Hello Constanta! Are U ReAdY???

Sambata ne vedem la prima noastra cantare de la mare. O sa fie bine de tot, prieteni.
Kazeboo e o terasa in Navodari unde vom canta de la ora 23:00.
Be there!
Avem un meniu variat, pentru toate tipurile de consumatori. Message Songs, Summer Songs, Love Songs, Happy Songs, Sad Songs, Bitchy Songs, Bloody Songs.

Are you hungry? We gonna feed you up!
Live. Love. Give.

Sambata, 3 iulie, 23:00, Kazeboo, Navodari.

Am luat foc la Rammstein.

Adevarul e ca baietii s-au jucat cu focul. Mai ales la propriu. Nu sunt critic muzical si nici nu-mi doresc acest statut. Voi impartasi doar cateva imagini si stari pentru cei care n-au ajuns ieri la Romexpo.

Prima imagine care m-a atins a fost desprinderea cortinei care masca nu scena, ci un imens drapel national german pe post de a doua cortina. Era un "statement" clar de tipul Deutschland Uber Alles. Are forta drapelul german. Si iti da forta.

Niciodata n-am vazut un public asa de organizat. Adevarul e ca nici n-aveai cum. Despre asta e vorba cu Rammstein. Canta ceas.

Momentul claparului care a plutit cu barca peste multime a fost impresionant, desi e deja leitmotiv in concertele lor. E una din marile gaselnite de show. Si cred ca poti s-o iei razna in barca aia. Esti un zeu pe marea multimii. Si multimea te poarta oriunde iti doresti.

Au cantat aproape tot discul nou plus cateva piese vechi. La Du Hast si Ich Will s-a rupt multimea.

Scenografie, lumini, regie excelente. Totul s-a sincronizat perfect si au reusit mai ales sa ne dea impresia ca muzica asta nu se poate canta decat intr-un asemenea decor cu elemente industriale grandioase: cazane de lumini, ventilatoare, podele de tabla groasa nituita, pistoane, gaz, fum, flacari. Nu stiu care e contributia montarii in tot spectacolul de ieri, dar nu una mica in orice caz.

Eu asemenea pirotehnie n-am vazut. Vorba unui prieten: -Trebuie sa fi luat foc multa lume la repetitii pana s-a facut show-ul asta.

Sunet? Ca pe CD. Asurzitor.

Public foarte misto. Un public care parca n-avea nicio legatura cu Romania acestor zile. Neafectat de criza, salbatic si cu chef de viata, oameni care stiau ce vor si voiau toti deodata. Cred ca daca ne spuneau sa mergem la guvern si la parlament si sa-i scoatem din tara pe ritm de Du Hast, n-ar fi durat mai mult de cateva ore si treaba era gata, pusa pe alt fagas. Intotdeauna la concertele rock mi se pare ca tara asta mai are o sansa. Iar aseara erau cateva mii bune de oameni.

Inchei cu sentimentul pe care l-am avut dupa un bis cu trei piese. As mai fi vrut putin Rammstein.

Ramm-stein

Am fost la Rammstein. Excelent. Am vazuut oameni normali. Revin.

Ne prabusim si zburam

In jurul nostru lumea se prabuseste si noi facem muzica. Un lucru e sigur. Cresterea TVA-ului nu afecteaza pasiunea. Si nici scaderea salariilor. Nimeni si nimic nu ne va putea opri sa facem muzica, fie si daca va ramane ingropata intre patru pereti, undeva intr-un buncar, sub daramaturile crizei noastre financiare si morale.
Am senzatia ca timpurile ma scuipa in fata si muzica ma curata - cantecele astea, asa cum se nasc ele, din nimic, dintr-o cafea prea lunga, o tigara pe jumatate stinsa si o iubire incerta.

