Craciunul nu e...

Aici puteti asculta o interpretare deosebita a unui text pe care l-am scris in urma cu un an. Le multumesc lui Morar si Buzdugan de la Radio ZU pentru ca "dezgroapa" articole de pe acest blog. Mai jos textul integral:

Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa "ca asa-i traditia". Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care "ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta". De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.

Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.

As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.

Merry Zombie Christmas!

Rautate

Rautatea e un rau de munte spumegand, rostogolindu-se etern catre campie, iar noi inotam prea rar contra curentului...

Imi pare rau

Aici  aflam ca Andrei Plesu a hotarat sa ia o pauza de la a publica in Adevarul. Mi se pare o pierdere pentru cititorii constanti sau ocazionali ai ziarului. Marturisesc ca nu ma asteptam ca domnul Plesu sa "oboseasca" sau sa fie atins de mitocania, lipsa de discernamant sau frustrarile evacuate ale unei parti a "comentatorilor" de pe forumuri. L-am privit intotdeauna pe Plesu ca pe un factor de echilibru excentric presei noastre oportuniste si conjucturale. Alta traiectorie. Mi se parea ca el se ridica deasupra mizeriilor cotidiene si ca reuseste sa priveasca societatea noastra bolnava cu detasare, umor bland, datatoare de speranta.

Andrei Plesu spune ca a obosit si decide sa isi acorde si sa ne acorde si noua o pauza. Ma dezamageste ca suma unor anonimi care se ascund in spatele unor nick name-uri ajunge sa conteze in ecuatia unui om ca el. Ce se intampla cu cei care il admira? Unde ar putea ei sa se retraga? Sa-l citesti pe Plesu e una din putinele bucurii reale si pline de substanta pe care oamenii normali (cati or mai fi ei la numar, desi normalitatea isi schimba coordonatele pe zi ce trece) si-o mai puteau permite. Era un reper de care multa lume avea nevoie. Cand un asemenea om oboseste, de public, de atmosfera, de conjuncturile sociale merita sa ne punem intrebari serioase. Din pacate fara speranta ca am mai putea gasi raspunsuri sau solutii. Imi pare rau. Eu unul aveam nevoie de lectiile de echilibru, cultura si logica din jurnalismul domnului Plesu.

Making of copilul sau doua saptamanni de fericire (5)

"A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam"



Am plecat la Sinaia a doua zi dis de dimineata. Noul secund, Adriana Racasan. Adriana vorbeste mereu de parca ar rade de tine. Chestia asta vine mai degraba dintr-un soi de sinusoida a timbrului vocii decat din ceea ce spune. M-am convins repede ca era un om extrem de serios. M-am intrebat in toate perioada filmarilor cand isi nota tot ce hotaram. Rar o vedeam scriind dupa care ma trezeam cu mailuri lungi si organizate. "Eu am sa te trag de maneca, fiindca trebuie sa filmam tot ce ne propunem". Am vorbit cu Max tot drumul de la Bucuresti la Sinaia. A fost o discutie tehnica despre lumini, lentile, camere de filmat, avantaje si dezavantaje la capatul careia am inteles ca bugetul o sa creasca. Aproape ca mi-era frica de reactia lui Bogdan. Dimineata ii ceream sa fim zgarciti iar seara adaugam costuri la buget. A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam. Stiu ca la final am vrut mai mult decat ne-am permis si ne-am permis mai mult decat am avut. Insa ca toate controversele astea sa dispara e destul sa dau un play pe youtube.

Am vazut din nou cazinoul din Sinaia. Max a facut poze. Adriana si-a notat. Cred ca Adriana rontaie mereu ceva. Nu stiu daca Max avea incredere ca stiu ce vreau, la inceput. Nu l-am intrebat.Oricum nu l-as condamna. Nici eu nu prea aveam incredere in mine. Dar asta era un detaliu nesemnificativ. Plecasem deja la drum. Cred ca un soi de suspiciune vis-a-vis de capacitatile partenerului tau e inerenta in orice inceput de echipa. Adriana, imperturbabila, infofolita intr-o geaca trei sferturi, cu ochelarii pe nas si ronatind nu parea sa-si puna probleme de genul asta. Hai sa terminam treaba asta fratilor, ok? Cam asta era nuanta din vocea ei indiferent ce ar fi rostit. La fel si Bogdan care arbora o mutra chinuita de fiecare data cand venea vorba despre ceva nou: masina de vant, masina de fum, cateva lumini in plus, ca sa fim siguri ca avem tot ce ne trebuie. Ne-am intors acasa increzatori. Max era incantat de locatie. Urma sa ne intalnim peste doua zile sa facem decupajul.

Am deschis laptopul in seara dinaintea sedintei cu el si cu Adriana. Ecranul alb astepta sa astern povestea clipului secunda cu secunda. Am scris primele cadre. Apoi m-am ridicat de la masa. De fiecare data cand am o idee buna sau cand descopar un vers care-mi place ma ridic de la masa, speriat parca de propria-mi descoperire. Am luat un mar si l-am devorat. M-am asezat din nou la masa. Am pus cantecul pe repeat. Am ascultat. Era greu. Nu stiam cat ar trebui sa dureze cadrele, care sunt actiunile, cand trebuie sa apara Rebengiuc. Incaperile cazinoului mi se invarteau in cap ca roata ruletei. Teatrul, sala mare, gradina din spate, terasa, balconul, o pasarela, oglinzile, masa cea lunga, biroul lui Ceausescu, coridoarele din subsol.

Am deschis pozele. Am inceput sa aleg locurile de care eram sigur. A ajutat. Ma miscam greu, ca un urias cu picioarele de lut. Inchideam ochii si incercam sa mai adaug o secunda de imagine la filmul deja stabilit doar ca totul se pierdea intr-o clipita si trebuia s-o iau mereu de la inceput. S-a facut doua noaptea si eram abia pe la minutul trei. Atunci am inteles ca nu e putin lucru sa poti sa faci un decupaj. Sa gasesti puterea sa-ti vezi filmul inainte de a-l filma. Si pariul cel mare, mai presus de toate, sa filmezi aproape de ceea ce ai vazut cu ochii mintii. A doua zi, dupa sase ore de sedinta, aveam un decupaj. Ne-am contrat, ne-am explicat lucruri, am incercat sa-mi impun viziunea, am ascultat, am renuntat, am propus.

La sfarsit s-a nascut un decupaj care ne multumea exigentele. Cu toate astea se ridica o intrebare care ma ingrijora: o sa reusim sa filmam tot ce ne-am propus? 

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (4)

"Control freak" devenise starea mea naturala.



Au urmat zile agitate. Ne-am vazut cu mai multi directori de imagine. Ma gandeam ca am nevoie de cineva cu experienta pentru care lumina sa n-aiba secrete. Am vazut multe filmulete de prezentare, am stat la discutii, am vorbit mult despre clip. A ajutat pentru ca incet, incet, am inceput sa-mi dau seama ce imi doresc cu adevarat. Bogdan era capul limpede. Cu fiecare discutie isi dadea seama ca videoclipul asta numai simplu n-o sa fie. Bogdane, hai sa facem ceva frumos. Bogdan incuviinta cu o privire ingandurata si imi spunea ca tot ce e frumos costa. Si asta ma aducea brusc cu picioarele pe pamant. Solutiile trebuia sa fie ieftine pentru ca nu eram absolut deloc convinsi ca vom gasi bani. Nici echipa tehnica nu era usor de adunat. Era o luna in care, ca un facut, toata Romania parea sa filmeze. Nu erau oameni si nici echipamente. Si preturile tineau cont de asta.

