2011

La multi ani! Un an mai bun!

Citesc

O carte mare te face sa vrei sa scrii.

Tablou dintr-o rutina inzapezita

Craciunul a trecut. Magia sarbatorilor e moarta, daca a existat vreodata. Renii au plecat, nu mai sunt sursa de glume. Cele zece milioane de costume ale lui Mos Craciun sunt impachetate si puse bine in camari. Lumina sfanta nu ne mai intra in suflete. Resimtim o usoara apasare gastrica. Nu-si pune nimeni intrebari. Copiii s-au plictisit si privesc cu jind spre alte jucarii mai noi, mai performante. Papusile nu mai traiesc cu anii. Li se rup bratele, li se demodeaza hainele. Oamenii rasufla greu. Mai sunt ceva vizite de facut intre Craciun si Revelion. Fiecare trebuie sa mai primeasca cate ceva. Cati mai sunt? Sunt sase. Ba nu, sunt opt. Si Marcel? Nu vine si Marcel? Trebuie sa-i luam si lui ceva, nu? Da, era sa-l uitam pe Marcel. Nimeni nu trebuie uitat. Schimburi de cadouri. Schimburi de amabilitati. Mai vrea cineva tort? Ti-au placut sarmalele? De unde ai luat vinul asta? Ia stai. Ce mai dau astia la televizor? Vai, ce porcarie, nu se mai satura, unde am ajuns? Mai, noi o sa mergem, ne chemi un taxi? A fost foarte placut ar trebui sa ne vedem mai des. Liniste. Liniste in taxi. Ce parere are Iisus despre toate astea. Incerci sa-l portretizezi, incerci sa-i surprinzi faptura intr-un gand care sa reziste mai mult de cateva secunde. Pentru asta e nevoie de mai multi. Singur e greu sa-l fixezi pe Iisus. Am gresit anul asta, Doamne? Am gresit? Unde am gresit? Cum as putea sa renunt? Cum as putea sa inteleg? Cum as putea sa lupt? Unde-i linistea, unde-i pustia? Unde sa te retragi pentru cateva zile, ca sa pui intrebarile esentiale? Nu sunt pozitiv, Doamne. Nu sunt in rand cu lumea. Suntem grabiti si tristi, Doamne. Nu e timp. Urmeaza alta vizita, alte amabilitati, nu poti refuza, ai promis, nu se face, s-au pregatit oamenii aia... Fiecare vorbeste despre fericirea celuilalt. Orice casa are o Biblie. Asa se cade. Suntem ortodocsi. Biblia nu lipseste din nicio casa. Cel mai vandut roman al tuturor timpurilor. Arareori terminat. Ce paradox. In fiecare casa e o Biblie, dar nimeni nu se mai zbate s-o citeasca cap coada. Nasterea. Nasterea Domnului. Strazile ar trebui sa fie pline de zambete. Lumina a venit, dar n-a intrat. Confundam lumina cu frigul. Deschide fereastra. O sa intre frigul si Lumina odata cu el. Poate ca trebuie sa-ti fie frig ca sa primesti Lumina. Altminteri ramanem in intunericul cald. Iluzia ca e bine. Cititi copiilor Nasterea. Deschideti Biblia si cititi-le. Copiii se vor bucura. Cand citesti cu voce tare povestea Nasterii te trec fiori. Nu va grabiti. Cititi cu voce limpede, asezata, impuneti un ritm anume lecturii. Copiii vor casca ochii mari si veti simti ca impartasiti lumina. Trenul alearga peste pustele inzapezite. E atat de alb, totul in jur. Geamul siroieste pe dinauntru. Trenul traverseaza pustele albe. Din cand in cand, pete neagre reprezentand cate un palc de copaci sau un canton uitat de lume or sirul stalpilor electrici zgarie visul alb al zapezii. Gandurile fug, fug, fug peste intinderea inghetata. Esti un om intr-un tren. E un tren peste pustele albe. N-o sa mai fim singuri niciodata. Nu va mai fi pustiu. Vom fi cu totii impreuna. De-a pururi. De-a pururi impreuna. Craciunul e alb. Trenul alearga nebun peste intinderile inzapezite. Unde se duce trenul asta? Unde va opri?... Ce repede a trecut... Ce repede a trecut totul...

