Coada de la Bulandra

Luni, 13 octombrie, ora 20.00, la Teatrul Bulandra - Sala Studio Space, va avea loc premiera naţională a comediei absurde “Coada”, un spectacol de Iarina Demian. Scrisă de Israel Horovitz, unul dintre dramaturgii-cult ai teatrului american contemporan, piesa (tradusă până acum în peste 30 de limbi) propune o dezbatere dramatică despre o lume în derivă, lipsită de repere, care caută să se agaţe de o himeră – locul întâi. Cinci oameni, cinci poveşti de viaţă, ratări individuale, vulnerabilităţi şi o coadă la care se aşază învinşii vieţii, unde nu se întâmplă nimic, deşi se întâmplă TOTUL.

„Israel Horovitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaş american tandru. De cum îl vezi, nu poţi să nu-l îndrăgeşti. La fel ca toţi oamenii blânzi, la fel ca toţi cei delicaţi, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.” (Eugen Ionescu)

Alături de Tudor Chirilă şi Radu Gheorghe, spectacolul-concept regizat de Iarina Demian îi reuneşte pe scenă, în partituri de excepţie, glisând între comedie şi dramă, pe actorii Nicodim Ungureanu/Cristi Creţu, Ion Grosu şi Irina Ungureanu/Mariana Dănescu. 

“Pentru mine, „Coada” a însemnat o sumă de lecții. Într-o eră și o meserie în care orgoliul este -din păcate- suveran, textul lui Horovitz are rol terapeutic. Personajul meu (Stephen) este poate singurul care se trezește din hipnoza “podiumului”. Stephen este la fel de pierdut pentru că, deși învinge printre muritori, alege cu inepuizabilă vanitate lupta pierzătoare cu Mozart. Pentru mine, „Coada” reprezintă o oglindă care, mărturisesc, nu reflectă imaginea cea mai fericită. Speranța rămâne însă în lupta pe care o putem duce cu pornirile noastre absurde.” (Tudor Chirilă)

După ce, vreme de peste 30 de ani, spectacolul „Coada” s-a jucat neîntrerupt pe marile scene ale Franţei, de aproape patru decenii este reprezentat, în fiecare stagiune, pe off-Broadway, regizorul Iarina Demian oferă publicului bucureştean şansa întâlnirii, pentru prima oară în România, cu un text plin de semne şi sensuri despre moralitate, succes şi iluzia locului întâi.

„Când am citit piesa lui Horovitz, am avut o revelaţie: aceea a faptului că nicio linie nu are capăt și că, la nivel uman, este imposibil să atingi vârful absolut. Ştiam acest lucru, dar nu l-am conştientizat niciodată cu adevărat… poate că atitudinea mea faţă de viață şi față de profesie ar fi fost alta. Pentru mine, „Coada“ este un reper, care împlineşte toate aşteptările. (Iarina Demian)

„Coada”, de Israel Horovitz

Teatrul Bulandra – Sala Studio Space

Un spectacol de Iarina Demian

Distribuţia: 

Stephen: Tudor Chirilă, 

Arnall: Radu Gheorghe, 

Dolan: Ion Grosu, 

Molly: Mariana Dănescu/Irina Ungureanu 

Fleming: Nicodim Ungureanu/Cristi Creţu

Scenografia: Dana Istrate

Coregrafia: Andreea Novac

Durata: 1 h 20’ (fără pauză)

Credite foto: Adi Bulboacă

Premiera naţională: 13 octombrie 2014

Producători: Teatrul Bulandra şi Fundaţia artEST

Partener oficial: SEAT

Partener media: Europa FM

Declaraţie

După cum ştiţi deja, evit să vorbesc public despre viaţa mea personală. Nu am nimic de ascuns, pur şi simplu nu consider că are vreo relevanţă pentru publicul meu ce fac eu în spaţiul privat. Înţeleg curiozitatea oamenilor, dar cred că cine vrea să mă cunoască îmi poate asculta muzica, poate căuta filmele în care am jucat sau mă poate găsi la teatru.

Da, voi avea un copil. Şi îmi doresc ca atât presa, cât şi publicul să înţeleagă şi să respecte faptul că atât copilul, cât si mama lui sunt parte din viaţa mea PRIVATĂ. Aceasta este singura declaraţie pe care o fac pe acest subiect. Un copil are dreptul de a veni pe lume fără să fie discriminat prin preluarea unei celebrități care nu îi aparține. Dacă la un moment dat voi simţi nevoia să scriu sau să vorbesc despre copilul meu, o voi face pentru că va fi alegerea mea, nu pentru a satisface curiozitatea publicului sau a presei avide de senzaţional.