Refuzam cu indarjire sa ma gandesc prea mult la piedici in schimb il bombardam seara pe Bogdan si pe secund cu telefoane ca sa ma asigur ca ne miscam. Apoi am gasit o scenografa tanara. Tanara si zapacita, insa muncitoare. I-am vorbit despre proiect si despre implicare. De fapt ma interesa mai mult gradul ei de implicare. Sunt dispus sa apreciez cateodata entuziasmul mai mult decat profesionalismul. Am pariat pe o scenografa tanara. Am pariat pe entuziasm. Era cumva impotriva convingerii ca la debut trebuie sa ma inconjor de profesionisti. Mi-aduc aminte ca stateam la o masa undeva la un restaurant si ea venise insotita de partenera ei de lucru. Le-am pus piesa. Mereu asteptam reactii de la cei care ascultau piesa. Reactii care sa ma convinga pe mine ca e bine. Au ascultat piesa si au schitat un zambet, au spus cateva cuvinte. Mi s-au parut politicoase. Am vorbit mult apoi, repetand aceleasi lucruri cu obstinatie ca sa ma asigur ca vor intelege. A fost o perioada in care am repetat lucruri, tuturor. Bogdan mi-a spus exasperat intr-o zi ca desi nu pare oamenii isi fac treaba. Am inghitit galusca insa am continuat sa presez.

Zilele treceau cu o viteza uluitoare. Mai aveam o saptamana si mie inca nu-mi era clar ce se intampla in tot clipul asta. In afara de cele cateva imagini de care eram sigur nu stiam mare lucru. Hotarasem datele filmarilor. Sambata 22 la mare si luni 24 octombrie la Sinaia. Apoi au inceput vestile proaste. In lunea din saptamana filmarii hotarasem o noua prospectie la Sinaia. Pentru mine era vitala. O prospectie cu operatorul, secundul si Bogdan. Era indispensabila inaintea decupajului. Imi era limpede ca nu pot filma clipul asta fara sa stiu ce se intampla cadru cu cadru. Trebuia sa stim tot. Ma teroriza gandul ca as putea sta in fata echipei sau a lui Rebengiuc debusolat, neajutorat, fara sa stiu ce sa cer. "Control freak" devenise starea mea naturala. Bogdan a vrut sa amane prospectia pe marti. Am refuzat categoric. Vorbeam la telefon, ne schimbam mailuri eu alergam prin tara cu Vama. Apoi vineri aflam ca secundul a iesit din proiect. Avea o oportunitate la Deva. Fara explicatii. Pur si simplu.

Am incercat sa nu ma enervez. Nu e vremea promisiunilor respectate. E vremea vanatoarei de oportunitati. Imi placuse secundul. Mi se parea o pierdere importanta. Bogdan mi-a promis ca se repliaza. Imi dau seama ca tot ce scriu acum ar fi trebuit sa aiba un alt aer sau stil, insa nu stiu de ce a luat aceasta forma de jurnal. Am scris atat de putin despre ce am SIMTIT in toata perioada asta. Dar poate ca asa trebuie sa iasa textul asta. O goana. S-a facut duminica. A doua veste proasta. Ne-a parasit si operatorul care ramasese blocat intr-un proiect in Cipru. Asta am primit-o destul de rau. Simteam nevoia sa urlu, sa ma revolt, constient de faptul ca nu ajuta nimanui si cu atat mai putin mie. Parea o ironie. Ca si cum cineva isi radea in barba: vrei control? Na, control. Am inceput sa sun in drapta si in stanga. L-am sunat pe Tudor Lucaciu in cautare de recomandari. Apoi pe Alex Sterian. Oameni seriosi cu cv uri grele. S-au vehiculat cateva nume. Am ales intr-un final sa-l cautam pe Max Lemnij un director de imagine foarte bun. Spre surprinderea mea a fost liber. Cerul se insenina putin.

Un citat fermecat...

"...Inca de la primele intalniri, amandoi isi uitasera varsta si se comportau unul fata de celalalt cu familiaritate, ca doi soti care si-au ascuns atatea in viata ca nu mai au ce sa-si spuna." Gabriel Garcia Marquez

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (3)

"Raspunsul a venit ca o ghilotina: De ce nu?" 


La inceput am fost eu si cu Bogdan(producatorul executiv). Ne-am apucat sa ne construim echipa. Regele trebuia sa fie Victor Rebengiuc. Trebuia sa fie. De cand am scris primele cuvinte despre cantecul asta imaginea lui si-a facut loc in mintea mea fara posibilitatea de a putea fi inlaturata. Mi-aduc aminte ca am cautat pe gooogle images intr-o seara fotografii recente cu el. Fara indoiala, era el. M-am trezit intr-o dimineata insorita indreptandu-ma spre Bulandra. Avea sa ma primeasca la ora 11. E un amestec de ironie, curiozitate si blandete in zambetul lui Victor Rebengiuc. Acelasi zambet cu care ne raspundea pe holurile facultatii m-a intampinat si la intrarea actorilor de la Bulandra. Doar ca acum miza era mare. Pentru mine. Asta a fost si motivul pentru care n-am vrut sa-i spun nimic la telefon. Am mizat pe o putere de convingere despre care aveam senzatia ca tocmai ma parasise. Am intrat in cabina. M-am asezat. Am inceput sa schimbam amabilitati sa ne aducem unul pe altul la zi cu ce mai facusem. Incercam sa prelungesc starea asta de impersonala cordialitate in speranta ca va deveni mai consistenta. Ca brusc vom fi mai prieteni si nu ma va refuza. Aveam sentimentul unei probe de film. Nu-mi mai aduc aminte ce am spus. Cate ceva despre poveste, ce vreau eu sa insemne. Cred ca pe masura ce vorbeam imi dadeam seama ca scenariul era - la ora aia - incomplet, ca nu exista un scenariu in afara ideii ca un rege se plimba printr-un palat pustiu si la un moment dat descopera o usa care da catre mare si se va transforma in copil. Raspunsul a venit ca o ghilotina: De ce nu? Bucuria a durat cam cat dureaza sa vezi chipul unei femei frumoase care se urca in metrou in timp ce tu cobori. Pentru ca imediat am realizat ca Victor Rebengiuc acceptase sa apara intr-un videoclip in care eu debutam ca regizor. Nu stiu daca sunteti la curent dar unul din lucrurile pe care un mare actor le uraste cel mai mult este sa lucreze cu un regizor care sa nu stie ce sa-i ceara. Actorii mari sunt instrumente mari, scumpe, pretioase. Trebuie sa stii sa canti la ele, trebuie sa obtii sunetul ala care face diferenta. Poate ca asta a fost momentul in care entuziasmul si inconstienta au disparut si am devenit perfect responsabil. Si inspaimantat. A fost si inceputul calvarului lui Bogdan pe care l-am asaltat cu telefoane pentru confirmari, reconfirmari si re-reconfirmari ale celor mai mici detalii. Devenisem speriat si control freak. Bogdan mi-a recomandat un regizor secund. Am plecat la Sinaia in prima prospectie. Am vazut cazinoul. ( big thanks to Vlad Oprea - primarul Sinaiei). Spatiul era superb. Am bantuit peste tot, salile mari, podul, subsolul, sala de teatru. Mi s-a parut prea bine intretinut pentru povestea mea. Ma gandeam la un loc degradat, decrepit, uzat de timp. Secundul are darul de a ma linisti. Pare foarte organizat, stie ce are de facut si inteleg ca o sa-mi ia de pe cap multe lucruri. Ma simt mai bine. Facem poze peste tot, bem o cafea si plecam. Nu sunt sigur inca de locul asta dar are multe aventaje. Ne oprim la Floresti sa mai vedem un palat in paragina al familiei Cantacuzino. Aici totul e de-a dreptul pustiu. Parca si istoria refuza sa se mai nasca. Tiganii au furat traversele de fier care sustin cladirea. Ma gandesc ca ar fi interesant sa filmam si aici daca mai prindem cladirea in picioare. Am ajuns la Bucuresti si am sunat-o pe Carina ( Carina Sava Agentia de vise) si am rugat-o sa inceapa sa stranga frunze. Probabil ca multi dintre voluntarii care au adunat zeci de mii de frunze pentru clipul Vama zambesc amuzati. Ajutorul lor a fost indispensabil. Si chiar daca am inceput cu zece zile in avans frunzele ne-au ajuns la mustata

O firimitura de gand...