Lucrurile din noi sunt cele mai solide in vremurile astea. Nu vorbesc prostii. Da, stiu, totul trece prin stomac, sunt copii de hranit si mor oameni de foame, dar abrutizarea individului e cel mai mare pericol pentru lumea in care traim. Tot ceea ce poate rezista in afara degradarii cotidiene este in noi. Si de aia trebuie sa cant si sa fac teatru si sa scriu tot ce-mi trece prin cap, e forma mea de a intoarce obrazul unei lumi care ma scuipa in obraz, stiu ca nu ma scuipa intr-adins, ma scuipa pentru ca nici ea nu mai poate, e supraimbuibata si acum vomita, vomita cu flegme si sputa si noi toti suntem stropiti, dar scaparea ramane in cutia asta inchisa ermetic care se numeste suflet.
Eugen canta la chitara o tema superba, este cadoul meu pe ziua de azi, ma spal de mizerie, de taxe, de TVA, de deficit bugetar, ma spal de jegurile televizate, de curve si politicieni agramati si iresponsabili sau tentative de jurnalisti si moderatori blazati, ma curat de scumpiri si intretinere, de gigacalorii, de coduri in diverse culori si minciuni sfruntate, promisiuni neonorate si statistici negre sau litere porcoase, mizeria curge de pe mine si sunt invelit in sunete, ma invelesc sunetele si pot sa le vad nu doar sa le aud, sunt infasurat intr-o gogoasa densa, din ce in ce mai densa, ma sufoc cu muzica, rasuflu greu, pulsul incetineste, mor, nu, nu mor, ma lepad de piele, par si sange si ma transform in fluture si zbor, am o singura zi la dispozitie, pornesc spre mare, poate reusesc sa ma strecor intr-o masina care se indreapta intr-acolo si cand or sa deschida geamurile sa fumeze si sa respire alge, scap si eu si imi aleg un lan de grau unde sa-mi dau duhul in asfintit, ars de soare si leganat de vant, eliberat de sunetul chitarii.

Spaga la privat

Astazi am insotit pe cineva drag la o operatie chirurgicala formala, la un centru privat. Tin sa accentuez. Un centru privat, unde consultatiile se platesc, ca sa nu mai vorbim de operatie.
In sala de asteptare se aflau vreo zece persoane, oameni de diverse conditii sociale. Cateva randuri de scaune si un mic birou pe post de receptie. Intre birou si capatul holului care masca intrarea in sala de operatie o asistenta aparent severa cu voce metalica facea drumuri si impartea diverse informatii si indicatii pacientilor. De langa mine, la un moment dat, se ridica o doamna corpolenta, rumena in obraji si cu privirea usor speriata a omului care nu intelege chiar tot ce se intampla in jurul lui. Se indreapta catre asistenta si ii adrezeaza rusinos doua, trei intrebari soptite, la care asistenta raspunde vociferand volubil, sigura pe sine.

Femeia noastra micsoreaza distanta pana la un tete-a-tete si scormoneste ca o veverita intr-o poseta mica, neagra. Gesturile se precipita, asistenta e uimita, nu intelege ce se intampla si impinge delicat, dar ferm mainile roscovanei.
Femeia se resemneaza dupa o oarecare tensiune si lasa plicul sa alunece inapoi in poseta, dupa care se aseaza cuminte la locul ei, cu un aer de copil trimis la colt.

Ma gandesc cat de bine trebuie sa se fi imbibat in creierii unora dintre noi ideea spagii incat nu suntem in stare sa disociem un sistem privat de celebra gaura neagra numita "la stat"?

Crainica si doamna meteorolog.

In dimineata asta la unul din jurnalele de stiri Realitatea a fost un duel foarte interesant. I-as spune alarmism versus stiinta. Domnisoara crainic al Realitatii facea o trecere in revista a zonelor afectate de inundatii si incerca sa dubleze imaginile cu o atitudine apocaliptica usor isterica. In legatura cu ea se afla o doamna meteorolog de serviciu la INMH. "E normal ce se intampla"? intreba crainica cu speranta unui raspuns la fel de negru ca tonul intrebarii. Doamna meteorolog spune ca da, este normal, doar luna iunie e cea mai bogata in precipitatii din an. Fericita crainica a preluat legatura din Tulcea unde o "rupere de nori" a maturat cateva masini. "Ce spuneti de asta?" intreba malitios si victorios crainica. Imperturbabila, doamna meterolog, spune ca "ruperea de nori" era previzionata. Stateam si ma uitam cum argumentele stiintifice legate de precipitatii si ploi torentiale pareau s-o nemultumeasca pana la enervare pe crainica convinsa ca o stire trebuie sa zguduie pana la lacrimi, sa fie inexplicabila, sa castige Oscarul, sa se breveteze ca inventie de presa, sa creeze mutatii planetare ireparabile si cate si mai cate. Of, meteorlogii astia cu studiile lor care nu vor sa inteleaga schimbarea pe care trebuie s-o aduca Televiziunea in vietile noastre monotone si sarace. Sa va fie rusine, doamna meteorolog, ca va tineti de prostii si mizilicuri stiintifice. Nu intelegeti nevoile poporului roman?????

