Corespondentul Premiilor Ioan Chirila la UEFA Champions League

Stiu ca printre cei care citesc acest blog sunt multi tineri talentati. Premiile Ioan Chirila au anuntat la inceputul acestei saptamani o noua editie “Talentul Anului”. Concursul se adreseaza studentilor la Jurnalism din anii II si III care isi doresc o cariera in gazetaria sportiva.

Daca va regasiti in aceasta descriere, trimiteti la premii(at)ioanchirila(punct)ro un articol cu tema sportiva si puteti deveni corespondentul Premiilor Ioan Chirila la meciul CFR Cluj – AS Roma din 8 decembrie care se desfasoara in cadrul UEFA Champions League. Castigatorul va redacta o cronica a meciului care va fi publicata pe Hotnews.ro. De fapt, inteleg ca va beneficia de un internship de o luna in redactia de sport a Hotnews.ro.

Inainte de a va inscrie in concurs nu uitati sa cititi regulamentul oficial pe care il gasiti aici.

Cei care prefera imaginile se pot inscrie la Kaptura, concursul de fotografie sportiva din cadrul Premiilor Ioan Chirila. Tema acestei saptamani este “viteza”.

Bafta!

Mischa Maisky la Bucuresti

Pe 27 octombrie Mischa Maisky va sustine un recital la Bucuresti alaturi de fiica sa, Lily Maisky, in cadrul Cruciadei Culturii. Detalii gasiti aici si aici.



Pana atunci, iata un clip fabulos cu Martha Argerich, Mischa Maisky, Joshua Bell, Henning Kraggerud si Yuri Bashmet cantand Shostakovich.

Chopin traieste

Si a cantat Sam Haywood. Frumos. Nuantat. Emotionant. Am vazut din nou oameni fericiti. Inainte de recital, in culisele Ateneului, regizorul tehnic imi spunea: Nu-mi vine sa cred ca dupa o asemenea seara ma duc acasa si trebuie sa asist la toate nenorocirile astea zilnice. Ce contrast!
Da, Sam a reusit sa ne transporte pe toti intr-o alta realitate. Rostul muzicii s-a implinit si de data asta. In spatele meu, un imbecil nu se putea opri dintr-un ras isteric, soptit, pe care si-l reprima fara prea mare succes. I-am sugerat sa rada afara. Partenera lui s-a infoiat cu vreo doua replici si niste "scuze" de-abia inganate. Pana la urma, ea a iesit pentru cateva minute ca sa intrerupa hahaiala.

In fata mea, in schimb, o doamna tinea in brate o fetita de trei ani care n-a scos nici cel mai mic sunet cat a tinut concertul. Multi tineri. Probabil ca pretul mai accesibil al biletelor a inlesnit aceasta primenire a publicului. Cred ca si snobii au lipsit in numar mare. Ei au nevoie de box office. Ieri seara la Ateneu a fost doar muzica superb intepretata.

Telefoanele au sunat in draci. Cred ca singura solutie eficienta ar fi sa le retina la intrare si sa le poti recupera la final. Sau, si mai bine, sa nu le mai recuperezi deloc. Un prieten mi-a spus ca langa el o doamna vorbea in soapta la telefon.

M-a mai deranjat ca s-a tusit mult. De fapt s-a si horcait. La un moment dat aveam senzatia ca sunt si ceva muribunzi in sala. Am stat si am analizat. Cred ca e imperios necesar sa nu fii egoist si sa ramai acasa daca realizezi ca ai o raceala cu tuse de necontrolat. Ramai acasa si respecti publicul si interpetul. De acasa.

Oamenii isi imagineaza ca daca vorbesc in soapta nu sunt auziti. Soapta are de obicei niste frecvente inalte care patrund perfect in timpanele celor din jur. Soapta e o legenda. Faptul ca nu se intelege nu inseamna ca nu se aude. Renuntati la soapta intr-o sala de muzica clasica. Din pacate, in vremea internetului oamenii simt nevoia sa activeze butonul "share" chiar si offline.
Sam a vandut 75 de CD-uri. Viu, nu mort. Mi se pare o reusita formidabila. Pretul era de 50 de lei. Lumea a fost atrasa de povestea pianului lui Chopin.