Astazi zburam si avionul s-a inclinat pentru unul din virajele care cauta drumul spre casa iar prin hublou pentru cateva secunde a trecut luna suprapusa pe un cer albastru, de un albastru artificial, ca un fundal de teatru. A fost ca o bucata scurta de vis si m-am gandit ca o sa-mi fie tare dor de lumea asta cand am sa mor.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (2)

Cantecul ne placea. Ne placea mult, dar inca mai avea probleme de mixaj. Gelu l-a descoperit pe Luc Tellier, un canadian care a mixat cantecul pentru noi. A facut-o repede si bine. Apoi ne-a cerut sa-l poata trece in portofoliul lui on line. Era primul semn de apreciere. In lumea asta multimedia in care traim nu mai poti lansa un cantec fara videoclip. Eram constienti de asta. Investisem deja destul intr-o singura piesa, dar drumul parea fara intoarcere. Nu se poate lansa cantecul asta fara clip. Poate o sa gasim sponsori, am spus eu fara prea mare speranta. De ce sa sponsorizezi un cantec despre nevoia de a mai fi copil? Ce le iese lor din asta? Nu se bea mai mult, nu se mananca mai mult, nu se consuma mai mult. Cantecele care ridica probleme nu vand. Chiar daca sunt ascultate de mii de oameni.

Nu stiu de ce amanam momentul la care trebuia sa ma asez la masa si sa scriu. Ma gandeam sa scriu o poveste simpla, fara buget. Cautam o idee, ceva care sa fie atat de ingenios si atat de ieftin. Nu puteam insa sa nu urmez versurile. Imaginea unui spatiu mare, pustiu in care un om cauta ceva fara speranta nu reusea sa ma paraseasca. M-am asezat intr-un final la masa de scris. Dupa ce m-am ridicat erau cateva zeci de secunde si mai degraba o idee si cateva imagini decat un scenariu. Insa erau mai multe imagini care incepusera sa-mi aprinda imaginatia. E nevoie de entuziasm ca sa progresezi. Si de un pic de inconstienta. Momentul ala in care iti spui, fac asta, fara sa te gandesti la nicio piedica, la nimic din ce te-ar putea opri. Nu stiu cand a fost exact momentul asta, stiu doar ca m-am trezit spunand : eu am sa regizez videoclipul asta. Acum, uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca am riscat enorm.

Am riscat banii, increderea colegilor si mai mult decat orice, reusita videoclipului de care depinde succesul unui single. Acum o luna si jumatate nu m-am gandit la toate astea. Singurul lucru la care m-am gandit a fost ca daca n-am sa fac eu acest videoclip n-am sa vad niciodata pe vreun ecran imaginile alea care se fixasera cu incapatanare pe retina inchipuirii mele. Cand l-am sunat pe Bogdan, producatorul executiv al clipului si i-am spus ca vreau sa ne apucam de un clip pe care sa-l regizez am simtit surprindere in vocea lui, dar asta n-a avut darul sa ma clatine. Hotararea si entuziasmul meu erau mai puternice. Colegii mei aveau sa afle ultimii. Nu stiu de ce, dar de ei mi-a fost cel mai frica. Poate si pentru faptul ca acest cantec este al lor in aceeasi masura in care imi apartine mie. Ar fi insemnat sa ma uit in oglinda. Nu e bine sa te uiti in oglinda cand risti. Si uite asa, au inceput cele mai frumoase trei saptamani din acest an.

va urma. luni.

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (1)

Poate ca ar fi trebuit sa scriu mai repede despre asta. Nu stiu de ce am amanat. Am simtit nevoia sa scriu imediat ce s-au terminat filmarile, dar de fiecare data m-am oprit. Asa se face ca acum toate trairile mele s-au mai pierdut in ceata pasagera pe care o lasa trecerea timpului. Poate ca n-am scris pentru ca m-am gandit ca n-as putea sa ma ridic la inaltimea acelor doua zile. Sau doua saptamani. Da, pentru mine au fost doua saptamani extraordinare. Iar aceasta poveste nu are cum sa nu fie extrem de subiectiva asa ca va rog s-o cititi ca pe o poveste de autor. Sau ca pe o fictiune. Nu are rost sa incep de la Budapesta. In general publicul nostru stie cum facem noi o piesa, care sunt etapele pana la momentul in care ea se desparte de noi si devine a tuturor.

N-a fost foarte diferit nici acum. La inceput a fost refrenul si toti eram incantati. Apoi au aparut si strofele si am simtit ca incepe sa prinda un contur bun. De cand ne-a iesit prima data refrenul am zis ca poate fi un hit desi notiunea noastra de hit s-ar putea sa nu se mai potriveasca industriei. Sa zicem atunci ca hit e ceva ce dainuie dincolo de sala de repetitie, ceva ce te obsedeaza in masina dupa ce ai plecat sau te urmareste pana deschizi usa casei si dincolo de ea. Cand toata lumea canta zambind e un hit. Si cand a aparut refrenul asta m-am uitat pe furis la colegii mei si i-am vazut zambind. Apoi Eugen a spus ca e un hit. Si am inceput sa credem. Ma gandeam ca trebuie sa fie niste versuri care sa sugereze viteza pentru ca mi se parea genul de piesa de pus pe autostrada atunci cand nu-ti mai ajunge viteza existenta ca sa scurtezi drumul spre mare. Toata lumea are cantece de drum si mie mi se parea ca asa ceva ar trebui sa fie. Un cantec de drum. O poveste superficiala si vesela cu final fericit care sa nu ridice prea multe intrebari sau, daca o face, raspunsurile sa fie continute. Asa gandea producatorul din mine. Doar ca eu nu mai sunt cel de acum zece ani si cantecul asta m-a surprins in mijlocul altui drum. Nu neaparat un drum catre mare. Mai degraba un drum catre mine. Care mine? Da, asta e o intrebare buna.

Nu stiu sa imi comand versuri. As putea sa scriu diverse prostioare pentru altii si poate n-ar fi deloc prostioare, dar mie nu stiu sa-mi comand versuri. Nu pot sa scriu impotriva starii mele de fapt. Versurile mele nu mi se pot opune. Ele se nasc firesc din sufletul meu prezent. M-am asezat langa tobe intr-una din zilele in care aproape finalizasem orchestratia piesei si urma sa fiu privit cu ochi intrebatori de colegii mei. M-am asezat langa tobe si in jumatate de ora am scris versurile piesei. Ce intrebare tampita: te reprezinta cantecul asta? Nu, nu ma reprezinta, scriu asa intr-o doara. Da, sunt intrebarile mele in cantecul asta. Regatul de intrebari este si al meu, oboseala regelui m-a cuprins si pe mine, adevarul umbla deghizat si pentru mine. Slava Domnului ca nu sunt trairi atat de speciale incat sa ma regasesc doar eu in ele. Suntem mii. Mii de regi cu intrebari. Mii de regi peste intrebari.

Apoi am mers la Budapesta. Acolo am inregistrat tobele si vocea. Am tras piesa si in engleza. Vom lansa intreg albumul si in engleza. E provocarea noastra. Lui Jamie i-au placut versurile si asta mi-a dat speranta. Jamie m-a ajutat la traducere. Jamie este un irlandez care s-a indragostit de Budapesta si canta blues si folk. A fost de acord sa ma ajute la pronuntie. I-am spus ca nu reusesc sa ma descurc aici: Nebunului lasa-i coroana, Regele-i liber acum. Jamie s-a gandit, eu m-am gandit, am schimbat cuvinte intre noi, apoi el a zis: So pass om your crown to those waiting/ The fool rules you go and be free! I think this should work. It did. Apoi ne-am intors acasa.


va urma. maine.

Bye, bye, Toca.

Alexandru Tocilescu este primul regizor care mi-a incredintat un rol principal. Cu ajutorul lui am debutat la Teatrul de Comedie in Mireasa Muta de Ben Johnson. Interpretam rolul lui Spirt, un tanar rebel care ii joaca feste unchiului sau posac si surd in speranta ca il va determina sa renunte la avere in favoarea lui.      - Hai, ma la Comedie ca am nevoie de un pletos asa ca tine! Si rocker! E misto ma si vreau sa fie un soi de musical, hai! Asa l-am cunocut pe Alexandru Tocilescu.