Bata-n balta. Eseu.

Este amuzant cum, de cele mai multe ori, oamenii dau cu bata-n balta. Ce se-ntampla cand dai cu bata-n balta? Te stropesti si ii stropesti si pe cei din jur.

Asta n-ar fi nimic pe langa faptul ca energia declansata de lovitura se pierde aiurea caci balta nu este vreun lac, e doar o pojghita subtire de apa unde nu e nimic de gasit. Prin urmare bata loveste luciul fara vreun rezultat concret. Nici peste, nici pui de balta.

Privesti in jur perplex, consumat, te simiti deodata mic si nefolositor, ba mai mult, te simti vinovat fata de cei care se aflau intamplator pe langa tine si incercau sa pescuiasca. Le-ai stricat jocul, le-ai tulburat linistea, ai speriat pestii. Esti supt de energie si inutil. Ai dat cu bata-n balta. Esti un idiot.

Inainte sa ridicati bata si s-o pravaliti catre balta din apropierea voastra, ganditi-va de doua ori si uitati-va in jur, sa vedeti pe cine veti improsca. Stiu ca recomandarea e aberanta caci sa dai cu bata-n balta e adesea consecinta unui impuls de moment, de necontrolat, de nestapanit. Cred totusi ca se poate reprima. Spre binele comunitatii.

Avem insa o problema. Cum raspandirea fenomenului printre cetatenii nostri capata cote alarmante exista riscul ca oina sa-si piarda statutul de sport national. Si atunci nu se va mai putea face nimic pentru ca ne vom simti obligati sa imbratisam cu drag noul nostru sport. Si cum balti sunt destule pe la noi, succesul va fi asigurat.
Intrevad si cateva asociatii care vor lua nastere odata cu amplificarea fenomenului: ASOCIATA VICTIMELOR STROPITE DE BATELE-N BALTA sau Fundatia Pentru Protejarea Baltilor Lovite de Bate sau Asociatia Nationala a Batelor.

Live blogging

Scriu din cabina mea de la teatru, ud leoarca de transpiratia pierduta dupa o ora de spectacol cu O lume pe dos. Prima parte e gata si realizez ce dar frumos e sa fii pe scena, cu o echipa minunata si cu muzica lui Wagner pierdut intr-o lume in care nimeni nu are acces in afara ta. Viorica (cabiniera) se invarte pe langa mine si ma preseaza sa ma imbrac pentru partea a doua si eu nu vreau, am nevoie sa mai stau putin in personajul asta din care trebuie sa ies ca sa ma pot baga in pielea urmatorului si sa mai traiesc o experienta ferit de lumea din jurul meu. Teatru in exces poate sa-ti induca o forma de autism. Colegii vorbesc in jurul meu dar totul e filtrat, crampeie de vorbe, de stari, de...ma cheama in scena...fug!

Nu am cont pe Facebook

Nu am cont pe FaceBook. Stiu ca cineva foloseste imagini cu mine si numele meu pe FB. Nu cred ca-i foloseste la ceva dar pentru a evita orice fel de confuzie va transmit ca nu activez pe FaceBook decat sub contul Vama.

Durerea cuvintelor

Cuvintele nu inseamna nimic. Fara forta motrice a pulsatiilor sufletului si mintii ele raman piese de domino aruncate pe o masuta de piatra intr-o gradina pustie. Neatinse de OM, "ura" si "iubire" nu inseamna nimic. "Razboi", "rapace", "teama", "orgasm", "moarte", "ticalosie", "crima", "trandafir", "zori", "mare", "esenta". Cuvinte. Fara valoare, fara semnificatie decat numai prin perspectiva memoriei afective care stie ca le-a auzit candva, undeva si le asociaza pe loc cate o imagine. Scoase din context insa, cuvintele nu sunt periculoase.
Un bebelus care rosteste "crima" e o sursa de amuzament. La fel ca un batran care si-ar dori o "galetusa".
Adesea uitam ca noi dam valoare cuvintelor. Uitam ca, iesite din gura noastra, efectul lor poate fi de la sublim pana la devastator. Adesea rostim cu usurinta cuvinte mari care se transforma in promisiuni, ulterior neonorate, rostim elogii inutile, minciuni sfruntate, adevaruri de complezenta, complimente dulcege, jigniri inutile. Responsabilitatea cuvintelor ne scapa.