The Vama Show @ Parcul Cismigiu

Credite foto: Luchian Comsa

VAMA @ Kasho, Brasov

Craciunul nu e...

Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa "ca asa-i traditia". Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care "ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta". De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.

Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.

As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.

Cadoul meu pentru voi

Acesta este cadoul meu pentru voi. Sunt onorat ca va pot oferi aceasta inregistrare din concertul Ad Libitum de Craciun. Nu am avut niciodata prilejul sa simt ceva atat de intens cantand un colind. Pentru mine timpul s-a largit, s-a dilatat, lumea a incetinit, astfel incat am putut sa VAD din nou in trecut. Acolo, in copilaria mea, cand am cantat prima data Stille Nacht la Biserica Luterana din Bucuresti. Va urez Craciun fericit si o fac si in numele celor de la Ad Libitum. Daca va place, dati mai departe...

ad libitum ft tudor chirila - stille nacht

Asculta mai multe audio clasica

Poveste uitata de Craciun...

Un domn batran sta la fereastra si plange. Are fata zbarcita si priveste pierdut catre revolutia de sarbatori. Ochii lui sunt prea obositi ca sa mai fixeze ceva. Nu se pot opri pe niciuna din masinile care inainteaza incet. Nici sutele de afise pe zecile de stalpi de pe bulevardul larg nu-i pot retine privirea. Sau imensele reclame luminoase care te invita la fericire sau actiune. Oameni incruntati, grabiti, zambitori (arareori), copii, afaceristi, pensionari schiopi, boschetari, liceeni imbujorati, femei corporatiste, studenti galagiosi si iscoditori, doamne de lux, vanzatori ambulanti, curieri, politisti in uniforme reflectorizante si tot asa. Spectacolul vietii se deruleaza pe trecerea de pietoni si cu toate ca ochii nu se pot fixa pe nimic - sunt ca focusul unui aparat electronic care nu are destula lumina ca sa poata sa faca scharful - o durere ca un cutit in inima se implanta in sufletul batranului cu chipul zbarcit care priveste strada si plange. Nu aude nici macar strigatul slab si lipsit de vlaga al femeii cu care si-a impartit ultimii cincizeci de ani de viata. Acum douzeci si unu de ani....

Continuarea aici.

Ad Libitum - Repetitii

fotografii de alexandra sandu

Spiritul Craciunului.

As fi vrut sa scriu despre concertul de aseara. Insa mi-am amintit nu stiu de ce de O lume pe dos si de Lascia ch'io pianga si mi-am dat seama ca pentru mine asta este spiritul Craciunului. Aceasta piesa, aceasta interpretare formidabila a unui mare contratenor: Philippe Jaroussky.

Salvati copii pe FaceBook.

Este foarte, foarte misto aplicatia pe FB a celor de la Salvati Copiii. O vedeti aici Intotdeauna ne prevalam de stres si timpul care nu ne permit sa donam pentru cei care au cu adevarat nevoie. Mereu se gasesc motive: "de ce sa le dam astora", "altii sunt mai saraci", "eu de abia am grija de mine", "mai lasa-ma si cu astia ca au destui bani", "sa doneze aia care au nu noi".

De ceva vreme am sesizat multa malitiozitate, intoleranta si prostie aici pe blog in mai multe randuri. Nu ma ingrijoreaza asta. Am inteles ca internetul ii scoate in fata pe cei "cu probleme" care isi fac intotdeauna timp pentru o defulare. Oamenii normali nu comenteaza. Sau, in orice caz, apetitul lor este scazut in zona asta.

De aceea, acest mesaj se adreseaza celor care se pot lipsi de o suma mica de bani fara sa faca din asta un capat de tara, un titlu de mandrie sau un prilej pentru a emite o judecata de valoare pe temele caritatii.

In numele celor de la Salvati Copiii, va multumesc.

Evenimentul clasic al lunii decembrie

Au mai ramas doua zile pana la evenimentul clasic al lunii decembrie. The Sound of Christmas. Cvartetul Ad Libitum la Bucuresti. Sambata la Sala Arcub vis-a-vis de Ambasada Americii. Incep sa simt emotiile. Niciodata n-am mai fost pe o scena cu un cvartet si mai ales cu artisti de o asemenea anvergura. Incepe sa ma apese statutul de "invitat special". Baietii au fost draguti si m-au linistit: o sa fie ok, mi-au spus. Sper sa fie ok si sa reusesc sa transmit ceva din linistea si caldura unui colind intr-o maniera clasica. Va atasez un Gershwin in interpretarea lor. Mie mi se pare frumos si extrem de original. Din nou imi aduce aminte de mare. Nu stiu de ce.