Tocilescu era un cinic inteligent plin de umor. Umor negru, adesea. Pana la urma numai prin cinism si-ar fi putut domina constanta suferinta.

Cei care l-au cunoscut indeaproape sunt convins ca au descoperit adesea un om bun. Bunatatea lui razbatea dincolo de zidul de zeflemea inteligenta de care te loveai la o privire mai superficiala. Daca insa te apropiai cu atentie puteai sa vezi bunatatea cum strabate cu raze de lumina prafuite prin cele cateva gauri imprastiate in zid. Cativa cred ca au avut privilegiul asta.

Eu ii datorez acel spectacol si amintirea unui om de la care am invatat muzica si am auzit prima data de Vladimir Nabokov si Lolita. Iubea enorm muzica si asta l-a facut un regizor atat de special. Toca. Nu sunt foarte multe de spus. Imi pare atat de rau ca s-a intamplat asa abrupt. Imi pare ca si Toca e o victima a unei lumi atat de radicale in nepasarea ei. Voi ramane cu rasul lui molipsitor care il facea sa se zgduie pana la tuse, medalionul de argint fara de care nu poti sa-l concepi pe Toca si replicile lui ascutite ca o raza de laser. Si voi mai ramane cu privirea blanda si profunda. Acum stiu. Privirea lui Toca ii imblanzea cinismul astfel ca te intorceai de fiecare data la el cu drag, uitand ca ai fost taxat. Tind sa cred mai mult in privire decat in cuvinte.

In Mireasa Muta cantam cu totii intr-un fel de grand finale: Gata ai scapat du-te linistit in pat / Leagana-te-n somn preatristule domn / Bye, bye, domnule Posac / Bye bye sa ne vedem in Rai!

Sper ca Toca a privit moartea in ochi cu acelasi tip de sfidare vesela cu care i se adresa in timpul vietii. Bye, bye Toca, bye bye!

Bungee jumping

Cateodata Dumnezeu ma ridica deasupra orasului... ma apuca usor cu mainile Lui mari, ca pe o firimitura de paine care strica perfectiunea unei mese de bucatarie proaspat curatate...
Atunci pot sa vad orasul de sus, de foarte sus, acolo unde e liniste. Ma asaza apoi Dumnezeu cu grija pe vreo strada pierduta in ceata, iar eu fug, scap ca un gandac surprins intre rosturile placilor de gresie, ma ascund speriat de maretia care s-a pogorat asupra mea...

Ma furisez prin holuri insalubre si decrepite, ma imbat spre uitare in carciumi sordide unde suferinta amorteste si spera, ma uit chioras la posesorii de fericire si imi vine sa-i lovesc si sa-i jefuiesc insa mi-aduc aminte in ultimul moment ca nu pot sa-i deposedez de haine care mie nu-mi vin. Ma trantesc prin balti si ranjesc privind la gleznele grabite ale domnisoarelor care traverseaza marele bulevard...

Din cand in cand starnesc dezgust, oamenii ma scuipa, eu ma inraiesc si caut alte strazi mai ascunse, mai periculoase, la limita vietii, strazi unde se intalnesc toate duhorile abandonului si degradarii, unde ragaiala e zambet si grohaiturile sunt respiratie, strazi cu femei uitate de viata si betivi abrutizati, strazi unde mizeria creste din pavaj ca o iarba de neoprit si copiii invata lectia urii, acolo nimeni nu intreaba si nimeni nu viseaza... oamenii se tarasc si ma tarasc si eu alaturi de ei. Nu e lupta, e inclestare si uitare... am nevoie sa uit ca sa renasc, ma prabusesc, decad, trupul meu devine din ce in ce mai vulgar, insa in buzunarul de la piept pastrez o fotografie care sa ma ajute sa ma intorc la suprafata cand ranile mi se vor fi vindecat...

E un joc mortal insa, de fiecare data cand cred ca sunt aproape sa pierd, Dumnezeu ma ridica din nou deasupra orasului, sus, foarte sus, acolo de unde viata oamenilor devine amuzanta si inutila, fara miza si fara castigatori, astfel incat pare ca merita sa fie traita. De acolo de sus nimeni nu se vede bine, e doar o tesatura abstracta de suflete fara sens. De acolo din inaltimi, cu degetele lui Dumnezeu stranse in jurul gulerului meu, inteleg ca nici moartea si nici viata n-au vreo mare semnificatie astfel incat n-are rost sa te framanti...

Cand Dumnezeu simte ca m-am linistit ma pune jos din nou, cu delicatete, iar eu caut sa scap ca un gandac de bucatarie...

In memoriam Ioan Chirila

Astazi se implinesc doisprezece ani de cand a plecat dintre noi Ioan Chirila, cel mai important gazetar de sport pe care l-a avut Romania. Colegii lui l-au supranumit "patriarhul presei sportive din Romania". Eu sunt fiul lui si sunt mandru de asta. Dar astazi nu din calitatea de fiu scriu aceste randuri. In societatea noastra mediatica prea adesea oamenii aleg sa-si exteriorizeze sentimentele pana la exhibitie. Sau sa disimuleze sentimente. Daca as impartasi starea mea in aceste momente s-ar gasi cateva fituici care sa-mi puna in gura cuvinte scoase din context numai bune de hranit un public avid si indiferent in acelasi timp. Avid de senzational, indiferent la orice e menit sa sensibilizeze sau sa dea de gandit. Asa ca voi vorbi despre gazetarul Ioan Chirila care si-a inceput cariera ca traducator din limba rusa fiind absolvent al Facultatii de Drept. Apoi a inceput sa colaboreze cu Sportul Popular care mai tarziu a devenit ziarul Sportul unde Ioan Chirila avea sa ajunga in scurt timp cel mai iubit editorialist. Dupa revolutie ziarul s-a transformat in Gazeta Sporturilor si "Nea Vanea" a mai activat acolo -inclusiv ca director al Gazetei pana in 1997 - cand a fost invitat si s-a alaturat echipei Pro Sport ca senior Editor. A scris 29 de carti de sport, veritabile romane pe care multi dintre noi le-au citit cu sufletul la gura, fie ca e vorba de "Nadia", "Viata la Puls 200", "Si noi am fost pe Conte Verde, Espana 82 sau "Rasucind fusele orare". Nadia a fost un best seller al acelor ani fiind editata in 345000 de exemplare, un tiraj mare chiar si pentru acele vremuri in care cartea nu era concurata de alte mijloace media. Mai multe generatii de jurnalisti sportivi au crescut cu cartile lui. Imi aduc aminte editia ziarului care comemora moartea lui Ioan Chirila. In ultima etapa a vietii sale profesionale, la Pro Sport, a fost inconjurat cu dragoste, admiratie si respect de o echipa care se bucura sa-l asculte si sa fure de la el. E recunoscut faptul ca Ioan Chirila avea o memorie infailibila care dublata de un talent extraordinar de povestitor ii strangea adesea in jurul lui pe toti tinerii gazetari de la Pro Sport infometati de trecut fotbalistic povestit in maniera lui Nea Vanea. Tolontan, Cartianu, Vochin, Mitran, Geambasu si multi altii sunt tot atatia gazetari care au crescut si in preajma lui Ioan Chirila. Au trecut ani si viata s-a schimbat. Nu stiu cati isi mai amintesc ca astazi a incetat din viata cel care le-a fost model si pe care l-au admirat cu vocatie de studenti indragostiti de profesorul lor. Nu stiu cine isi mai aminteste cat de mult insemnau textele si cartile lui Ioan Chirila. Memoria oricarui om trebuie intretinuta. Asa am ajuns sa organizam Premiile Ioan Chirila care reprezinta un reper al profesionalismului in jurnalismul sportiv romanesc. Chiar daca de multe ori am ramas dezamagiti de orgoliul eliberat adesea de catre participanti si nu de putine ori am fost acuzati de partinire si subiectivism am ales sa mergem inainte tocmai din dragoste si respect pentru ce a fost Ioan Chirila. Astazi se implinesc 12 ani de la moartea lui. As fi vrut sa scriu mai frumos. As fi vrut sa fiu mai profund. Dar nu as fi putut s-o fac decat in absoluta sinceritate. Nu-mi permit. Fituicile ar fi speculat momentul si n-am vrut sa dau curs unor atare situatii. Era pe 21 noiembrie dimineata devreme cand Ioan Chirila a plecat dintre noi. Acea editie a Pro Sportului dedicata plecarii lui a fost cea mai frumoasa din istoria ziarului( e desigur o opinie subiectiva). Toti "copiii" lui au simtit nevoia sa scrie si toti au scris emotionant, cu talent, cu atentie si din nou cu mult talent. Era ca si cum o rafala de inspiratie magica bantuise intreaga redactie rascolind totul in jur si lasand pe mese cateva texte fantastice. Poate ca e cel mai potrivit sa inchei cu articolul lui Catalin Tolontan la o zi dupa disparitia lui Ioan Chirila(22 noiembrie 1999), un articol care ma scuteste de incercarea probabil ratata de a ma ridica la inaltimea unui text demn de ceea ce a insemnat tatal meu pentru mine. Asa ca va invit sa cititi mai jos articolul lui Catalin:

Aviz amatorilor

Era inca prea tanar ca sa stie ca memoria inimii evita amintirile dezageabile, exaltandu-le numai pe cele placute, artificiu gratie caruia reusim sa ne suportama trecutul.

G.G. Marquez - Dragostea in vremea holerei

Noul videoclip VAMA - Copilul care alearga catre mare

Daca va place, dati-l mai departe pe Facebook:

De la Stockholm la pensionari

Cand am coborat din avion am cautat repede o toaleta. Devenise presant. Era una chiar la iesirea din burduf, pe culoarul lung care ducea catre tranzit si recuperarea bagajelor. A trebuit sa renunt pentru ca multi dintre cei din avion aveau aceeasi problema si ocupasera din timp toaleta. Gasesc eu una la capatul culoarului asta imens, mi-am zis. N-am apucat sa parcurg douazeci de metri ca pe dreapta aparu salvator semnul binecunoscut: inca o toaleta. Intru, insa acelasi rezultat: ocupat. Imi reiau drumul cu gandul ca voi gasi una dincolo de tranzit. De parca o forta superioara tinea cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze ca viata poate fi mai usora, la exact cincisprezece metri distanta apar din nou semnul si usa magica. Intru si de data asta ma usurez in liniste, netulburat de nimeni. Zambesc fara sa vreau si ies din toaleta, mai linistit si parca mai demn. Pana sa trec de bagaje, pe culoarul cel lung, am mai intalnit vreo zece cabine de toaleta. Mai mult decat atat, intr-o risipa de spatiu menita sa ne faca in ciuda noastra, celor care venim din lumea claie peste gramada, toaletele pentru domni se insirau pe stanga, iar cele ale doamnelor pe dreapta. Sosisem la Stockholm. Sentimentul de siguranta si liniste pe care l-am incercat la iesirea din toaleta nu m-a mai parasit pe tot parcursul scurtei mele vizite in acest oras care m-a invaluit cu emotia lui aparte.

Nu sunt obisnuit sa scriu impresii de calatorie. Nu tin sa descriu pas cu pas orasul, intr-un soi de compunere turistica cu valente de ghid. Nu vreau sa conving pe nimeni de frumusetea aparte a acestui oras. Traim intr-o lume multimedia si un simplu search pe google images ar transforma misiunea mea intr-o incercare desueta. Ceea ce vreau eu este sa impartasesc o stare de bine, de liniste, de admiratie muta fata de un stil de viata atat de strain noua.

In trei zile am inteles ca Stockholm nu este o metropola, ci este un oras inconjurat cu enorma dragoste de locuitorii lui. In timp ce metropola este un pretext, orasul este un mijloc. Suedezii se confunda cu orasul asta pe care il respecta pana la ultimul cos de gunoi. Simti asta in linistea lipsita de densitate care pluteste ca o ceata deasupra orasului. Te uimeste pana la zambet designul simplu si natural al tuturor lucrurilor. Dragostea lor pentru lemn respira pana si in trenul de mare viteza despre care ti se aminteste ca e un mijloc ecologic de transport. Piatra este la fel de importanta pentru ca traieste si e armonizata perfect cu materialele viitorului. M-am plimbat mult in scurta mea sedere in orasul napadit de frig si soare. Am fost in orasul vechi, am cutreierat stradutele inguste marginite de casele si palatele negustorilor de la sfarsitul evului mediu, am privit povestea arhitectonica a monarhiei suedeze, am vazut oameni eleganti pe covorul rosu al Operei, am ascultat scartaitul chilelor si al odgoanelor pe marginea cheiurilor la apus. Am traversat podurile simple dintre insulele care formeaza orasul asta binecuvantat de natura si de liniste. Am ajuns seara acasa traversand holul urias al unui bloc cu apartamente mici. Suficient de mari cat sa te simti la largul tau, indeajuns de mici ca sa nu transforme viata in risipa.

Am inteles pentru prima data ca natura este un alt fel de a te apropia de Dumnezeu. Am vazut mii de biciclisti traversand orasul asta in care adesea trotuarele pietonilor cedeaza spatiul in favoarea pistelor de biciclete. Am vazut mii de oameni alergand si erau atat de multi incat m-am convins ca era un dat si nu o nevoie. Ca si cand oamenii aia nu o fac pentru ca au nevoie de un corp sanatos, ci pentru ca pur si simplu nu pot concepe viata fara alergare. Este poate primul oras in care brandurile globale de food&beverage trec aproape neobservate. Nimanui nu pare sa-i pese foarte mult de McDonald's, Coca-Cola sau Burger King.

De cateva ori i-am intrebat pe oamenii astia diverse lucruri. De fiecare data mi-au raspuns linistit, fara patima, fara vreo stare interioara exacerbata. Am locuit o luna jumatate la Paris si stiu ce inseamna politetea de complezenta, acel politically corect al politetii. Nu, la Stockholm oamenii nu sunt politicosi. Sunt linistiti. Poate asta vine de undeva din gena lor de navigatori care au vazut multe si stiu sa pretuiasca linistea marii atunci cand corabia se asterne frumos pe curs. Bunavointa celor catorva oameni cu care am intrat in contact avea ceva dintr-o pace launtrica mostenita in secole de asezare si reasezare. Constienti parca de frumusetea locului in care traiesc, suedezii te intampina calm, aproape seren, lipsiti de superioriate declarativa. E molipsitoare atitudinea asta pe care o regaseti pana si in aglomeratiile orasului si m-am trezit de multe ori cutreierand pe strazi cu zambetul pe buze.

Un ultim gand. Nu sunt un om de stanga. Cred ca sistemul capitalist care pare sa se prabuseasca de ceva vreme este singurul conform cu natura umana. Dar n-am putut sa nu observ batranii la Stockholm. Bantuiam printr-un muzeu al orasului cand mi-a fost dat sa vad cateva grupuri varstnice. Unii dintre ei in carucioare, altii pe picioarele lor, unii sprijinind cate o carja, altii in toata puterea. Toti erau zambitori, plini de viata si insetati sa afle cat mai multe de parca acum porneau in cea mai lunga calatorie a vietii lor. Mi-am dat seama cata bucurie si pofta de viata se afla in fiecare dintre oamenii aia. In oricare alt context m-ar fi incercat un sentiment de mila pentru o batrana in carucior, cu parul extrem de rar si riduri adanci in jurul unor ochi umezi. Forta cu care aceasta femeie trecea de la un tablou la altul ascultand cu urechile ciulite povestea ghidului m-a facut sa uit ca ma aflu in fata unei batrane cu handicap.