La inceputul serii, in numele echipei de organizare, am iesit pe scena si am spus cateva cuvinte. Cel mai important lucru ar fi acela ca in 2011 este posibil sa nu putem continua seria acestor evenimente. NU SUNT BANI. Simplu. Nimeni nu mai e interesat de cultura.

Pana atunci mai sunt trei evenimente. Sfatul meu e sa va luati bilet. Vin vremuri grele. Fara cultura. Dincolo de toate astea, Chopin traieste.

Vama @ Fratelli Timisoara

Apel catre fanii Vama

Acesta e un apel catre fanii Vama. Noi am cantat aseara la Timisoara in Fratelli Club. A fost bine. Am avut chef de cantare. Doar ca lucrurile nu s-au terminat. Simultan cu concertul nostru au fost alte patru petreceri in patru orase care se lupta pentru un premiu. Premiul e un buget considerabil oferit de Jack Daniel's astfel incat clubul castigator organizeaza cu acest buget un si mai mare party. E o mandrie de oras, daca vreti. Eu am pariat insa ca fanii Vama vor face diferenta. Si acum vreau sa verificam asta.

Se voteaza o saptamna. Se poate trimite un sms la 1830 (tarif normal) cu textul Fratelli Timisoara sau se poate vota direct pe pagina www.160birthday.ro

Inca o saptamana se poate vota. Timisoara se bate la o distanta mica acum.

Fac apel la toti fanii Vama sa voteze si sa facem diferenta :))
E un ordin :))))

Numar pana la trei. Unu, do......

Nu sunt blogger

Nu pot sa scriu. Spatiul asta a devenit pentru mine mai important decat credeam. Nu pot sa scriu despre mitinguri, rivalitati suburbane, viteza de internet, marketing, ultimele reclame, jurnalism indoielnic, nu pot sa scriu despre ultimele evenimente, despre hamesiti si vanati, despre ascensiuni blonde, nu pot sa scriu despre travestiti si poponari, despre mascati, despre ultima lansare de album, nu mai pot face un poem de cauciuc de iarna, nu mai pot sa scriu despre cotidian, nu stiu sa elogiez nimicul si vai! cat imi doresc sa fac poemul cauciucului de iarna, medalia nebunului, sa scriu despre gastro economie, sa fac trafic din nimic, sa fiu un guru al criticii nanotehnologiei, sa fac glume cu gropari, sa comentez comentatorii, sa ii arat cu degetul, nu stiu sa scriu despre ambulanta, despre mitocani, nu stiu sa preamaresc voluntariatul, nu sunt voluntar al Preamaritului, nu stiu sa scriu despre ratare, nu stiu sa scriu despre karaoke, despre importanta usturoiului, nu stiu glume, nici macar bancuri, nu stiu sa mi-i apropii pe oameni, nu stiu sa le dau pastila, nu stiu sa-i invelesc si sa-i sarut de noapte buna, nu stiu sa-i pretuiesc la kilogram, sa raspund, sa comentez, nu stiu sa fiu prezent in vietile lor, nu sunt nici in a mea, nu stiu, nu stiu, e mult de invatat, mi-au scapat atat de multe, sunt un semidoct, e mult de citit si mai mult de trait si imi lipsesc toate astea, nu stiu sa scriu si nici sa fiu autentic, nu sunt autentic. Nu sunt "blogger".



Cand scrisul se va naste din nevoia dureroasa de a inspira ca sa expir, cand scrisul va fi o rabufnire, ultima rabufnire - cand scrisul se va elibera din mine asa cum iese aerul din plamanii disperatului care e gata sa se inece si in ultima clipa iese la suprafata. atunci voi fi cu adevarat scriitor.

Timisoara, venim!!!!

