca ochii lor refuza reflexia.
Nimic mai senzual decat ochii femeii musulmane care te privesc in treacat din spatele voalului negru. Pentru ca dincolo de voal este o poveste care nu poate fi niciodata spusa si pe care tu o fabrici pe loc si renunti la ea cu un zambet amar imediat ce parfumul starnit de trecerea ei isi va fi pierdut din intensitate. Femeile de Dorobanti n-au povesti de spus. Nu sunt nici macar "carti deschise". Ele sunt niste condici de reclamatie pe caiete dictando. Vii, semnezi si pleci. Sanii lor nu par sa se mai infioare. Ei privesc lumea sfidator si miros a cauciuc ars. Buzele raspandesc miros de bani si saruta in ritmul plescaitului de guma de mestecat.
Femeile de Dorobanti asteapta zi si noapte acelasi destin: o cafea, cateva schimburi de cuvinte, mereu aceleasi, momentul plictisitor al sexului si gloria de cateva saptamani a locului din dreapta intr-o masina de lux. Pizda femeii de Dorobanti nu cunoaste decat frecarea. Ea nu e parte din Fiinta femeii. E doar un mecanism. Nu este iubita. Nu este venerata, adorata. Buzele barbatului n-o vor confunda niciodata cu buzele femeii iubite, acoperind-o cu sarutari tandre. Nu va cunoaste niciodata fierbinteala limbii unui barbat care uita de sine. Prin insasi natura ei Femeia de Dorobanti nu te poate face sa uiti de tine. Este un trofeu menit sa gadile orgoliul vanatorului. Atat. Uitarea de sine vine in iubirea adevarata. Dar asta e o alta poveste. Femeia de Dorobanti e povestea tragica a dorului de carne, in cel mai bun caz. El mistuie barbatii in miez de noapte, cand vinul ingrasa simturile si tulbura vederea. Atunci, femeia de Dorobanti isi traieste momentele de glorie, sarman fluture de noapte disperat sa ajunga in centrul Luminilor Orasului.
Cu bucile infasurate strans in blugii cu doua numere mai mici si picioarele infipte in cizme cu tocuri inalte.
Un exercitiu de imaginatie la vederea lor ar trebui sa contina anularea tocurilor si calculul cantitatii de carne ce se rasfrange eliberata de stransoarea blugilor. Adesea, barbatii, vitime sigure ale fanteziilor de moment sau ale momentului fanteziei, uita sa faca acest exercitiu. Pentru ca veni vorba de fantezie. E inca una din ratiunile pentru care nu iubim femeile de Dorobanti. Nimic misterios in ceea ce le priveste. Acordul lor nu mai e nici macar o chestiune de timp. Poate doar numarul banilor sa influenteze graficul acceptarii barbatului. In ochii lor nu te poti oglindi pentru ca ochii lor refuza reflexia.
Nimic mai senzual decat ochii femeii musulmane care te privesc in treacat din spatele voalului negru. Pentru ca dincolo de voal este o poveste care nu poate fi niciodata spusa si pe care tu o fabrici pe loc si renunti la ea cu un zambet amar imediat ce parfumul starnit de trecerea ei isi va fi pierdut din intensitate. Femeile de Dorobanti n-au povesti de spus. Nu sunt nici macar "carti deschise". Ele sunt niste condici de reclamatie pe caiete dictando. Vii, semnezi si pleci. Sanii lor nu par sa se mai infioare. Ei privesc lumea sfidator si miros a cauciuc ars. Buzele raspandesc miros de bani si saruta in ritmul plescaitului de guma de mestecat.
Femeile de Dorobanti asteapta zi si noapte acelasi destin: o cafea, cateva schimburi de cuvinte, mereu aceleasi, momentul plictisitor al sexului si gloria de cateva saptamani a locului din dreapta intr-o masina de lux. Pizda femeii de Dorobanti nu cunoaste decat frecarea. Ea nu e parte din Fiinta femeii. E doar un mecanism. Nu este iubita. Nu este venerata, adorata. Buzele barbatului n-o vor confunda niciodata cu buzele femeii iubite, acoperind-o cu sarutari tandre. Nu va cunoaste niciodata fierbinteala limbii unui barbat care uita de sine. Prin insasi natura ei Femeia de Dorobanti nu te poate face sa uiti de tine. Este un trofeu menit sa gadile orgoliul vanatorului. Atat. Uitarea de sine vine in iubirea adevarata. Dar asta e o alta poveste. Femeia de Dorobanti e povestea tragica a dorului de carne, in cel mai bun caz. El mistuie barbatii in miez de noapte, cand vinul ingrasa simturile si tulbura vederea. Atunci, femeia de Dorobanti isi traieste momentele de glorie, sarman fluture de noapte disperat sa ajunga in centrul Luminilor Orasului.
sâmbătă, 6 februarie 2010
Am ars televizoare. Yeeahh!!
