Acum 18 ani tata murea într-o dimineață de noiembrie. Între timp ziua asta a pierdut din durere și a rămas un prilej de amintire. Colegii lui spun că a fost cel mai mare gazetar de sport din istoria României. A scris douăzeci și nouă de cărți despre fotbal și alte sporturi. A muncit ca traducător în prima parte a vieții lui, până să ajungă redactor la Sportul Popular. A avut o cronică duminicală la radioul național. Vocea lui era inconfundabilă, la fel cronicile. S-a folosit de o cultură vastă ca să impună un stil unic în care sportul devenea mereu pretext pentru literatură. Cred că a suferit pe ascuns pentru că viața l-a împiedicat să ajungă scriitor. Viața am fost noi, copiii lui pe care a trebuit să-i crească. A fost un tată la care ne-am uitat mereu în sus, deși el era atât de aproape de noi. Pe biroul meu de acasă e o fotografie din care tata privește pătrunzător cu ochii lui căprui în timp ce buzele se întind imperceptibil către un zâmbet ștrengăresc sub nasul lui coroiat, grecesc.
Tata era, mai presus de toate, un om bun, generos și modest care nu se sătura să învețe. Una din imaginile care mă urmărește din copilărie e cu tata pe canapea răsfoind concentrat o enciclopedie Larousse. N-am reușit să moștenesc nici generozitatea, nici bunătatea lui cu atât mai puțin curiozitatea care l-a transformat într-un personaj atât de luminat. Mai devreme vorbeam la telefon cu mama și ne întrebam ce rost au toate cuvintele astea. Pe nimeni nu mai interesează cine a fost tata. Cărțile lui vor fi date uitării. O vreme durerea a fost motorul care ne-a ajutat să-i conservăm și prelungim imaginea. Am organizat câteva ediții ale Premiilor Ioan Chirilă pe care le acordam celor mai buni jurnaliști de sport. Între timp am renunțat să le mai organizăm. Ca la orice premiere de pe la noi au fost mereu suspiciuni de “aranjamente”(ce absurd mi se pare), au lipsit banii și, în cele din urmă, parcă și jurnalismul. Cu toate astea au fost jurnaliști care și-au afișat cu mândrie aceste titluri, semn că inițiativa a avut succes și prestanță. După premii numele tatei a fost rostit din ce în ce mai rar. Așa că tot ce scriu acum nu mai are sens decât pentru mine și pentru cei din ce în ce mai puțini cu care tata a impărțit timp. După ce am devenit părinte am înțeles mai profund că un copil își va privi tatăl diferit, la vârste diferite. Aici unde sunt eu acum e mai importantă istoria mea personală cu tata decât nevoia orgolioasă de a aminti unei lumi întregi că el a fost Ioan Chirilă. Astăzi el e tata, care deschidea ușor ușa camerei mele doar ca să verifice dacă citesc și o închidea imediat, la fel de încet, cu delicatețe și un zâmbet satisfăcut pe față. Bărbatul care m-a ținut strâns în brațe în timpul cutremurului din ’77(poate de la strângerea aia puternică nu mi-e mie frică de cutremure). Același tata care cobora din bloc cu pașii ușor târșâiți douăzecișidoi de ani mai târziu ca să vadă mașina formației, să schimbe două vorbe cu colegii mei din Vama Veche și să-i spună drum bun lui fi’su. Umbra impunătoare și grea care își făcea loc timid în somnul meu de dimineață și mă trezea ca să merg la școală. Ouăle năclăite în crutoane și ceașa mare de cacao cu lapte. Îndemnul sever care mă făcea să mă gândesc la ceai: - Mestecă ce-ai în gură. Ghiozdanul. Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ținut de mână, nu ne-am luat rămas bun. Și cred că e mai bine așa. De puțin timp am început să mă gândesc că pentru tatăl care pleacă e infinit mai greu decât pentru fiul care rămâne. Au trecut optprezece ani fără tata.optsprezece ani cu tata.