Frati Timisoreni!!! Pregatiti-va, va spun!!! Vama vine vineri in Fratelli Timisoara!! Nu e zvon, e pe bune si pe cantate!!! Daca nu sunteti acolo, nu sunteti deloc!!! :)))))

Beethoven mi-a violat sufletul

Astazi am plans ascultand inregistrarea de mai jos. E una din cele mai frumoase parti ale muzicii universale. Partea a doua a concertului pentru pian si orchestra de Beethoven. O stiu inca din copilarie si cred ca mai am vinilurile pe care tata le asculta in diminetile lui libere de sfarsit de saptamana. Cred ca Richter era interpret pe discurile acelea. Era un set cu cele cinci concerte.

Astazi am gasit aceasta inregistrare si am plans. Stiu ca e un cliseu. Muzica clasica emotioneaza pana la lacrimi, e un fapt stiut. E insa ceva dincolo de emotie. Macelarul spinteca burta mielului si scoate de acolo toate organele, pe rand. Nu ramane nimic. Mainile pline de sange umbla dupa ficat, rinichi, inima. Dispar inmanusate prin taietura larga si reapar pline de carne inca pulsand. Cand am pornit inregistrarea azi m-am simtit ca si cum sunetul mi-ar fi spintecat membrana translucida si elastica din jurul sufletului meu. Parca o mana nevazuta umbla, fara menajamente, sa scoata afara prin crapatura spintecata de muzica ultimele ramasite, cele mai fine, mai curate si mai gustoase ale sufletului meu. Sau poate din contra, raul ma parasea si ramaneam bun si vlaguit ca dupa o lobotomie. Oricum ar fi, m-am trezit plangand. Fara sa pot controla.

Mi-aduc aminte de dictatori celebri impresionati pana la lacrimi de muzica. Hitler iti putea recita pe de rost librete din operele lui Wagner. Apoi cu cinism omora milioane de oameni. Si totusi, acesti scelerati, varsau lacrimi la maretia lui Beethoven, Mozart sau Handel. Oare nu este limpede ca aceasta muzica atinsa de divinitate reuseste sa scoata fie si pentru cateva secunde o picatura de bunatate chiar si din cel mai sterp suflet? Oare vom gasi vreodata solutia revelarii binelui etern?

Inchideti ochii si ascultati...

Concurs de fotografie sportiva

Ieri a inceput o noua editie a concursului de fotografie sportiva din cadrul Premiilor Ioan Chirila, Kaptura.

Fundatia artEST si Agentia de Vise au cooptat fotografi foarte buni pentru juriul Kaptura din acest an: Cristi Preda (Gazeta Sporturilor), Daniel Mihailescu (France Press), Alex Galmeanu (freelancer), Bogdan Cristel (Reuters), Damian Strohmeyer (Sports Illustrated), Julian Wainwright (Agentia Europeană de Fotografie pentru Presa din Vietnam) si Fredrik Clement (freelancer).

Anul acesta castigatorul Kaptura va primi 2 invitatii la meciul CFR Cluj – AS Roma din UEFA Champions League. In plus, PHOTOmagazine, Editura Vellant si F64Studio vor oferi premii speciale. Pentru mai multe informatii urmariti pagina de Facebook a Premiilor Ioan Chirila si www.ioanchirila.ro.

Moartea nu se mai vede

In degringolada in care ne aflam pana si moartea unui actor trece neobservata. Dumnezeu sa-l ierte! Mai multe aici

Arcade Fire

O trupa care-mi place mult. i-am descoperit recent.

Observatie

In centrul istoric barbatii se scarpina la pula in timp ce merg pe strada. O fi un statement social sau o nevoie imposibil de reprimat?