Cvartetul Ad Libitum - George Gershwin

Asculta mai multe audio clasica

Stylepedia - Codul bunelor tinute

Am sa incep prin a ridica niste intrebari. Avem nevoie de stil? De eleganta? E nevoie sa privim in jur si sa ne bucuram de aparitia unui domn impecabil traversand linistit strada? Sau poate doua tinere "super cool". E important sa asteptam metroul privind pe peronul de vis-a-vis catre o multime de oameni care fac acelasi lucru, dar imbracati bine? Dupa parerea mea toate intrebarile de mai sus ar trebui sa primeasca un "da" categoric. Sigur ca mereu pot fi si alte pareri.

Acum ceva timp recomandam aici pe blog o carte foarte interesanta a Adrianei Babeti: O istorie a dandysmului. Dincolo de preocuparea autoarei pentru latura fenomenologica si implicatiile psihosociale sau de influenta in diverse sfere ale artei, dandysmul transpare ca un curent ai carui protagonisti vadesc un interes extrem de ridicat pentru aparenta, pentru costum. Dandystii percepeau viata ca pe un spectacol (asta la sfarsitul secolului 19, nota bene) in cadrul caruia infatisarea eleganta, plina de stil, o simplitate studiata, te recomandau ca personaj. Da, dandystii erau personaje. Economie de gesturi, de mijloace, o reprezentare statica asemenea naturii moarte, nicio exagerare, nicio pulsatie suplimentara in economia comportamentului in societate. Bun gust, mult bun gust cultivat in exces. Adesea, aceste preocupari pentru tinuta si aparenta erau considerate superficiale, cum superficiali sunt considerati si azi cei care pun pret prea mare pe haine.

Haideti sa vedem cine erau acesti "superficiali" care pledau pentru o lume populata de personaje care sa cultive gustul pentru "frumos". Nu voi putea epuiza lista, dar sper ca exemplele vor fi edificatoare: Oscar Wilde, Charles Baudelaire, Honore de Balzac, Barbey d'Aurevilly, Gabrielle d'Anunnzio, Joris Karl Huismans, Thomas Carlyle, Lord Byron. In epoca noastra dintre numele cele mai importante legate de dandysm ar fi Freddy Mercury, David Bowie sau Mick Jagger.

Toti cei de mai sus sunt autori ai unei opere solide care sta in picioare, perena, independenta de incadrarea ei intr-un curent si atat. Opera lor ii recomanda in afara conceptului de filfizon sau snob care a derivat extrem de usor din dandysm.

Ceea ce vreau sa spun este ca preocuparea pentru tinuta, stil, bun gust n-ar trebui si nu are de ce sa incumbe asupra preocuparilor noastre spirituale sau profesionale. In definitiv, a te imbraca frumos reprezinta o forma de respect fata de "cetate". Contributia pe care o putem aduce unei lumi mai frumoase incepe si cu tinuta si implicit cu fiecare dintre noi.

Cum ne pozitionam noi, romanii, fata de tinuta si stil las pe fiecare dintre voi sa judece. Personal cred ca avem multe de invatat. Prin prisma asta mi s-a parut foarte frumoasa initiativa Andreei si a Roxanei de a lansa un dvd al carui concept este bunul gust, simplitatea si stilul in vestimentatie. Si care sparge un mit: acela ca trebuie sa ai bani ca sa ai gust. L-am vazut, se adreseaza doamnelor si domnisoarelor (desi cred ca barbatii au nevoie de asta in aceeasi masura) si este un ghid foarte simplu si bine explicat catre ideea de tinuta eleganta adaptata situatiei sociale in care te poti gasi in diverse ocazii. Totul cu un buget redus.

DVD -ul se afla deja in magazine. Recomand. Cu mentiunea ca nu recomand niciodata produse in a caror utilitate nu cred.

Imi place ideea ca am putea fi cu totii mai frumosi. Fiecare cu stilul si imaginatia lui.