Spiritul Vămii 1997. O poveste cu Jack

Era în Vama mea așa cum vreau să mi-o amintesc întotdeauna. Așa cum am să mi-o amintesc mereu. Un sat aproape pustiu cu o singură cârciumă, “La Parașute” și atât de puțini turiști încât am fi putut să ne numim comunitate. Fără curent electric astfel încât primul nostru concert a fost luminat de farurile mașinilor așezate în semicerc și ridicate pe cric de proprietarii entuziaști. Un concert cu sunetul pe generator și lumina pe acumulatori de mașină. Oamenii erau filtrați printr-o beție lungă, dar fără repercusiuni asupra formei  morale. Nimic agresiv, doar un ton ridicat, declamator și vesel ca să te impui printre conștințe turmentate și neatente. 

În Vama aia am adormit cu fața îngropată în buclele crețe ale unei iubite ce părea totul înainte să ajungă nimic. O după amiază cât o veșnicie. Era o Vamă în care cunoșteai pe toată lumea. Din capul străzii principale marea se oferea generos privirii nemijlocite de vreo clădire. Pe atunci marea era cel mai important lucru în Vamă. Marea și zilele nebune ale unor excentrici care căutau singurătăți zgomotoase. Așa pustie și răsfirată cu oamenii rătăcind poetic între cele câteva construcții de lemn, cu strada principală - singura punte între plajă și drumul național - Vama reclama oricărui nou venit un soi de inițiere. Să te încadrezi cumva în timpul vamaioților. Nu părea să fie un loc în care să fii binevenit neinvitat și asta nu din cauza ostilității gazdelor cât sentimentului de “nemaivăzut” pe care ți-l livra Vama. 

Am rătăcit printre corturi în căutarea unei iubiri de-o noapte. Dar rătăceam printre ai mei și am căzut ca un sac lângă un foc unde se cânta. În celălalt capăt al Vămii mă căutau îngrijorați. Eu îmi pierdeam gândurile printre flăcările jucăușe în timp ce vreun erou de o seară cânta poate Phoenix, poate Iris, poate Andrieș, poate Pink Floyd. Era liniște noaptea așa cum nu o să mai fie niciodată în Vamă. Dimineața puteai să deschizi ochii către niște buze cărnoase și roșii suprapuse peste pânză de cort sau puteai să-ți fixexi neclar propria încheietură pe nisip, naufragiatul unei nopți de singurătate. Nu conta prea mult. Timpul curgea lent și puteai să-ți iei bucuriile fără grabă,  ca bagajul de pe banda de la sosiri. O bucurie ratată făcea loc uneia inopinate. Încă nu devenisem hamsterii vitezei. 

Se bea, am mai spus-o. Dar se bea Jack. Cel puțin în gașca noastră. Mergeam după Jack în vamă la bulgari. Pe vremea aia Jack nu sosise oficial în România așa că ne tot întrebam: o fi adevărat sau libanez, făcut pe vapor? Cu toate întrebările, contrafăcut sau autentic, beam Jack. Ne sticleau ochii în semn de răspuns la vederea sticlei pătrățoase cu etichetă alb negru. Nu mă oboseam niciodată să studiez eticheta în detaliu ci mai degrabă o fotografiam dintr-o privire. Cu toate astea dacă cineva ar fi schimbat o singură literă m-aș fi prins. Puterea brandului era mare din moment ce, nesiguri pe conținut, alegeam să bem Jack cumpărat de la bulgari. Ne plăcea să punem mâna pe sticla aia masculină și bondoacă, ne plăcea să urlăm la ignoranții care nu știau nimic despre Jack încît ar fi fost în stare să-l combine cu gheață (deși după mai mulți ani am devenit mai toleranți și acceptăm că un cub nu poate strica gustul amintirilor noastre). 