Nu ma pot abtine:)))

Astia-s bestiali:)))))

Fotografie

Un batran degradat si decrepit tremura in intersectie la Lizeanu. Tremura si sprijina balustrada ancorata de refugiul statiei de tramvai. Cu inghitituri mici, chinuite, bea dintr-o sticla de plastic fara eticheta un suc galben, acidulat. Intre inghitituri vorbeste singur, pierdut. Carnea tremura pe pometii supti ai mosneagului. Lumina calda de septembrie mangaie tot in jur imblanzind imaginea asta aducatoare de un sentiment de moarte. Pe cap batranul poarta o sapca galbena murdara pe al carei cozoroc scrie PNL.

Chirias in Romania

As porni o revolutie, dar sunt prea egoist. Si nici puterea nu ma excita in forma asta. Cred ca toti marii revolutionari au fost obsedati sexual. In ce ma priveste, n-am tras inca o concluzie in sensul asta. Apoi stau si ma intreb. La ce-mi foloseste ca sunt curat, daca nu ma urc pe baricade? Daca nu ma bag intre ei, sa le arat cat sunt de murdari si de rai.

Apoi imi spun ca treaba mea e sa fac teatru, film, sa cant, sa invat. Si cercul vicios ajunge si in dreptul meu cu casuta pe care scrie: pentru cine sa mai faci teatru, film sau sa canti, de la cine sa inveti daca nu te-ai implicat niciodata, daca n-ai avut curajul sa te agati de manerul rosu si sa-l tragi in jos? Acum publicul tau e inlocuit de publicul lor. Iar publicul lor se complace intr-o cadere libera. Eu nu vreau sa cad. Cercul vicios se roteste si mizele mele sunt aruncate gresit. Crupierul imi ia tot cu sange rece.

Sunt chirias in tara mea. Taxele pe care le platesc sunt pretul chiriei. In schimbul acestor bani sunt lasat sa locuiesc in Romania. Ma lasa sa si vorbesc, desi nu ma asculta. Nu e o locuinta extraordinara, nici vorba, iar proprietarii nu se preocupa decat sa-si incaseze banii la timp.
Senzatia ca nu am tara mea e dureroasa. Poate ca in diaspora as fi resimtit mai putin aceasta durere. O plecare asumata e o suferinta asumata. Viata a ales pentru mine sa raman. Inca.

Apatrid in propria-mi tara poate suna paradoxul meu. N-am vorbe si nu mai am nici macar ura. Ar fi fost bine sa-i pot uri pe toti iresponsabilii astia nebuni. Ura e un combustibil. Indiferenta, nu. Indiferenta nu hraneste nimic. Dar ucide la randul ei printr-un soi de exterminare lenta. E ca un camp pe care nu mai creste nimic de la prea multe pesticide.
In Romania nu mai creste nimic. Creste doar o stare de perplexitate gatuita.

Nimeni nu e in stare sa-si elibereze urletul. Pentru ca e greu sa urli cand esti singur. Iar noi, romanii, suntem singuri. Fiecare pentru sine. Urletul se naste in colectivitate sau macar atunci cand pe partea ailalta a prapastiei are cine sa te auda, atunci se desfac baierele sufletului care sa nasca urletul.

Senzatia ca sunt batjocorit nu ma face sa-mi revin. Inca sper ca e o senzatie. Contrar aparentelor sunt un individ pozitiv. Evit inca sa inteleg ca sunt batjocorit. Asta ma transforma intr-un masochist. Bine ai venit in Romania, straine.