Ma gandesc ca daca pentru fiecare cuvant cu greutate am resimti o durere interna, lucrurile ar fi mult mai simple. Sa te coste si sa platesti pentru a spune un lucru cu adevarat important, cu o semnificatie de care esti sigur. Sa fii fortat sa iti alegi cu grija cuvintele. Sa fii sigur ca merita durerea, sa fii sigur ca altmineri n-ai reusi sa te faci inteles. Clasa injuraturilor, a reprosurilor, acuzele, juramintele, enunturile emfatice, laudele, amenintarile, toate clasele de cuvinte care pot distorsiona sensul a ceea ce noi simtim cu adevarat, sensul din sufletul nostru, orice disimulare cat de mica a fiintei noastre sa stea sub amenintarea durerii fizice.

Cel mai tare ar trebui sa ne doara atunci cand spunem "te iubesc".

Vama munceste, nu gluma

Doamnelor si domnilor, am onoarea sa va anunt ca am finalizat a noua piesa de pe cel de-al doilea disc Vama. In conditiile in care ne gandim la paisprezece cantece putem spune ca am trecut de jumatatea discului. Dar sa lasam statisticile.

Suntem bine sanatosi, ne certam constructiv, consumam apa plata, banane, cirese si multa informatie nefolositoare. Radem mai mult decat repetam si, bineinteles, pauzele sunt dese.

Cu toate astea, avem senzatia ca inaintam. Realizam ca este o inchipuire, caci timpul este relativ si nu avem la ce ne raporta.

Desi afara este vara, in sala de repetitii este ingrozitor de cald, spre uimirea parlamentarilor care au votat impotriva motiunii de cenzura. Pisica Salii Palatului (daca ar exista una, ar fi de-a dreptul amuzant) ne viziteaza zilnic fascinata de apetitul nostru pentru disonanta. Miauna si pleaca la Springtime ca sa cerseasca bucatele de shawrma.

Revenind la disc, el este rotund ca o luna plina privita de undeva de pe terasa unui bloc din Colentina, musai din Colentina, de ce, pentru ca asa simt eu cand scriu aceste randuri, ca luna trebuie privita de pe terasa unui bloc din Colentina.

Sa revenim insa la disc, el este rotund si se invarte in capul fiecaruia dintre noi ca un caleidoscop cu imagini banale, aproape kitch: fecioare stigmatizate cu banane si mure, coji de portocala pe un covor mov cu intarsii aurii, un polizor la intrarea in Hilton, cravate uriase, argintii, atarnate la gatul blocurilor turn, ma rog, fel de fel de chestii care ma impiedica sa sun la telefonul care ma apeleaza in trecut. O dispecera isterica tine cu tot dinadinsul sa ma invete cum sa repar greselile din viitor. Refuz sa-i raspund pentru ca este de-a dreptul nesimtita si suna cu taxa inversa.

Frica

Unul din cele mai mari pacate ale internetului este acela ca stimuleaza frica.
Oamenii se multumesc sa-si ascunda privirile in spatele mailurilor sau ale diverselor canale de mesaje.

Despartirile, conflictele, declaratiile de dragoste, regretele, abdicarile, abandonurile, toate astea se petrec din ce in ce mai des pe mail. Oamenii nu mai au curaj sa comunice. Acel tip de comunicare primara, cand ochii se oglindesc in ochi, cand mainile se ating sau se strang, cand tacerile lungi rezolva mai mult decat o mie de cuvinte, cand frica de a spune ceva este invinsa de posibilitatea regretului ca nu ai facut-o.

Oameni care se privesc in ochi si comunica fara frica, cu intentia de a-si spune lucruri profunde sau adevaruri dureroase. Un spectacol din ce in ce mai rar.