Da, in Stockholom, batranetea este inceputul vietii. Este momentul in care omul este cu adevarat rasplatit pentru munca depusa o viata intreaga. Nu s-ar putea intampla asta fara respectul celor din jur. Fara pretuirea societatii tinere. N-am putut sa nu ma gandesc ca in Romania batranetea e sinonima cu finalul vietii si cu umilinta. Batranii nostri sunt vagoane scoase pe linie moarta. Nu exista multumiri, nu mai e nevoie de intelepciunea lor, nu sunt decat o statistica sau o masa electorala. Perspectiva batranetii in Romania este sumbra pentru cei mai multi dintre pensionari. Iar asta spune multe despre noi. Si cumva, despre o lipsa de viziune. Noi traim clipa prezenta fara a fi in stare sa facem planuri pe termen lung. Vom imbatrani aici si ne va astepta aceeasi umilinta cu care sunt tratati pensionarii de azi. Viata este facuta sa fie traita pana la capat. Lumea moderna vorbeste despre libertate si demnitate. Stockholm este un oras in care simti asta cu adevarat. Fara diferente intre generatii. O legatura puternica strabate ca un curent electric intreaga populatie. Sentimentul ca impart cu totii un oras frumos. Sentimentul ca sunt strans legati unii de altii. Prin lemn, prin apa, prin piatra si prin istorie. Poate sunt cuvinte mari. Poate. Insa eu asta am simtit acolo.

Noi spunem despre Bucuresti ca e un oras urat si dam vina pe Ceausescu. De douazeci de ani, Ceausescu este mort. Iar Bucurestiul este al nostru. Cat timp ne mai putem prevala de trecut ca sa justificam un prezent pentru care nu facem nimic?

Insomnia

strange dream

Insomnia

Stockholm. Clisee emotionale.

Rocktober Tour. Vama @ Fratelli Timisoara

La moartea lui Steve Jobs.

Sentimentul pe care il incerc, si cred ca e valabil pentru multa lume, e ca a murit un prieten. Cineva foarte apropiat. Pentru ca Steve Jobs a reusit sa intre in vietile noastre si sa ne farmece continuu cu descoperirile lui. Fiecare dintre noi i-a multumit macar o data pentru ca poate sa-si care aproape toata muzica intr-un dispozitiv de cateva sute de grame. Multi dintre noi i-au multumit macar o data pentru un alt fel de computer. Mai prietenos, mai simplu, mai simpatic. Sentimentul ca un om e undeva acolo sus si gandeste lucruri care sa-ti faca viata mai frumoasa si mai usoara e nu numai reconfortant, dar iti inspira siguranta si incredere. Cati dintre noi nu ne-am ratacit neputinciosi in padurea driverelor, a erorilor si a instalarilor windows?
Steve Jobs a reusit sa se infiltreze in vietile noastre non invaziv, aproape pe nesimtite, devenind indispensabil. Discursul sau de la Stanford ramane cel mai important discurs motivational pentru o generatie de tineri care s-a rostit vreodata. Acum, cand scriu aceste randuri, o prietena imi atrage atentia: milioane de oameni citesc despre vestea mortii lui Steve de pe dispozitivele pe care el le-a inventat. Pentru foarte multi dintre noi astazi s-a stins din viata un Prieten. Si nu numai atat. Probabil ca este unul dintre cei mai iubiti oameni ai planetei. Pentru ca Steve Jobs a oferit lumii nu doar produse, ci un mod de viata. Iar lumea a platit fericita pentru asta.

Dumnezeu sa-l ierte.

Melancholia

Am vazut Melancholia. Lars von Trier ramane unul din cineastii mei preferati si probabil unul din primii cinci ai ultimelor doua decenii. Am vazut un film care, ca si la Antichrist, mi-a dat mult de gandit. Si o va mai face probabil. Cred ca trebuie sa mergeti sa vedeti. Iubire, moarte, fericire, depresie, singuratate. Toate la un loc. O viziune extrem de precisa cu care poti sau nu sa fii de acord. Un film de o frumusete vizuala emotionanta. Un film care sapa in tine. Adanc. Nu-mi pot aduna gandurile pentru mai multe cuvinte. Si nici nu vreau.

Dor de Repin

Scriu tarziu despre concertul lui Repin la Bucuresti. Cand poate toate ecourile Festivalului Enescu se vor fi stins de mult printre melomani. Mereu mi s-a parut ca "meloman" suna pretentios. Ca sunetul unei copite pe o strada cu pavele. La fel cum pline de pretentii au fost remarcile catorva prieteni care sustin ca Repin n-a fost la "inaltime". Ca n-a sarit, ca Bubka, propria stacheta. Ca n-a pregatit concertul. Ca ar fi putut mai mult. Ajung sa ma intreb ce conteaza in muzica. Sau chiar la Repin. Virtuozitatea? Tonul? Precizia elvetiana a saisprezecimilor? Nuantele? Sau toate astea la un loc?

Cel mai mare violonist al lumii nu s-a ridicat la pretentiile catorva ascultatori exigenti care n-au facut un arpegiu simplu pe o vioara in viata lor. Dar cand mi-au tasnit lacrimile din ochi si un nod in gat s-a instalat pentru vreo zece minute, ce a fost? Cand mi-am revazut copilaria, langa tatal meu si am simtit ca tanjesc dupa ceva necunoscut, ceva ce nu pot defini, cum as putea sa denumesc asta? Cand stateam in scaun si plangeam cu zambetul pe buze in fata unui siberian care fixa o sala intreaga cu demnitate si mirare, asta cum se numeste?

Pana la urma nu este rostul muzicii acela de a-ti provoca introspectie? Nu trebuie ea sa te ajute sa cazi in tine ca sa gasesti sau sa regasesti? Daca muzica nu creaza stari e degeaba. Si nu orice stari. Ci stari profunde, abisale, ca impactul unei sedinte de hipnoza din care, desi nu stii nimic din ce ai facut, ceva ti s-a revelat.

Pentru mine concertul lui Repin a fost mai mult decat reusit. M-a frapat modul in care atingea corzile mai groase ale viorii astfel incat se nastea un sunet plin, viril, ca de violoncel, intr-o sala fara acustica. N-am mai auzit sunet ca al lui Repin. Joshua Bell e mai construit, unda sunetului se formeaza in valuri simetrice, fara surprize. Unda lui Repin e imprevizibila ca rusii. Are mojicie, fatalism si candoarea unui betiv care iubeste in zorii zilei. Si dor.

Si mai are ceva Repin. O gravitate plina de liniste in privire. In scurtele pauze ale instrumentului, cand orchestra se dezlantuie eliberata de stransoarea viorii, Repin sta drept si priveste sala patrunzator, grav si seren. Si parca ceva din fiinta lui adauga: stai linistit, asisti la un mare concert, nu ti se pare.

Nu mi s-a parut. A fost un mare concert. Poate nu cel mai bun al lui Repin. Dar oare nu e femeia pe care o iubesti cea mai frumoasa?

Biloxi Blues, 3 octombrie, Palatul Copiilor Bucuresti

Bilete gasiti la Carturesti, Humanitas, casa de bilete Sala Palatului, magazinul Vreau Bilet, sau online: aici, aici sau aici.

Noapte buna

Cateodata ma culc tarziu pentru ca mai stau putin sa visez inainte sa adorm.

Bucuresti, 17 septembrie, Folk you

A fost minunat aseara in Centrul Istoric. Publicul a fost o oglinda frumoasa. Cand am urcat pe scena eram cu energia aproape de zero si ma intrebam cum o sa fac sa ma ridic acolo unde ar fi trebuit ca sa pot sa le ofer oamenilor un show bun. Dar n-a fost nevoie. Cand am vazut puhoiul ala de lume pana la Caru cu bere mi-am revenit. Ma bucur ca au fost bine primite cantecele noi. Ma bucur ca exista o generatie care creste cu muzica Vama. Nu, nu e o forma de negare a momentului Vama Veche, piesele alea au facut istorie, dar noi traim in prezent si continuam sa facem muzica.