Prostii

In ziua de azi oamenii iti raspund la telefon ca sa-ti spuna ca sunt ocupati. "Sunt ocupat. Te sun eu mai tarziu." Si inchid. La sfarsitul lunii ne speriem de factura. Nimeni nu verifica sa vada cati bani s-au dus pe informatia ca celalalt e ocupat. Important e ca avem telefoane.

Live Concert Tribute Awards

O mentiune speciala pentru corul ad hoc de fete care au raspuns perfect muzical la improvizatia: Get your ass on the dance floor!!! Trebuie sa inventam un premiu si sa vi-l oferim. You feel the Vama vibe. Go, go, go girls!!!!!

The Vama Show @ Tribute

Credite foto: Alin Pandaru

Scuze

As vrea sa imi cer scuze fanilor prezenti la Tribute pentru intarzierea de aseara. Concertul a inceput mai tarziu, din motive obiective, dar asta nu ne scuza. Speram insa ca ne-am ridicat la inaltimea asteptarilor voastre. Voi ati fost excelenti si pentru asta va multumim.

Ce faci pe 18 decembrie?

UPDATE!!

Va implor sa va rupeti zece minute si sa ascultati aceasta inregistrare a celor de la Ad Libitum. Apoi, daca n-ati citit ce am scris, puteti incerca...

Cvartetul Ad Libitum - Gustav Mahler

Asculta mai multe audio clasica


Este august. Una din verile acelea fierbinti care-ti raman in memorie toata viata. Pana mori. Chiar si dupa ce mori. Gonesc cu masina dinspre mare spre Bucuresti. Mereu ma intorc de la mare cu sufletul ca un burete plin de detergent lichid pe care il storci deasupra chiuvetei. Si niciodata nu pare ca se termina. Mereu mai e ceva de stors. La fel si in vara asta. Alerg in noapte cu 180 de kilometri la ora. Daca deschid geamul ma izbeste un jet de aer cald, jilav. Ca si cum tot universul transpira usor. Sunt singur si gandurile imi zboara mult mai repede decat masina. Nu, asta nu poate fi o intrecere. Deschid ambele geamuri si vantul incepe sa urle fierbinte. E undeva pe la doua noaptea si nu suntem multi pe soseaua Marii. Nu fumez. Demult, in trecut, doctorii mi-au interzis. Mai fac asta de doua ori pe an. In august si in decembrie. Nu stiu daca acum, cand alerg cu masina, singur prin noapte, lasand marea in spate, dar cu sufletul imbibat de ea, am voie sa fumez. Mi-ar placea sa-mi amintesc ca am voie. Sa scot tigara pe geam si sa simt cum vantul slefuieste varful ei, inroseste scrumul, ca o puta de catel in calduri. E vara, e august si nu se termina inca. Nu se termina. O sa mai fie hora pontica inca o data. O sa mai intram in apa, cinci barbati veseli golind o butelca de plastic de 5 litri plina de vin si apa de mare. Alerg prin noapte si ma gandesc la hora pontica. Era cu cateva zile in urma si am inotat cu Filip printr-o mare ca uleiul. Nu se misca nimic altceva in afara valurilor pe care le starnea inaintarea lenesa a trupurilor noastre. Marea parea un ulei negru si dens. Inotam catre nicaieri. Plescaitul ritmic al palmelor si picioarelor ca un chicotit timid de domnisoara rusoaica intr-un salon cu functionari inalti. Lip, lip. Nimic in fata noastra. In spate, vocile pierdute ale camarazilor care-si disputa butelca de vin. Respiram sacadat si vorbim. In soapta, ca sa nu trezim intunericul gros. Poate ca a falfait vreun pescarus pe deasupra noastra si nu-mi mai amintesc. Doamne, cata fericire si cat de scurta. Marele nostru pariu e sa ne dam seama cand suntem fericiti. Caci dispare precum coama valurilor uleioase starnite de bratele noastre in noaptea de august. Ce am vorbit atunci? Cine mai stie... Ameteam de placere inotand catre nicaieri, fara sa stapanim nimic altceva decat plutirea... cand am iesit din apa butelca se golise si noi parca iesisem dintr-un vis. Calea Lactee era singura lumina. Si hohotele noastre de ras. Apoi, in drum spre casa zambetul se stinge usor, ca lumina soarelui intr-un apus asiatic, cand se scufunda in ocean.