Daca omenirea va sfarsi, va sfarsi din frica. Frica de a comunica. Frica de a trai. Iar frica de a trai e un pacat mare. Mare de tot.

Bucurestiul, mai inteligent in weekend

Daca plecam de la premisa ca Bucurestiul are multi locuitori cu muschi si fara creieri putem emite urmatoarul enunt:

Bucurestiul e un oras mai inteligent in weekend-uri. Pentru ca ghiertoii si mitocanii fara muschi si creieri aleg invariabil calea marii sau a gratarelor afara din oras. O sa spuneti ca si oamenii inteligenti aleg sa paraseasca Bucurestiul, dar eu o sa va raspund ca nu toti si nu in fiecare weekend. Si inca speram ca sunt mai multi cei inteligenti.

Mergand pe firul rationamentului, ne dam seama ca orasul nostru e mai stupid in timpul saptamanii. Or, noi atunci avem nevoie de creativitate care ar genera o sporita productivitate. Numai ca atunci muschii si mitocania dublate de prostie sunt in oras si te impiedica sa-ti faci treaba. Am uitat sa va amintesc ca prostia e o stavila serioasa in calea inteligentei si fortei de creatie.

Sa nu ne mai miram astfel ca nu reusim sa dam randament din moment ce am ajuns la concluzia ca suntem mai prosti cand muncim si mai inteligenti cand ne odihnim.

Am impresia, totusi, ca nu va spun nimic nou. Va urez o saptamana frumoasa, scutita de obstacolele prostiei.

SuperEroul iubeste greseala. Psssssst!

Totul tinde sa fie perfect. Asta ma oboseste. Perfectiunea, mai mult decat oricand a devenit himera preferata.

"Traieste-ti viata la maxim". "Viata ta ca un show". "Tu ai puterea". "Visul tau mai aproape ca niciodata"."Fericirea e mai aproape ca niciodata cu noul x" unde x este orice produs de la hamburger la un nou model de SUV. "Mai liber ca niciodata" "Fii cel mai bun cu y" unde y este unul din sutele de produse care te ajuta sa fii cel mai bun in cutare domeniu.

Cel mai bun. Cel mai frumos. Cel mai cinstit. Cel mai puternic. Cel mai carismatic. Cel mai tare. Cel mai destept. Cel mai suplu. Cel mai grozav. Cel mai pregatit.

Reteta e simpla: sloganuri banale care frizeaza superlativul si induc iluzia perfectiunii. Excelent. Sigur, noi toti suntem oameni inteligenti si nu picam in plasa publicitatii pentru marea masa. Nu picam, pe naiba. De cand mentalul nostru ar fi mai puternic decat miile de mesaje vizuale care ne hranesc zilnic himera unei lumi ideale?

Mentalul nu rezista si, subconstient, devenim ogarii care alearga zilnic dupa iepurasul mai sclipitor ca niciodata. Ne amagim cu credinta ca am putea face fata invaziei publicitatii. Lumea vinde perfectiune mai mult ca niciodata. Iar noi suntem fortati sa cumparam. N-ar fi aspiratia asta o drama daca nu ar veni la pachet cu frica de esec. Societatea ma vrea perfect, ma vrea "cel mai" si este draguta, imi arata toate mijloacele prin care eu as putea sa devin "cel mai" iar eu, eu, netrebnicul de mine, ce fac? Esuez? Sunt gata sa dezamagesc societatea asta care imi arata drumul catre "cel mai", imi arata ce e de facut iar eu pur si simplu ratez, nu ma calific cand totul era aranjat, era sub nasul meu, nu trebuia decat sa urmez indicatiile, scrie clar pe ambalajul de la pasta de dinti, e foarte vizibil pe pungile de cereale, in cartile de specialitate, of, Doamne, nu sunt in stare de nimic.

Paradoxul lumii noastre e acela ca desi perfectiunea este explicata pe intelesul tuturor, ba chiar exista harti si trasee, esecurile sunt din ce in ce mai dese.