Dacă spun Jack spun și Vama anului ’97. Au trecut ani și viața s-a schimbat, încă beau Jack, dar imaginea sticlei care împlinea serile noastre nebune rămâne fixată în trecut la o masă de lemn așezată pe nisip, noaptea, aproape de vuietul mării. Cu nasul atingând marginea paharului adulmecam puțin înainte să bem și ne imaginam astfel mai bărbați și mai aproape de speranțele care începeau să danseze mai mult cu fiecare pahar. Pentru un puști prea timid ca să nu fie arogant, prea sensibil ca să nu fie îndrăzneț Jack era un însoțitor potrivit, un soi de sfătuitor echilibrat numai bun ca să tempereze excesele sau să aprindă ezitările. 

M-am întrebat mereu dacă domnul Daniel, unul din cei treisprezece copii ai lui Callaway Daniel, rămas orfan de mic, fugit de acasă și aciuat mai târziu pe lângă un preot care l-a învățat șmecheriile distilării a intuit vreodată succesul whiskey-ului pe care l-a inventat. Cel mai probabil că nu. Se pare însă că era un om cu principii. Forma pătrățoasă a sticlei a fost adoptată pentru a sugera integritate și intoleranță la compromis. Dacă stau să mă gândesc există un soi de respectabilitate în toată estetica sticlei de la formă la etichetă. Să-și fi pus învățăturile preotului amprenta? Cine știe?

Independent, autentic, integru. Astea sunt cele trei valori care însumează filosofia Jack. Dar dacă mă întreabă cineva cred că mai degrabă ăsta era domnul Daniel și așa știa el să facă treaba: în felul lui, onest și fără compromisuri. Peste o sută și ceva de ani noi vorbim despre identitate și valori de brand. Acum o sută și ceva de ani un om și-a pus în cap să facă un whiskey memorabil. Și dacă Sinatra a fost înmormântat cu o sticlă de Old NO 7 înseamnă că a reușit. 

E nevoie de principii ca lucrurile să dureze. Nu prea poți pleca la drum fără principii. Ele sunt în ADN ul oricărui lucru bine făcut. Poate tocmai de asta detestăm politicienii. Sunt mereu dispuși să abdice de la principiile lor. Cortina de fier a căzut peste Europa de est după ce am fost vânduți pe o bucată de șervețel la o întâlnire între Stalin și Churchill. Atunci au fost încălcate multe seturi de principii. 

În ce mă privește, conștient că nu pot aduce vreo contribuție semnificativă la consumul mondial de băuturi spirtoase sau la emanciparea politică a lumii,  mi-am propus să fiu sincer în versurile mele, să fiu sincer cu rolurile mele. Sinceritatea este unul din principiile mele profesionale. Când muncesc, muncesc până sunt sigur că mai bine nu se poate la momentul dat: aș putea să-i spun tenacitate. Mi-am mai propus să nu mă las erodat de blazare, suficiență, conformism. I-aș spune entuziasm și curiozitate. Reformulând aș putea spune că plec mereu la drum sincer, tenace, entuziast și curios. Nu știu dacă voi lăsa în urma mea o operă rezistentă ca o sticlă solidă pătrățoasă care goală miroase a amintiri, dar  știu sigur că voi lăsa în urmă amintiri. 

Poate dacă cei care populam Vama anului 1997 am fi încercat să imortalizăm acea stare de spirit într-o sumă de principii transmisibile celor care ridicau pentru prima dată praful de pe ulița principală ce ducea către mare, am fi avut acum o altă Vamă mai aproape de cea de atunci.  Sau poate ideea că “spiritul Vămii” ar fi putut fi încadrat în rama unor enunțuri generale e moartă din start. În ce mă privește am ales să cânt despre locul tinereții mele așa cum am putut: sincer, tenace, entuziast. 

Așa că în încheiere vă invit să bem un pahar de Jack sau să luăm o gură din sticla pătrățoasă care golită miroase deja a amintiri, să bem, deci, pentru principii. Hai noroc!

PS. Domnul Daniel s-a născut în septembrie însă nimeni nu știe când. De aceea în fiecare an ziua lui se serbează în toată luna septembrie. Iar anul ăsta sărbătorim #spiritofjack acea sumă de valori care l-a făcut pe domnul Daniel să-și trăiască viața într-un fel independent și principial. 

Pentru că mai merge un pahar zic să bem un Jack și pentru Jack și să celebrăm fiecare în felul nostru libertatea de a fi unici. 

No ice for me, please! 