Alerg cu masina prin noapte si zambesc. Zambesc si acum cand scriu. Si-am sa zambesc mereu, cand imi voi aminti. Opresc masina pe marginea drumului. Si privesc stelele. In mine se naste speranta. Pentru ce va fi. Pentru ce ar putea sa fie. Sa urmeze. Pentru fericiri viitoare de care ar trebui sa-mi dau seama. Sunt un nimeni pe marginea drumului, stralucind de speranta. Atat de tare stralucesc. Ma spijin de capota vie a masinii mele. Ce aproape mi-ai fost in toti anii astia, masina mea. Ma sprijin de capota fierbinte care pocneste din cand in cand dezmortindu-se. Deasupra mea e o petrecere de stele. Privesc mult timp, in sus. Urechea dinspre sosea vajaie din cand in cand la trecerea vreunui destin in viteza. Cine o fi in masina aia gonind spre mare? Cealalta ureche asculta linistea campului. Ochii mei privesc stelele. Sufletul mi-e ametit, imbibat de mare. Trebuie sa imbatranesti ca sa intelegi stelele in toata splendoarea lor. Cand esti tanar, vrei stelele cu toata fiinta ta. Apoi, cand imbatranesti, inveti sa te bucuri de ele. Nu le mai vrei, pentru ca ai amintirile si triunghiul asta dureros e mult mai interesant. E timpul sa ma urc in masina. Nu mai gonesc. Se apropie orasul, luminile...

Din cand in cand, o amintirile se pot asocia cu muzica. De multe ori in viata mea am facut asta. Fiecare dintre noi asociaza o melodie primului sarut. Aproape fiecare. In seara de mai sus, in masina mea canta cvartetul Ad Libitum. Haydn, Mahler, Schubert, Gershwin, Piazolla. Opere scrise pentru orchestra reduse la patru instrumente cu coarde. O senzatie uluitoare de maretie si apropiere. Am plans, ascultandu-i. I-am ascultat privind stelele.

V-am intrebat ce faceti pe 18 decembrie. Pentru ca ei canta la Bucuresti si ar fi pacat sa lipsiti. Pentru mine va fi o incununare fericita a acestui an. Mi-au permis sa cant un colind alaturi de ei. Imi voi contopi marea si Craciunul intr-o singura seara, intr-o singura traire vie. Sau, cel putin, asa sper ca o sa fie. Ar fi pacat sa lipsiti. S-ar putea sa descoperiti muzica drumurilor voastre catre mare... cele din viitor.

Despre concertul Ad Libitum aici.

Ipocrizia sexuala

Astazi a fost una din zilele reusite la repetitii. Gelu a venit cu o idee si la sfarsitul a patru ore de repetitie aveam un cantec cu structura aproape finala. E un cantec vesel si foarte energic. Sa ne intelegem insa, nu e dance :))

Ma gandesc la niste versuri porcoase. Da, da. Stiti, dragii mei baieti si fete, tensiunea aia sexuala care pluteste in aer inaintea momentului in care, sa-mi fie cu pardon, faci sex cu o fata pe care o cunosti de putin timp? Sau de-abia ai cunoscut-o. Ipocrizia aia vesela in care ea ar bea un ceai, tu incerci sa-i oferi un pahar de vin, ea vorbeste despre profesie, tu vrei s-o aduci mai spre maidanul dragostei ca sa poti da atacul. Fiecare se gandeste cu disperare la sex, dar amandoi vorbesc prostii conexe. Si, pana la urma, se naste un sarut si apoi sex salbatic, eliberator de tensiuni. E frumoasa ipocrizia asta vesela. Face parte din joc. Cateodata, insa, impinsa prea departe, anuleaza orice pofta de joc. Si atunci zici: eh, n-a fost chimie. Sau n-a fost sa fie. Cam despre asta o sa fie cantecul asta. Se numeste... dar mai bine nu :)))

Noi si noi

Cred ca problema cu geniile si vizionarii in Romania sta cam asa: media discrepantei dintre genii si mediocritate in cazul poporului roman a fost mereu mai ridicata decat in cazul altor popoare. Este si cazul pentru care Brancusi, Enescu sau Eliade au ales sa traiasca in locuri in care aceasta medie a diferentei de profunzime si viziune este mult mai mica.