Un public cum a fost cel de aseara te impinge mai departe. Intr-un moment in care tirajele cele mai mari le fac curvele si pestii ai nevoie de speranta. Intr-un moment in care tabloide facute de mercenari ai "presei" pentru care nu conteaza ordinea cuvintelor si nici semnificatia lor, ai nevoie de speranta. Stateam si ma gandeam daca un cantec ca "Vara asta" ar fi avut acelasi succes ca pe 11 iulie 1999 cand a fost lansat. Daca am fi lansat acel cantec azi. Inclin sa ma indoiesc. Insa fiecare moment are cantecele lui. Si faptul ca oamenii au vibrat aseara la Dumnezeu nu apare la stiri, Regatul meu pe-un vis sau Departe inseamna enorm. Inca sper ca vom putea face cantece pe care oamenii sa faca dragoste si copii. E poate forma noastra de mantuire. Demult n-am mai vazut atatea maini ridicate in aer.

Acum ne pregatim de un nou single. Cei care au fost aseara au cantat, fara sa stie, o parte din el. O sa-l cantam in premiera la Bucuresti pe 3 noiembrie in Silver Church. Se numeste Copilul care alearga catre mare. Cred ca, mai mult decat oricand, am reusit sa facem un cantec despre fiecare dintre noi, despre unul din locurile noastre comune. Aseara dupa concert a venit la mine o gasca din Vianu si una din Lazar. Erau foarte misto toti copii aia impreuna. Spun copii nu gandindu-ma la varsta lor ci la lucirea din priviri. Nu cred ca mai vreau sa am saispe saptesprezece ani. Ma simteam cam singur la vasta aia( nici acum nu-s vreun catalizator al socializarii) Cred insa ca imi doresc toata viata sa insemn ceva si pentru aceasta generatie. Pentru ca daca noi putem sa ramanem tineri in spirit e numai printr-o conexiune la tinerete. Nu tot ce e tanar e si bun. Vedem asta zilnic. Dar exista o prospetime ca un suvoi de apa, exista entuziasm molipsitor si mai mult decat orice exista vise in stare pura neatinse inca de experienta inevitabila care vine cu maturizarea.
Nu  propun sa ramanem adolescenti pe viata dar cred ca trebuie sa fim conectati la energia lor. Si o sa vedeti pe strazi multi batrani cu privire senina si un par carunt in care soarele parca straluceste altfel. Sunt tineri.

Un cuvant pentru cei trecuti de 30 din multimea de aseara: mutumim. Nu, doua cuvinte: Multumim mult. Inca mai putem sa crestem impreuna sa stiti. Chiar daca avem rate, impozite de platit, angajati, neveste cicalitoare sau grijulii, copii de dus la gradinita si masini de luat de la service. Mai putem sa evoluam si sa ne dezvoltam frumos. Noi, suntem aici. Va asteptam oricand. Pentru muzica. In ceea ce ma priveste si pentru teatru sau film.

De ce functionam...

Undeva pe o sosea a lumii o femeie isi sprijina capul pe umerii sotului sau care conduce in noapte catre nicaieri. Inchide ochii si adoarme linistita. Un copil de cateva luni face primii pasi din viata. Isi agata degetele minuscule in mana sigura si atenta a mamei lui. In transeele unui razboi civil cativa soldati acopera iesirea celui mai curajos dintre ei. Un batran moare. Inainte de a pleca isi vede pentru ultima data fiul care il strange dureros de tare in brate. E mai putin singur asa. Intr-un restaurant deasupra marii doi gentlemeni isi strang mainile. Nu e nevoie de vreun contract. Doar mainile lor sigure. O gimnasta se arunca intr-un salt infinit si aproape mortal. Paraseste barna sub privirile incremenite ale tribunei. La aterizare antrenorul pandeste cu incordare de leu. Un copil intra pentru prima data in mare impreuna cu tatal lui. Pe Wembley se executa un penalty. Jucatorul inotarce capul speriat catre coechipierii lui. Sunt acolo, langa el. Cu pumnii stransi. O batrana descumpanita ezita sa-si abandoneze casa in flacari. In fata ferestrei sale o mana intinsa o asteapta sa se salveze. Un pilot de formula 1 se urca fara ezitare in bolidul care-l va purta cu peste 300 de kilometri la ora. Undeva pe o sarma intinsa deasupra unei multimi doi acrobati executa un numar mortal. Un caine conduce un orb. Un vultur isi vegheaza puii la primele lor rotocoale. Un chirurg opereaza pe creier intr-o liniste apasatoare. Un pusti de cinspe' ani se arunca pe spate si priveste cerul in cadere. Bungee jumping. Un rockstar pluteste pe multime. Doi alpinisti se sprijina unul pe altul impotriva gravitatiei. Un betiv salveaza un copil de la inec. Un jucator de snooker loveste simplu, sigur, fara sa ezite. O soprana se lanseaza in cea mai grea acuta a vietii sale. Mii de oameni se cununa in bisericile lumii. Un om lovit de soarta se roaga lui Dumnezeu. Un parasutist deschide in ultimul moment. 

E numai despre incredere. In tine si in ceilalti. Si despre iubire.

Some people refuse to fall

Marea...mereu marea...

Am facut aceasta fotografie vara asta la mare. Nu stiu de ce, imi aduce aminte de Suflete moarte si Insemnarile unui nebun de Gogol. Poate si pentru faptul ca luna este mult mai prezenta decat marea. Marea pare doar o cale spre luna. O amagire. O secunda. Un vis.

"Noi suntem din plamada din care sunt facute visele, iar scurta noastra viata o intregeste un somn" Prospero, Furtuna, Shakespeare.

Un gest educativ cu minim efort

Una din eternele "probleme" ale Festivalului Enescu este o parte a publicului care aplauda intre partile unui concert sau ale unei simfonii spre exasperarea pufnita a "avizatilor" si mirarea orchestrei. Aproape de fiecare data la Sala Palatului in momentele sus amintite izbucnesc aplauze insotite de sasaielile si suieraturile disperate ale celor indignati ca impart aceeasi sala cu "neinstruitii". E o problema de educatie muzicala pana la urma. Cred ca nu ar fi nicio rusine daca pe langa anuntul cu telefonul mobil s-ar auzi prin difuzoarele salii inca un anunt care sa spuna ca intre pauzele unei lucrari nu se aplauda. Pentru ca acasa, in fata televizoarelor exista un public numeros la randu-i neinitiat si ar fi regretabil sa fie indus in eroare de aplauzele furtunoase dinte partile coconcertelor si sa duca mai departe acest "obicei" in salile de concerte.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

Pentru cei care nu ma cunosc ( destul)

Pentru cei carea nu ma cunosc cred ca acesta a fost cel mai complet interviu pe care l-am acordat pana acum. O discutie de care imi amintesc cu placere si pentru care ii multumesc Eugeniei Voda.

Vama la Folk You 2011

Duminica ne vedem la Vama Veche unde o sa inchidem festivalul Folk you la orele 24 30. Sper ca multi dintre fanii Vama vor fi prezenti acolo in primele randuri. Cum Vama Veche nu mai e demult locul unui public omogen avem nevoie de voi acolo.

Am hotarat sa prezentam doua cantece absolut noi care vor face parte din urmatorul nostru disc. Este vorba despre Departe( cred ca e inca un titlul de lucru) si Regatul meu pe-un vis. Cel de-al doilea cantec are o prima varianta in engleza dar la Folk You il vom prezenta in romana. Va fi al doilea cantec din concert. M-am gandit sa dezvalui versurile acestor cantece pentru ca, cine stie, poate ne faceti surpriza sa le invatati pana atunci sau macar sa aveti niste foi de pe care sa le cititi. Iata-le:

Departe

Padurea se-nfioara,
Un pieptene urias trecut prin vant.
Inconstient,
Intr-un covor de frunze
M-abandonez si ma afund...

Am parasit orasul
Pentru un vis de lemn si de pamant
Stelele pe cer
Iubito pune masa
Lumina lunii sa ne spele bland...

Atent ascult furnicile
Si-nvat cum e sa ai un vis comun
Cu alte mii si mii...
Am parasit orasul
Blestemul viselor ce stau la rand…

Departe - cine sunt cu adevarat citesc in lemn si-n fum
Departe - padurea imi e casa acum, invat sa imi fac drum
Departe - primesc botezul fiarelor in noptile tarzii
Departe - iubire este cand asculti furnicile cum plang

Natura e un adevar
In care ma voi scufunda etern,
Adevar de lemn.
Intr-un covor de frunze
Am sa-mi ingrop ramasitele
Dintr-un covor de frunze
Am sa renasc acum...