Cultura compromisului

Nu demnitatea, onoarea, libertatea, împing lumea înainte. Nu ele au garantat progresul și civilizarea rasei umane, ci compromisul. Cultura compromisului. Citind Toba de tinichea a lui Gunther Grass, o carte al cărei fundal este orașul Danzig, actualul Gdansk, portul polonez de pe coasta Mării Baltice realizez limpede acest lucru. Căci Danzig sau Gdansk a aparținut mult prea multor orânduiri înstăpânite în urma distrugerii celor dinainte. Când ducii Pomeraniei, când  Cavalerii Teutoni, când invadatorii danezi, când prusacii, mai târziu naziștii, apoi armata sovietică eliberatoare care a instaurat comunismul în varianta lui poloneză și în sfârșit Polonia zilelor noastre.

Generații întregi au asistat neputincioase la mai multe "civilizări" sau "eliberări" ale unui oraș care nu-și dorea decât să trăiască în liniște. Pentru ceea ce cândva avea să devină clasa de mijloc și a debutat probabil ca o adunătură de caste meșteșugărești supraviețuirea dicta gândului care domina rugăciunea dinainte de masă. Doctrinele politice erau dincolo de preocupările zilnice ale unor oameni care trebuia să trăiască împreună în bună înțelegere și liber schimb ca să poată orașul să se dezvolte și fiecare dintre ei să prospere. Astfel că fiecare invazie, fiecare regim îi găsea pe oameni total nepregătiți ideologic, perplecși în fața unor schimbări dincolo de orizontul preocupărilor pentru viața lor imediată. Ca să nu-și piardă agoniseala de-o viață oamenii au înțeles rapid că libertatea nu e pentru ei. E o valoare ideală la care ți-e permis să visezi când te conduc ai tăi. Cuvântul de ordine e continuitatea. Ca să poți transmite meșteșugul copilului tău și astfel să te prelungești prin el în lumea asta de neînțeles, dar atât de greu de părăsit trebuie să îmbrățișezi compromisul. Libertatea e iluzorie, dar compromisul e concret, palpabil, salvator, mai ales când tu ești kașub și organizațiile tineretului german nu privesc cu ochi buni fiorul patriotic minoritar și nici polonezii nu te consideră unul de-ai lor.

Nouă românilor nu ne este deloc străin compromisul. Așa am supraviețuit. În galeria proverbelor naționale compromisul ocupă un loc de cinste. Așa e când te naști între imperii. Dar compromisul a amestecat rasele și a creat inteligența, a modelat antropologic iar noi, aici în Balcani, care cu greu putem să găsim un arbore genealogic nepervertit de imixtiunile vecinilor suntem conștienți până în măduva oaselor de importanța compromisului.

Paradoxul care se naște este că detestăm compromisul cam în aceeași măsură în care îi realizăm importanța în ființarea noastră ca popor. Nu ne convine că am pactizat, ne-am fi dorit mai luptători, mai vajnici apărători ai unui filon original, mai puțin dispuși la amestec. Pentru că odată ce un popor prinde cheag, se conturează iluzia libertății și a autodeterminării veșnice. Nu mai e de ajuns să exiști pe scena lumii, dar vrei și rol principal. Și atunci intră în scenă valorile esențiale pentru șlefuirea morală și spirituală a unui popor. Libertate, demnitate, onoare, onestitate.

Cine ar trebui să însămânțeze masele, să le stimuleze apetitul pentru transcendență morală și etică? Elitele, desigur. Pentru că într-o ordine normală elitele servesc drept model celor mulți. Filosofii, artiștii, medicii, avocații, jurnaliștii, cercetătorii, bresle dintre care ființe dotate în mod excepțional emit traiectorii ideale și concepte demne de urmat pentru cei care privesc cu admirație spectacolul minților dăruite și exersate.

Pe noi, românii, flagelul comunismului ne-a deposedat abrupt de contemplarea spectacolului elitelor noastre. De posibilitatea de a apela la modele și de a le urma. E de notorietate că una din preocupările regimului comunist instaurat cu concursul armatei sovietice după război a fost lichidarea oricărei forme de împotrivire contra noului regim și cel mai simplu subjugi un popor anihilându-i elitele, deci modelele. E ca și cum sustragi unei corăbii busola sau ca și cum ai lăsa un calculator fără procesor. Pușcăriile comuniste au fost lagărele de concentrare ale spiritului românesc. Au urmat cincizeci de ani de teroare, regimul fricii, soluția duplicitară ca formă de supraviețuire( cu consecințe grave asupra igienei morale a indivizilor ) spălarea creierelor și reeducarea unui întreg popor pe principiile comunismului sovietic. Dizidență nu a fost. Singurele forme de dizidență și-au dat duhul în închisorile comuniste sau în pădurile rezistenței din munți. În anii lui Ceaușescu nimeni nu a mai avut curajul să se opună. Cele câteva domicilii forțate sunt greu de catalogat drept dizidență. Au reprezentat mai degrabă o formă de prevenție. Perioada torționarilor a fost eficientă. Cultura compromisului instaurată pe deplin.