Daca vrei senzatii tari si un popor pestrit in mijlocul caruia sa-ti petreci cativa ani din viata e ok. Ce-ti putem oferi? Pai ar fi multe. Iti rastalmacim bolile si iti gresim diagnosticul - asta e supercool- vei trai mereu la maxim, intr-o confuzie vecina cu nebunia. E supertare. Te putem tine ore in sir blocat in trafic si cand vei simti nevoia sa protestezi te lovim si te injuram. Avem pornografie peste tot si aproape legal. E suficient sa-ti faci abonament. Pregateste-te sa fii complet neinteles. Niciodata un strain n-a fost mai aproape de charisma genialitatii ca aici, acum, la noi. Numai la noi cele mai simple lucruri se pot transforma in veritabile enigme. Sfinxul e la orice colt de strada. Orice functionar public iti poate schimba destinul cu cel putin trei intrebari. Avem mizerie morala constanta. Te-ai plictisit de convenientele si sabloanele societatilor civilizate? Ti-e dor de tradari si pumnale in spate? Vrei sa asisti la lucraturi fara subtilitate? Te excita sa n-ai incredere? Vrei sa simti gustul exotic al principiilor terfelite? Iti oferim asta in pachetul standard, straine. Nu-ti cerem sufletul. Iti vrem doar banii. Alege sa traiesti la limita, alege Romania. Alege sa cazi. Liber.
Da, avem multe de oferit celor care vor sa traiasca altfel.

Ma deranjeaza ca am redefinit speranta prin partile astea. Pana acum putin timp speranta era un declansator. Era o tableta efervescenta aruncata in paharul cu mizeria de zi cu zi. Fuzionand cu mizeria, speranta mai nastea vise plapande. Acum speranta e o grenada amorsata.
Esti un sinucigas daca mai speri. Iti mananci din propria viata, iti infuleci propriul timp. Esti nebun.
Pe terenurile de lupte se bat ei, cei pe care i-am lasat sa ne conduca in timp ce dormeam. Se bat pana la sange, pana cand unul dintre ei moare. Zona de conflict e inconjurata de garduri inalte impletite cu sarma ghimpata. In spatele gardurilor multimea priveste balind. Victoria nu se va sarbatori. Multimea nu va primi halci de carne sau bani. Nimic din toate astea. Ne uitam totusi. Cu gurile cascate si degetele infasurate pe sarma, stam agatati de gardul protector si privim infometati.

Da-l in pula mea de zambet, urla cineva prin megafoanele care anunta scorul. Da-l in pula mea de gand care nu reuseste sa se mai inchege. Si asta ma doare. Sunt intr-o permanenta stare de avort. Toate gandurile mele mor in cateva saptamani, jalnici embrioni care n-apuca metamorfoza. Creierul mi-e naclait si sunt paralizat. N-am chiureta, n-am anestezic. Am ceva apa fierbinte in speranta ca vreun gand va reusi sa se nasca si sa-l pot creste pe langa gardurile cu sarma ghimpata.

Intrebarile imi dau o stare de voma. Nu mai intreb nimic. E important sa nu mi se faca greata. Oricum ar raspunde evaziv. Asta m-ar ameti si mai tare. Mi-ar tulbura urechea interna. Acolo unde se formeaza echilibrul. Unde se formeaza echilibrul in tara asta? In fiecare dintre noi. Care noi? In fiecare dintre mine. Oricum, cei care gasesc echilibrul nu intind mana catre cei care bajbaie in vertij. Nimeni nu echilibreaza pe nimeni. Balansul ne defineste. As fi vrut sa-i intreb multe lucruri. Mi-e frica sa nu vomit.

Cat de imbecili sa fim incat sa credem ca o balada populara defineste un popor? Nu balada populara defineste poporul, ci insasi optiunea poporului pentru balada.

Spuneti copiilor vostri ca nu avem istorie. Spuneti-le ca sunt liberi sa aranjeze haosul. Spuneti-le ca n-au nimic in afara pamantului pe care il locuiesc. Lasati-i sa-si faca tara pe care o simt. Si, cine stie, poate atunci vom avea si noi o epopee. O tara care moare trebuie sa lase loc unei tari care se naste. Istoria? In halul in care am ajuns e un detaliu. Trecutul? Un vis urat. Viitorul? Nu stim inca pentru ca ghicitoarele nu platesc taxe.

Back to Basics

Ink Spots cu "If I didn't care" melodia preferata a lui Tenessee Williams.