Oamenilor le e frica sa refuze statutul de supraom. Le e frica sa refuze intrarea in cursa pentru acest statut. Maratonul perfectiunii are miliarde de participanti. Ai gresit, se aude urletul monstruos al Societatii care ma priveste de undeva de sus, are tatele mari care atarna spre gura mea, n-am cum sa ma feresc va trebui sa sug de la ele laptele iluzoriu, Societatea urla la mine ca o mama iubitoare si responsabila, nu, nu e o mama rea, uite, imi da sa sug si eu imi bat joc de laptele asta plin de proteine, ai gresit, urla din nou societatea, paralizez de frica, sunt la inceputul inceputurilor, sunt un prunc care nu intelege de ce n-are voie sa-si consume excrementele. Ai gresit!!! urla din nou Societatea si atunci inteleg: fac parte din cei alesi, mama mea e buna, imi arata calea, o lumina orbitoare se deschide in fata mea, visele nu sunt de neimplinit, visele sunt cirese pe care le culegi vara cand dau in parg cu conditia sa asculti de mama si sa-ti infigi dintisorii in sfarcurile ei laptoase din care picura lapte ecologic pasteurizat. Nu, nu exista decat perfectiune, trebuie sa ascult de Mama Societatea si o sa fiu un super erou.

Ma fac mic undeva, pe langa un colt de bloc, in semintuneric, nu e nimeni, sunt aproape de marginea orasului, mirosuri pestilentiale imi sufoca simturile, ma fac mic, ma pis intr-un colt, speriat ca ma va descoperi cineva, ma pis si plang. Cum o sa pot sa traiesc cu secretul acestui sacrilegiu? Cum o sa le spun oamenilor ca iubesc greseala?

Stupefiante la Bookfest

Acesta este al doilea clip Cruciada Culturii realizat de Agentia de Vise (de la concept la productie). Distributia: Radu Iacoban, Otilia Goia, Sinziana Perta. Regia: Monica Istrate Imagine: Ana Draghici Montaj: MOV Film. Multumiri: Libraria Humanitas Kretzulescu.

Iubirea ca un zbor de zmeu

Se spune ca pentru a supravietui in iubire oamenii au nevoie de aspiratii si idealuri spirituale si culturale comune.

Mi-a venit apoi ideea acestei parabole (daca nu e prea mult spus, parabola)

Iubirea e ca un zbor cu kite-ul. Ce ii leaga pe kiteri? Trei lucruri: marea, vantul si dorinta de a zbura. Toti kiterii au aceste trei lucruri in comun.

Kalil Gibran spune ca indragostitii ar trebui sa se comporte in iubire precum coloanele unui templu: departate, ca sa sustina greutatea acoperisului. Oamenii sa-si acorde spatiu ca sa reziste in iubire, ca sa aiba de unde se intoarce unul catre celalalt, pentru ca mereu sa se reimpreuneze improspatati de propriile solitudini.

Pe mare, cand iesi cu kite-ul, esti singur. Dar daca iesi impreuna cu iubita ta, tot singur esti, dar o stii acolo, pe mare, undeva langa tine, plutind peste ape. Te leaga de ea vantul si zborul si intinderea nesfarsita, albastra. Plaja e locul in care te intorci si-ti regaseti iubirea intr-o imbratisare arsa de soare. E locul unde exista din nou "noi". Regasire, reintregire, amestec si fuziune. Iubire.

Dupa un timp va fi nevoie din nou de mare, vant si zbor, dar toate astea pentru a ne reintalni mai frumosi si mai puri pe plaja.

Harta vanturilor

Dupa aceste doua zile la mare in care am incercat sa ajung la o intelegere cu zmeul meu, Polux, imi dau seama ca zborul ramane cel mai mare si mai frumos vis al omenirii.

De la mare

Marea. Nisipul. Zmeele. Vantul. Stropii. Incercarea. Valurile. Oamenii. Comuniunea. Prietenia. Apusul. Cina. Gandurile. Linistea.

Va pup...

Nume sau Nickname?

Ma uit la internet si imi dau seama ca este facut in asa fel incat sa creeze o stare de tensiune permanenta. O stare conflictuala. Sa luam exemplul bloggerilor. Pe orice blog gasesti invariabil un profet, un predicator, un apostol, un vizionar. Ceva magic se intampla cu oamenii cand isi fac blog. Dincolo de destinatia initiala, aceea de jurnal si spatiu in care iti expui parerile pe te miri ce subiecte, blogul ajunge foarte repede un loc din care se emit precepte si principii de nezdruncinat.