După Revoluție, ar  fi fost normal să asistăm la coagularea elitelor lucru care nu s-a întâmplat. Consecința este degringolada morală în care rătăcim. Lipsa modelelor reale sau firava lor răspândire în peisajul intelectual românesc, faptul că nu există o masă critică de minți care să arbitreze din perspectiva de portavoce a "intelighenției" românești lupta politică, să condamne etica derapajului, să protejeze valorile socio-morale înalte, oferă dimensiunea tragică a momentului în care ne aflăm. Jurnalismul românesc face parte din aceasă categorie care încearcă din"goluri a se naște". Cele câteva flori demne de menționat nu aduc însă primăvara de la București. De douăzecișicinci de ani e iarnă pe străzile noastre și lupta pentru ca "iarna vrajbei noastre" să continue este mare.

Evenimentele subsecvente condamnării lui DanVoiculescu m-au determinat să-mi pun câteva întrebări la care nu aștept neapărat un răspuns. Dialogul nu e procedeul zilelor noastre.  Ce mecanism interior te oprește din drumul tău de jurnalist cu tot ce înseamnă el ca definiție încât să fii în stare să te îndatorezi moral și financiar unui singur om trădând astfel însăși esența jurnalismului? Care sunt resorturile interne care să te determine să manipulezi informația prin omisiune când în chiar codul deontologic al jurnalistului dezinformarea prin omisiune este condamnată? De câte resurse interioare trebuie să dispui ca să-ți linșezi într-un limbaj suburban orice "adversar" terfelindu-l în mocirlă verbală, conștient că orice formă de ripostă va fi târzie și mai puțin urmărita? De câtă nepăsare să fii capabil încât să nu te preocupe rolul formator al jurnalistului în societate, ba mai mult să-l invoci pentru a justifica dejecții? De câtă inconștiență sa fii capabil încât să uiți că violența naște violență?
Din ce fel de aluat trebuie să fii făcut încât să-ți faci religie din cultura compromisului?




PS. Aflu despre doamna Lucia Hossu Longin că a catalogat procedura de recuperare a unui prejudiciu precum și o condamnare într-un proces penal drept atentate la adresa entității media Antena 3. Mai aflu că a comparat procesul lui Năstase cu cel al lui Maniu. Comparația în sine mi se pare o gravă formă de manipulare pentru că atribuie afinități unor personaje antagonice. Îmi pare rău, însă aceste afirmații ne arată că doamna Longin a ratat esențialul din Memorialul Durerii. Să nu-ți înțelegi propria operă de documentare istorică e grav. Poate cea mai gravă formă de cultură a compromisului are loc în raport cu noi înșine.

Portret de actor

Nicodim Ungureanu în repetițiile de la Coada.

Nicodim Ungureanu este Fleming. Flemig este un personaj din Coada, spectacolul de la Teatrul Bulandra pe care îl vom lansa oficial în septembrie. Fleming este prost. O spune chiar și el într-o replică memorabilă: - Tu crezi că sunt atât de prost încât să nu-mi dau seama cât de prost sunt? Faptul că este prost nu rămîne izolat. Prostia îl face suspicios și îl lipsește total de umor ceea ce îl face comic. Fleming este ciuca bătăilor celor care stau la coadă ca să prindă locul întâi. Nimeni nu le-a spus că locul întâi nu există. Dacă ar fi știut, n-ar mai fi existat acest text fabulos al lui Israel Horovitz care s-a memtamorfozat în povestea noastră de la Bulandra. Cine suntem noi? Noi suntem teatru. Observați vă rog că nu am accentuat. Am spus, noi suntem teatru, nu teatrul. Închid paranteza. 