Lupta cu mine

In weekend am fost la mare. Kite. A fost altfel decat pana acum. Pentru ca marea era cu adevarat zbuciumata. N-a mai fost plutire. A fost lupta. Dar nu lupta cu marea. Din moment ce alegi sa intri intr-o apa cu asemenea valuri, lupta e cu tine. Nu cu marea. Marea nu mi s-a parut nervoasa, in ciuda valurilor de vreo trei metri care adesea mi se spargeau in cap si ma rasuceau prin apa. Era mai degraba impersonala. Ca si cand mi-ar fi spus: uite mai baiatule, nu inteleg ce e cu tine ai vazut doar ca sunt zbuciumata, n-am cum sa controlez chestia asta, acum te-ai gasit sa faci dragoste cu mine? Pe bune, sunt nervoasa rau.

Placa in picioare, inclin zmeul usor, apoi brusc si ma trage din apa. Plutim. Primul val e scund, asa ca un verisor, insa familia lui urmeaza repede, fratii usor nervosi peste care reusesc sa sar, o matusa cocosata care ma arunca vreo doi metri in aer si la zece metri inaintea mea mama furioasa care fuge urland dupa copiii gata sa se izbesaca de mal. Maicuta lor imi secera picioarele cu pletele ei de spuma, ma scufund cateva secunde sau sunt scufundat, dar el e acolo sus, salvarea mea, zmeul meu, il simt prin bara de care sunt legate atele, liniile zbarnie, trag de bara ca sa nu cada si el, mai am o fractiune de secunda si ies la iveala, nu sunt victorios, dar apuc sa privesc in sus, il vad, imi zambeste, ma asigura, e prea scurta gura de aer caci tatal valurilor trecute de mine ma izbeste in cap, imi smulge placa si se duce bolborosind dupa familia lui.

Sunt in mijlocul marii, fara placa, zmeul e inca sus, insa valurile n-or sa se opreasca, asta stiu bine, vantul sufla spre mal, norocul meu, ma indrept si eu spre mal odata cu placa, incep sa-mi strunesc zmeul, trebuie sa ajungem la ea, la placa noastra ca sa calarim iar pe marea asta nebuna. Un zig-zag, doua, trei, mai am un metru pana la placa, nici macar, o ating, o prind cu degetele de margine, mult prea putin, urechile imi vajaie, ma invart jur imprejur si simt cum panza loveste apa cu un zgomot surd, ma trage pe sub apa, e vantul care nu-l lasa deloc sa ma scoata, o sa ies, ma gandesc si-mi tin respiratia pana se duce si involburarea asta.

E vrednic si iute, zmeul asta, nici n-asteapta sa-i trag atele ca se si repede sus, in vant, apa se scurge neputincioasa de pe spatele lui cambrat si lucios, chiuie si ma trage vreo cinci metri prin apa, ca un caine neplimbat care-si taraste stapanul. Il las sa-si faca mendrele putin, se linisteste si incercam din nou sa calarim marea.

Ies din apa, prima tura a fost obositoare, nu-i bine sa ma pun cu mine, imi tremura muschii, ma dor toate, imi vajaie urechile, ma bate vantul, dar sunt fericit. Imi deschid hamul si ma umfla rasul. Cum naiba a ajuns hamsia asta la mine in ham? O hamsie lipita ca un tantar plesnit de perete cu un plici hotarat. Rider si pescar. Rade toata lumea, o tragem in poza pe hamsia decedata cand vantul ma purta pe ape si apoi ma uit din nou la mare.

Lumina lui septembrie, trezeste in mine o scurta nostalgie, cu concursul unei scheme de nori desenate parca de rasuflarile unor ingeri fumatori adunati la o barfa intr-o pauza de lume. M-am mai dat de veo trei ori, cu mai mult succes, calarind mai multe valuri. Le infruntam cand ieseam in larg, apoi fugeam de ele cand ma intorceam aproape paralel cu tarmul. Valurile se formau in spatele meu si ma urmareau ca o haita de caini albi care nu latra dar rasufla greu, iti simti calcaiele reci. Zmeul meu rade, noi suntem mai iuti ca ei, trag de bara si cand coltii de spuma sunt gata sa-mi taie picioarele el se arunca-n vant si ma smulge din fata dulailor care se topesc de suparare si fac lor altora la fel de mari si de iuti si iar fugim ca nebunii pana la mal.