Din perpsectiva talentului si al produselor de geniu, romanii se pot bate de la egal la egal cu varfurile Europei. Intervine, insa, problema de perceptie si intelegere a "elitelor" de catre popor si aici stam prost. Plecand de la premisa ca un mare artist are nevoie de un cadru si un context care se nasc din admiratie colectiva, iar admiratia vine si din intelegere, realizam ca media noastra educationala scazuta ne va face sa pierdem intotdeauna valorile vizionare.

Adevarat ca un popor preocupat indeobste de supravietuire este dificil sa realizeze o medie de civilizare ridicata, insa tocmai pastrarea valorilor superioare ar contribui la cresterea noastra educationala. Este un cerc vicios.

Atata vreme cat gradul de incultura si viziune la nivelul liderilor politici se mentine in limitele penibil de joase ale momentului, nu putem astepta sau spera la nasterea unui nou Brancusi. De fapt, el s-ar putea naste in orice moment insa are o rezervare la un zbor "one way" catre Paris, Londra sau Berlin.


PS. Nu va este strain, desigur, ca Ion Luca Caragiale s-a autoexilat si a murit la Berlin.

Two for the love tango

Un interviu. O lectie.

Zilele trecute am vazut un interviu al scenografului Rashit Safiullin, scenograful filmului Calauza de Andrei Tarkovski. A fost o lectie de iubire si de profunzime pentru mine. Cred ca nu foarte multa lume stie ca intreg filmul s-a pierdut la developare, dupa care a trebuit refilmat la jumatate de buget si de timp. Cata putere trebuie sa fi avut Tarkovski sa-si vada filmul distrus si s-o ia din nou de la capat. Cata ardoare in dorinta de a spune o poveste. Astazi ne enervam ca nu putem sa urcam filmuletele destul de repede pe youtube.

Una din secvente s-a filmat pe un camp de iarba. Era un plan general. Undeva mai departe cateva flori galbene, nu foarte perceptibile, spargeau monotonia verde. Tarkovski i-a cerut lui Safiullin sa scoata din cadru florile galbene. Problema era ca nu se putea calca pe iarba. Era nevoie de un camp virgin neatins de prezenta omului sau a vreunei treceri. Astfel ca Safiullin a scos cele cateva flori "zburand" pe deasupra campului si folosindu-se de scripeti. Dupa ce florile au disparut Tarkovski a remarcat: "Nu le mai vad, dar li se simte prezenta".

In finalul rememorarii, Safiullin spune ca moartea lui Tarkovski l-a afectat mai mult decat si-ar fi putut inchipui pentru ca Andrei era un om cu care putea discuta extrem de profund, ore intregi, despre intrebarile care ii framantau pe amandoi. Moartea lui Tarkovski l-a lasat mult mai sarac, sfasiat aproape.

M-a impresionat extrem de mult intreaga marturie a acestui artist. Rashit Safiullin. Insa imaginea unui om care nu poate sa mai regaseasca niciodata dimensiunea spirituala pe care i-o poate dezvalui prietenul sau, acea intelegere adanca izvorata dintr-o intrecere comuna catre cunoasterea de sine, mi se pare cutremuratoare.

Moartea inteligentei care te completeaza este o pierdere de nemasurat.

Ilinca fumand si privind...

Ilinca Manolache este actrita. O puteti vedea in curand la Bulandra intr-un spectacol al lui Alexandru Darie, dar si alaturi de Florinel Piersic in Opposites Attract la Teatrul Metropolis.

De ce nu iubesc 1 decembrie

Nu se simte niciun fior sau vreo stare febrila in apropierea zilei de 1 decembrie. Prea putini romani se inghesuie sa monteze steguletele pe masini. Invariabil, pe 1 decembrie vremea se imbufneaza, intr-adins parca. Mi se pare ca lumea asteapta ziua noastra nationala framantata de o unica intrebare: Ce faci de 1 decembrie? Iesi pe undeva?

Nu iubesc ziua nationala. Semnificatia ei ajunge foarte greu la mine, printre discursuri de politicieni care incearca sa-si garniseasca "blazonul" cu emblemele deja tocite de prea multa folosinta ale Marii Uniri sau defilari de tancuri si festinul poporului roman cu fasole si carnati.