Proprietarii se simt indreptatiti si indatorati sa atraga atentia publicului asupra unui mod unic de a exista. Al lor. Practic, odata cu publicarea primelor zece, douazeci de articole, proprietarul devine sau se simte dator sa devina lider de opinie. E amuzant pentru ca a fi lider de opinie presupune mai mult decat a fi doar proprietar de blog, dar asupra acestui aspect prefer sa nu zabovim.

De partea cealalta sunt comentatorii care, adesea se iau in serios mult mai mult decat e cazul. Daca sunt de acord cu parerile bloggerului pe care il viziteaza nu pierd ocazia s-o faca redefinind sau sintetizand "altfel" obiectul consensului. Daca sunt impotriva lui, atunci sunt fericiti sa se "exprime" cu adevarat: lux de amanunte, revolta, de foarte multe ori violenta, injurii etc. Un comentariu contra atrage dupa sine mai multe comentarii pro sau altele pro cel contra si daca blogul e traficat se creeaza o babilonie de nedescris. Proprietarul blogului isi freaca palmele si rade in barba, dupa care mai presara si el un comentariu care sa atate spiritele si mai tare.

Dilema proprietarului in acest moment este urmatoarea: sa fie consecvent cu propria parere sau sa o dea naibii luand o pozitie diferita, dar care va genera trafic? Cu alte cuvinte, glorie sau morala? Greu de decis.

Cred ca am picat si eu de cateva ori in capacana "predicatorului", a celui care tine mortis sa-si impuna viziunea. Imi dau seama acum ca a fost o greseala. Nu vreau sa mai incerc sa conving pe nimeni de nimic. Viziunea mea asupra temelor sau problemelor lumii noastre se regaseste in muzica mea, in rolurile pe care aleg sa le fac in teatru, in actiunile mele. Blogul trebuie sa ramana un spatiu care sa ma ajute sa scriu mai bine. Un loc mai frumos in care sa fabric imagini. Prin cuvinte. Imagini si povesti.

Vorbeam cu un amic despre rolul internetului ca spatiu de defulare a frustrarilor acumulate in cotidian. Ce bine, spunea amicul meu, ca oamenii au un loc in care sa-si strige nedreptatea, sa-si urle mania, sa-si verse veninul, dispretul, invidia.
Poate ca e bine, i-am spus, dar in spatele anonimatului? In Hyde Park exista butoaie pe care te urci si poti sa sustii discursuri. Daca se aduna lumea e bine, daca nu, iarasi bine. Tu te-ai exprimat.
Doar ca acolo lumea te poate vedea, esti un chip, o figura, esti usor de combatut si poti combate la vedere. Esti obligat sa-ti asumi discursul.

In spatele anonimatului nu exista asumarea responsabilitatii vorbelor tale. Scuipi si pleci. Improsti si fugi. Si atunci se ridica urmatoarea intrebare: oare anonimatul nu creeaza dependenta si pofta de a defula? Oare pe internet se vindeca frustrarile odata deversate? Sau fac loc altora si mai mari? Se presupune ca, dupa ce au facut uz de internet pentru a se "curata", oamenii ar trebui sa fie mai buni. Traim intr-o lume mai buna? Sau traim intr-o lume in care oamenii se feresc sa-si asume responsabilitati?

Pe mine ma ingrijoreaza un singur fapt. Copiii nostri se vor naste intr-o lume in care adevarata lor personalitate nu va fi data de numele lor, ci de "nickname". Caci de-abia in spatele protectiei nickname-ului vor spune cu adevarat ce gandesc. Neasumat si iresponsabil.
Aleg sa nu comentez.

Vama @ Festivalul International de Teatru Sibiu

Credite foto: Silvana Armat si Sebastian Marcovici

Fruhling in Paris

Am auzit ca pe multi ii nemultumeste ultimul album Rammstein. Mie insa imi place cantecul asta, asa "non-metal". Iar artwork-ul copertei este bestial. Ce sa te faci cu pictorii astia flamanzi ca ne dau de mancare si in 2010! Bine, bine si florentinii, ok:)))

Azi nu.

Imi place piesa asta. Si nu, nu pentru ca m-au citat:)