Mi s-a intamplat sa ma urc pe coama valului si s-o iau inaintea lui si m-am pravalit odata cu el, m-am pravalit zambind, acoperit de spuma mai putin inspaimantatoare pe masura ce ziua se trecea catre seara. Marea. Vantul. Zmeul. Niciodata ei trei n-au fost impreuna, n-a fost niciodata o legatura stransa. Vesnicii au trecut pana cand primul zmeu sa fie umflat de vant si apoi sa tarasca Omul pe mare. Omul leaga natura si lucrurile ca sa-si modeleze visele. Si dorul asta incomensurabil, mai puternic decat orice combustibil, mai viril decat insasi explozia primordiala, dorul asta de nehranit, il mana pe om spre mare, pe mare, dincolo de mare. A fost o aventura in weekend. Am luptat cu mine si am invatat ca trebuie sa stiu sa ma retrag la timp din lupta asta. E un vis de visat, si un rasarit de vazut, e un apus de mirosit si mereu inca o noapte de veghe. Pana cand ceea ce e mai presus de OM isi face treaba.

Chopin traieste.

Bannerele din stanga acestui post va directioneaza catre evenimentul anului in materie de Chopin, dupa umila mea parere. Se va intampla pe 26 septembrie. Cei de la Agentia de Vise au propus cateva testimoniale cu intelectuali si oameni publici de marca impartasind cateva ganduri despre muzica lui Chopin. Incepem astazi, aici pe blog, cu poetul Florin Iaru. Sper sa ne regasim cu drag pe 26 septembrie la Ateneul Roman pentru a-l asculta din nou, de data aceasta solo, pe valorosul pianist care l-a secondat cu atat de mult talent pe Joshua Bell. Numele lui este Sam Haywood.

Vama @ Jukebox

Vama @ Galati, City Pub

Credite foto: Bogdan Ivan

Avatar

Am vazut Avatar. Stiu ca parerile sunt impartite. Probabil ca mai ales intre taberele radicale ale cinefililor. Eu desprind insa cateva idei dincolo de o cronica de film caci, slava Domnului, nu sunt critic.

Basmul nu va muri niciodata. Forta epica a simplitatii basmului nu va putea fi anihilata vreodata. Facuta de cei de la Hollywood probabil ca povestea lui Harap Alb ar candida fara probleme la Oscar.

Noutatea lui Cameron insa, este atuul principal: OMUL a devenit EXTRATERESTRU. E prima superproductie care propune asa ceva. Si cred ca domnul Spielberg e usor invidios. In toate productiile de pana acum, mai mult sau mai putin, oamenii luptau contra unei forme extraterestre. Mesajul lui Cameron vizeaza o atitudine pe care de multe ori tindem s-o ignoram. Noi suntem atacatorii si suntem gata sa cucerim si sa consumam. Am inceput cu propriile resurse, am atacat cu succes, din pacate, natura.

A doua idee, ca o consecinta a celei de mai sus, e aceasta comuniune cu natura. Ideea unei legaturi care te conecteaza la suflul primordial mi se pare foarte frumoasa.

De aici incolo filmul e comentabil, in varii directii, dar eu aleg sa raman la ce a miscat in mine. Si este important ca m-a facut sa reflectez la conditia mintii si trupului meu intr-o lume din ce in ce mai tehnologizata. Se ridica intrebarea: stim cu adevarat sa ne conducem propriile Avataruri? Va rog mult, nu-mi raspundeti ca filmul s-a folosit de tehnologie ca sa comunice acest mesaj al izvoarelor. Nu e relevant pentru un adevar mai profund.

No comment

Stiu ca teatrul este singurul lucru care mi-a salvat viata - Tenessee Williams - Memorii ale unui batran crocodil.