Nu exista niciun pic de inventivitate in organizarea zilei noastre nationale. Eterna parada militara si cantecele populare de o calitate indoielnica care acompaniaza o hora a Unirii incinsa fara veselie de mai marii tarii la brat cu oameni obisnuiti "din popor".

Poporul? Poporul e fericit ca mai ciupeste o zi libera fara sa-si puna prea multe probleme in raport cu incarcatura emotionala si patriotica a unei asemenea zile.
In regimul privat, un prieten mi-a spus ca are de muncit azi, n-are timp de ziua nationala. L-am intrebat: - Nu te simti roman? - Ba da, dar nu vad ce e de sarbatorit in asta!. Dincolo de partea lui cinica, raspunsul reflecta o stare de spirit.

In mod normal, am putea sa asteptam de la televiziuni sa rascoleasca memoria nationala cu documentare, dezbateri sau marturii istorice ale Unirii, dar media romaneasca a abandonat demult stimulii educationali cu care ar fi putut scurtcircuita o natiune aflata in letargie.

In ultimii douazeci de ani nu am facut nimic altceva decat sa ignoram istoria noastra nationala. Lectiile istoriei ar trebui sa ne invete sa nu repetam greseli. Ignoranta ne-a adus in situatia de a nu invata nimic. Cea mai mare mostra de ignoranta poporul roman a oferit-o pe 25 decembrie 1989. Am asistat cu sufletul la gura la executia lui Ceausescu si am consumat toata ura pe care o adunasem in cincizeci de ani. Ignoranti, nu ne-am gandit la colaboratorii lui, n-am dat nicio atentie sistemului pe care Ceausescu il construise. Si sistemul a tacut o perioada, apoi a preluat conducerea. Ne-am trezit dupa douazeci de ani. Tarziu.

Sarbatoarea nationala este un simulacru. Pentru ca entuziasmul acestei zile nu porneste din mijlocul nostru, el este fatarnic si se naste in birourile cu neon, faianta si drapel ale guvernului, parlamentului si administratiei locale: - Ba, vine 1 decembrie, facem si noi ceva? Facem ma, normal. - Pai ce facem? - Pai cum ce facem? Ca anu' trecut: scoatem tancurile, ii ducem pe popi la Alba Iulia, chemam taranii sa danseze si dam o fasole cu carnati la popor! - Bine ca mi-ati zis dom' vice ca sa stiu si io cum sa ma pregatesc!

Politicenii sunt ultimii care au chef de ziua nationala. Sa fii politician inseamna sa-ti asumi si rutina obositoare a evenimentelor oficiale. Comemorari, inaugurari, sfintiri sau praznice oficiale. Ziua nationala nu e altceva decat un prilej pentru o minima campanie electorala (minima pe timp de criza) sau cresterea vizibilitatii vreunui lider de partid.

Cine mai crede, de fapt? Se gandeste vreunul dintre politicenii nostri, in dimineata zilei de 1 decembrie, la ceea ce s-a intamplat cu adevarat atunci, in 1918? La presiunea extraordinara care plana asupra celor care au facut Romania? Face vreunul dintre ei vreun exercitiu de substituire? Ma indoiesc.

Noi nu suntem preocupati de identitatea noastra nationala nici macar acum, in prezent, daramite sa cautam in trecut.
Nu vad de ce o tara ar trebui privita altfel decat privesti un om care solicita terapie psihanalitica. Identifici problemele copilariei, relatiile cu parintii, formarea lui ca individ, complexe, frustrari ascunse. Te plimbi prin subconstientul si trecutul acelui om si scoti la suprafata niste conditionari trecute care ii afecteaza prezentul. Omul intelege, accepta si incearca sa schimbe sau sa mearga mai departe in functie de noua descoperire a sinelui sau. Dar, pentru ca toate astea sa se intample e nevoie de a privi in trecut. Si de vointa. Urmasii lui Ceausescu nu vor face niciodata introspectie. Pentru ca nu au nevoie de schimbare.

Niciodata, de ziua noastra nationala nu privim in trecut altfel decat superficial. De ziua noastra nationala nu invatam nimic despre noi. Din aceasta cauza nu iubesc 1 decembrie.


PS. Carcotasilor care sunt dispusi la rastalmaciri si interpretari rauvoitoare le spun ca sunt mandru ca sunt Roman si asta n-are nicio legatura cu sarbatoarea oficiala a neamului.