Azi ne-am trezit devreme. Aproape inaintea cafelei.Asta in conditiile in care cafeaua doarme. Filmare. Primul clip din seria Cruciada Culturii. Undeva pe un camp alb, nesfarsit. Au anuntat cod galben. Noi filmam. Suntem cinci oameni si 18 sandwichuri. 4 televizoare. Doua carti. Doua tarnacoape. Chibrituri de gratar. Doua scaune. Un camp alb. Acum scriu cu mainile inghetate. E o echipa misto. Barbu(camera), Victor (productie), Paul (productie), Andra (fotografie), Stefan(grafica, postprocesare) si eu (regie, actorie). E o magie care leaga echipele de filmare. Oamenii devin dintr-o data foarte apropiati ca si cum se stiu de ani. Apoi, dupa ce totul se termina, se raspandesc in patru zari. Am mainile inghetate. Randurile astea sunt scrise din ora in ora. Acum am terminat. Am avut noroc de vreme. Ce usor pare filmul cand e gata. Rabdarea e cheia. Preproductie, productie, postproductie. Daca ne intreaba cineva ce-am facut azi: pai ce sa facem, am ars televizoare pe la Branesti. Dupa aia, le-am pus in saci de gunoi si-am plecat acasa. Victor a avut poanta zilei. Unul din televizoare fumega vehement, revoltat. Victor, usor impacientat: -Gata, ma, stingeti-l ca n-o sa mai filmam. O sa vina politia, ca vede fum! - Victoreee! In ce tara crezi ca traiesti ca sa vina politia cand vede fum?
Cand am plecat, pe marginea drumului un carutas vorbea la mobil. In caruta erau lemne. Am vrut sa-i dam gratis un televizor bun de reciclat, dar i s-a parut scump. Lumina incepea sa murdareasca zapada de pe campul alb, nesfarsit. In curand, aici pe blog, the little movie.
Cand am plecat, pe marginea drumului un carutas vorbea la mobil. In caruta erau lemne. Am vrut sa-i dam gratis un televizor bun de reciclat, dar i s-a parut scump. Lumina incepea sa murdareasca zapada de pe campul alb, nesfarsit. In curand, aici pe blog, the little movie.
vineri, 5 februarie 2010
Cruciada Culturii. SOLD OUT.
Batalia Viorii. Sarah Chang la Ateneul Roman. 14 februarie. SOLD OUT. Echipa Agentiei de Vise a raportat SOLD OUT pentru spectacolul din ziua indragostitilor. Indragostitilor de muzica clasica. Daca ne intreaba cineva ce facem noi pentru schimbare, raspunsul e simplu. In februarie am pus umarul pentru un Bucuresti cultural mai frumos. Cruciada Culturii nu a ramas o vorba in vant. Si vom merge mai departe cu urmatoarele evenimente.
Cu sinceritate absoluta si fara artificii de promovare (nu e in contractul nostru vreo mentiune aici, pe blog) trebuie sa multumesc companiilor care au inteles si au ales sa sustina demersul nostru. Este vorba de LG, BMW Romania si Uniunea de Creatie Interpretativa a Muzicienilor din Romania (UCIMR). Fara ajutorul lor financiar demersul nostru ar fi fost usor "sinucigas".
Sunt convins ca Sarah Chang va oferi un recital absolut excelent si ca publicul prezent nu va uita prea curand seara de 14 februarie. Ne vedem acolo. Si cred ca toti ne vom zambi complice. In definitiv, luptam pentru aceeasi cauza.
Cu sinceritate absoluta si fara artificii de promovare (nu e in contractul nostru vreo mentiune aici, pe blog) trebuie sa multumesc companiilor care au inteles si au ales sa sustina demersul nostru. Este vorba de LG, BMW Romania si Uniunea de Creatie Interpretativa a Muzicienilor din Romania (UCIMR). Fara ajutorul lor financiar demersul nostru ar fi fost usor "sinucigas".
Sunt convins ca Sarah Chang va oferi un recital absolut excelent si ca publicul prezent nu va uita prea curand seara de 14 februarie. Ne vedem acolo. Si cred ca toti ne vom zambi complice. In definitiv, luptam pentru aceeasi cauza.
miercuri, 3 februarie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)