Nicodim Ungureanu nu e prost. Slavă Domnului, ca să joci proști trebuie să fii deștept. Are un zâmbet fermecător combinat cu o căutătură melancolică care vine din fizionomia lui cu ochi înclinați usor către marginile de sus ale pomeților. Câteodată, mleancolia se transformă în tristețe, dar nu pentru mult timp. Nicodim poate interveni grosolan în propria fizinomie revelând adevărata lui natură: aceea de golan de port, fermecător și inteligent, șmecher și sensibil, un hamal care între două transporturi își acordă timp pentru contemplare.

Întotdeauna am crezut că meseriile cu flux de producție inconstant sunt ale celor înclinați spre filosofie. Un ospătar n-are timp să se decupleze. Nicodim Ungureanu observă lumea într-un stil propriu care conduce la concluzii brutale exprimate ca atare. Dacă rămâi la suprafața acestor manifestări grosolane riști să ratezi omul. Ceea ce ar fi păcat. Fotografia asta îl surprinde într-o pauză de repetiție. Mi-a plăcut zâmbetul și faptul că privirea nu vede obiectivul lăsându-l pe privitor să interpreteze. 

Ce am învățat de la Nicodim? Că niciodată nu e prea mult să mai faci o dată. L-am admirat sincer pentru entuziasmul și tenacitatea cu care la sfârșitul fiecărei repetiții de vreo cinci intense ore mă provoca la încă "una mică" cu scena noastră. Apoi, știe ceea ce noi numim în teatru "să încasezi". Fața ta să exprime ceea ce spui când nu spui. Reacția ta la partener. Tu, ca oglindă a vorbelor. Sau ca zid. Sau ca groapă. Se spune că teatrul e mai mult când asculți. Acolo nu poți minți. Nicodim ascultă bine în teatru chiar dacă ratează adesea misiunea asta în cotidian. Am învățat mult de la "ascultările" lui. Credeți-mă, vă veți bucura să-l vedeți la Bulandra, din septembrie. Pe unii i-am văzut râzând în hohote. 

Vladimir Putin este fericit

Cine crede că Putin a fost străbătut de un minim fior de compasiune pentru victimele atacului cu rachetă asupra zborului MH-17 se înșală.  Politica lui Vladimir Putin întocmai pe asta s-a bazat. Întotdeauna. Pe folosirea atentatelor ca hrană pentru propaganda internă. Războiul din Cecenia și Ingușeția, Oseția de Nord, rezolvarea criminală a atentatelor de la Teatrul din Moscova și școala din Beslan (unde forțele de intervenție rusești au omorît sute de copii luați ostateci de teroriști), toate au fost muniție pentru discursul "anti-terorist" cu care Putin a defilat în fața maselor amorfe de votanți ruși. Criminali și violatori ai drepturilor omului cum ar fi Ramzan Kadyrov guvernatorul Ceceniei au fost întotdeauna aliații de nădejde ai Kremlinului, sprijiniți moral și cu armament de Putin și diviziile de luptă "anti-teroristă" ale FSB ceea ce nu a făcut decât să escaladeze un război absurd și să radicalizeze sângeros liderii părților adverse.  Pentru Putin tragedia celor aproape 300 de nevinovați ridică la plasă încă o minge bună de tras în terenul aproape viran al adversarilor săi politici. Iată că la granița cu Ucraina un nou câmp de luptă antirusesc și antiterorist solicită implicarea urgentă a Rusiei a cărei integritate teritorială este amenințată.

 În lipsa oricărei replici a oponenților politici eliminați cu concursul larg al Dumei de stat( teatrul legilor lui Putin) care a croit zeci de legi împotriva societății civile, respectiv al dreptulului la liberă exprimare acest discurs naționalist este înghițit ușor de către ferma animalelor rusești. Cine își închipuie că Putin este speriat, că în sinea lui a scăpat măcar un "oops" la aflarea veștii despre tragedia de acum câteva zile ori este optimist ori nu înțelege realitatea rusească internă. Crearea si ulterior alimentarea conflictelor separatiste în Federația Rusă este principala direcție politică a acestui dictator nici măcar modern, necum luminat. Ucraina în viziunea lui Putin este o republică separatistă care încearcă dezlipirea de patria mamă.