Regatul meu pe-un vis


Te-nvata sa distrugi un vis
Ei nu te vor in libertate
Cu sufletul in coma,
Hranesti mediocritate


Un somnambul social
Cu sufletul pe moarte
Vor sa consumi sabloane
Viata prefabricata


Pe orice drum spre succes
Iti dau ei GPS
Te uiti atent pe harta
Visele tale nu-s

Vise
Am inca vise
Daca visez raman in viata si liber


Un vis dau totul pe un vis, un vis care sa-mi dea libertate, sa-mi dea libertate
Un vis regatul meu pe-un vis, un vis ca o lumina prin noapte, sa-mi dea libertate


Expropriaza vieti
Traiesc in locul tau
Cumpara suflete moarte
E randul tau!!!!!

Vise
-Sa nu cumva sa renunti
Ai inca vise
-Oricat ar fi ei de multi
Vise
-Un suflet fara vise
Moare


Un vis dau totul pe un vis, un vis care sa-mi dea libertate, sa-mi dea libertate
Un vis regatul meu pe-un vis, un vis sa lumineze prin noapte, sa-mi dea libertate

Un vis regatul meu pe-un vis, un vis care sa-mi dea libertate – un vis

Despre Bon Jovi

Nu sunt un fan Bon Jovi. Poate ca am fost "scurtcircuitat" in adolescenta de cateva dintre melodiile lor care ma faceau sa visez la o fata desprinsa din filmele ideale americane. Muzica lor n-a mai revenit in viata mea in afara acelor momente.

Ceea ce am vazut insa la Bucuresti a depasit mult asteptarile mele. Am vazut niste profesionisti pana in maduva oaselor. Am vazut si aproape mi-au dat lacrimile cum Bon Jovi dupa aproape trei ore de cantat facea niste eforturi supraomenesti sa atinga acutele. Era o forma de respect suprem fata de un public absolut extrordinar dar mai ales fata de sine. Richie Sambora este un chitarist special si asta nu trebuie sa o spun eu. Nu de confirmarile mele ar avea el nevoie. Am simtit insa o apropiere de tonuri intre el si Eugen iar dupa concert Eugen mi-a confirmat ca Sambora l-a influentat in diverse momente ale carierei lui. Pentru cine asculta live Vama sigur va gasi similitudini intre cei doi.

Nu stiu daca am vazut vreodata in Romania un asemenea public. Am regretul ca nu am fost acreditat ca fotograf la acest eveniment. Raman cu imaginea celor 50 de mii de maini in aer intiparita pe retina. Intotdeauna m-a durut ca noi romanii nu stim sa fim solidari, sa jucam in echipa. La Bon Jovi am avut pentru doua ore sentimentul ca se poate sa simtim la fel si sa actionam ca atare. Era impresionant. La fel cum impresionant a fost momentul ( deja banal in lumea rockului) drapelului purtat pe umeri in contextul unei natiuni care uita adesea sa se raporteze la patriotism.

Ca si Rolling Stones, Bon Jovi este o revansa tarzie a unei generatii care a crescut cu niste idoli la care nu avea acces decat prin intermediul unui player. O generatie care a putut doar sa viseze ca-i va intalni. Probabil ca regsirea cu Bon Jovi a celor care l-au asteptat atat de mult a avut intesnitatea unei reintalniri dintre doi frati despartiti de timp si de lume. Un public care a incercat sa recupereze in trei ore, treizeci de ani de distanta.

Sunt sigur ca daca amintirile ar putea lua foc in Piata Constitutiei ar fi izbucnit un incediiu care ar fi ars pana la temelii Casa Poporului eliberand Bucurestiul de cel mai urat simbol al sau care ne tine legati de un trecut pe care nu stim sa-l uitam.

La Bucuresti Bon Jovi au cantat fabulos. Nu stiu cum se face ca oamenii astia sunt atat de profesionisti la o varsta la care multi romani viseaza la pensie. Sta oare asecretul in bucuria cu care muncesti? Pentru ca, orice ati spune, poti sa-ti faci cate operatii estetice vrei ca sa ramai tanar, dar nu-ti poti opera vocea. Niciodata. Iar Bon Jovi a cantat ca-n tinerete.

Peisaje

Marea, femeia, norii

La curve

Am facut aceasta fotografie pe soseaua de centura a Constantei intr-o seara in care ma indreptam spre Mamaia. Mi s-a parut, cand am trecut cu masina pe langa scena cu pricina, ca e o imagine desprinsa dintr-o noapte valpurgica. Fetele chiuiau si se distrau in jurul focului. O distractie bezmetica, agresiva, stridenta. Cei doi rataciti au aparut dupa ce m-am hotarat sa intorc masina ca sa surprind momentul. Cand m-a vazut pe cealalta parte a drumului una din ele s-a aplecat dupa o piatra. Am apucat sa trag acest cadru. Mi s-a parut, o sa radeti, o situatie incarcata de un soi de poezie. Destine tragice sau pe care noi le privim ca tragice dansand langa un foc in noapte...

Pseudo Columbi

In fiecare dintre noi exista atat de mult taram neexplorat incat ar trebui sa fim fericiti. Din pacate ne multumim cu pamantul din jurul nostru. Rar cautam, rar iesim din curte.

Reverie de iunie...

Nimfeta

La FITS 2011 am avut foarte putin ragaz pentru fotografii. Doua spectacole cu O lume pe dos si un concert cu Vama chiar nu te lasa sa faci poze in liniste. Cu toate astea am avut timp sa m asez in fund pe marginea fantanii din piata mare unde nimfeta de mai jos se balacea fara probleme sub privirile ingaduitoare ale tatalui ei. Am tras cu noul meu compact Canon G12 de care sunt foarte mandru. Enjoy. Or not.

Singuratatea e sinceritate

E greu sa stai de vorba cu tine...

Ceva inexplicabil te indeamna sa fugi.

In definitiv cum poti sa-ti raspunzi propriilor acuze... te ridici si pleci, dai cu pumnul in masa, te strangi de gat?

Nu, nimic din toate astea. Mai degraba ajungi sa rostesti jumatati de adevar, apoi astepti sa vezi daca e loc de mai mult.

Te simti ca un hot surprins cu spatele lipit de ultimele scanduri de gard, gata sa dea coltul, eliberat. Apoi se aude o voce careia trebuie sa-i raspunzi.

Te-ai prins. Si nu mai zici nimic. Ti-ai aruncat tie un adevar gol golut sub forma de intrebare. Tocmai cand reuseai sa pleci.

Dai din colt in colt si cauti o salvare in ceva de pe afara. Orice. Poate chiar si o rugaciune. Caci daca apelezi la Dumnezeu fie si pentru cateva momente, uiti de tine. Uiti ca iti esti dator cu raspunsuri, uiti sa faci pace cu tine si-l iei martor pe Dumnezeu intr-un razboi inutil.

Singuratatea nu e un sentiment si nici o stare. E o camera in care intri si iesi cand cauti adevarul din tine. Singuratatea e o camera in care se afla sinceritatea. Greu de suportat, sinceritatea devine o sauna groaznica si te alunga ca pe un neinitiat.

Unii se obisnuiesc. Altii intra si ies ratacind bezmetici. Cei mai multi nu-si pun problema...

Brates Experience Galati se amana cu o saptamana

Concertul VAMA de la Galati, programat pentru 10 iunie in cadrul Brates Experience se amana cu o saptamana. Organizatorii au decis schimbarea datei festivalului din cauza conditiilor meteo prognozate pentru acest sfarsit de saptamana. Astfel, concertele din cadrul Brates Experience au fost reprográmate pe data de 17 iunie.

Intre timp, insa, noi ne intalnim in Tribute Bucuresti, unde avem concert sambata, 11 iunie, ora 00:15. Detalii despre concertele Vama gasiti pe pagina noastra de Facebook.

Vama @ Festivalul International de Teatru Sibiu 2011

More pics on Facebook.

Credite foto: Paul Băilă.