Nu vom vedea decât acuzații din partea unui Kremlin care va încerca să plaseze întreaga responsabilitate și vină în terenul Ucrainei. În spatele tupeului separatiștilor pro-ruși care negociază armistiții în schimbul accesului la frânturi de adevăr și cadavre ce încep să putrezească departe de familiile înnebunite de durere nu poate fi decât o replică mascată a Rusiei. O mână de partizani care luptă cu armata Ucraineană în mod independent nu ar putea să adopte o asemenea atitudine sfidătoare în fața opiniei internaționale. Tragedia unor nevinovați a devenit o carte cu două fețe în mâna unui scelerat cu care Europa se poartă cu mănuși. Iar Putin va juca această carte până la capăt. Pentru că cinismul guvernează lumea de azi. Morților din avionul doborît nu le va mai fi frig la iarnă. Europei, da. Putin nu are nevoie de șase zero-uri ca să transforme vieți omenești în statistică asemenea lui Stalin. Putin are nevoie de tragedii și în cazul în care nu a orchestrat-o pe cea a zborului MH-17 cel puțin se consideră norocos. 

Domnul William Shakesperare, un fin analist al subconștientului uman manifestat pe scena vieții a pus în gura generalului Macbeth următoarea replică: "Am înotat atât de mult prin sânge încât e mai ușor de mers 'nainte decât de dat 'napoi".  Nu știu dacă Putin a citit Macbeth, dar asta e mai puțin important. E greu de crezut că pentru el mai este loc de întors. Va merge înainte, bucuros că reflectoarele sunt pe el, fericit că Rusia luptă contra lumii întregi, îmbătat de popularitate, de organizarea următorului campionat mondial, conștient că numai el este menit să reînvie Uniunea Sovietică, singura alternativă viabilă la imperialismul putred care distruge omenirea. 

Mulțumesc, doamnă Annie Bentoiu

Am terminat cu lacrimi în ochi cel de-al doilea volum al doamnei Annie Bentoiu "Timpul ce  ni s-a dat". Eu, care am trait prea putin oroarea comunistă, am lacrimi în ochi. Autoarei, care a traversat această întreagă perioadă neagră a istoriei noastre, lacrimile, de cele mai multe ori i-au fost fie interzise, fie a reușit să le reprime ca nefolositoare, redundante. Nu am cuvinte să exprim emoțiile prin care m-au purtat memoriile doamnei Bentoiu. Nu-mi rămâne decât să apelez la luciditate ca să încerc să exprim comandamnetul pe care această operă de o importanță covârșitoare în înțelegerea prezentului nostru absurd mi l-a dictat:

1. Este o lectură obligatorie pentru generația tânără. Pentru acei dintre tineri care vor să înțeleagă ce a însemnat sistemul comunist în țara noastră.

2. Este o bucată de istorie relatată obiectiv și care ar trebui să facă obiectul programei de liceu pentru clasa a zecea. Istoria( sub formă de memorii) povestită prin filtrul unei asemenea minți nu are cum să nu genereze schimbare în mentalitățile unor copii ai căror profesori sunt ei înșiși victime( încă) ale epurării intelectuale și morale practicate cu succes de sistemul comunist.

3. Este o lectură obligatorie pentru asumarea unei adevărate și profunde condamnări a comunismului de către sufletul fiecăruia dintre noi. Această carte scrisă fără patimă, dar cu imensă durere unește punctele nevăzute dintre trecutul și prezentul nostru atât de distorsionate moral. O carte care explică ceea ce noi, cei tineri, dar într-o destul de solidă masură victime, putem doar să intuim nu să și înțelegem raportat la efectele devastatoare ale anilor 1948-1959 pentru condiția noastră prezentă.

4. O lectură obligatorie pentru că este un ghid de supraviețuire într-un univers concentraționar, într-un deșert moral.

5. O lectură obligatroie pentru cei care vor să determine valoarea absolută a prieteniei și puterea indestructibilă a iubirii și speranței.

6. O lectură obligatorie pentru că (formidabil paradox) este o lecție despre libertate trăită într-un timp de neagră suprimare a libertății.


Vreau să cred că după această carte sunt un om mai bun, sunt sigur că sunt mai luminat.


Mulțumesc,

doamnă  Annie Bentoiu

Noapte bună

Vine un moment când scrii din ce în ce mai greu. Vine momentul în care dilema devine coșmar, nu impuls. Orice dilemă care devine implus n-a fost dilemă.  Nici măcar nu e vorba despre lupii care fac cerc, ci e mai degrabă ideea cercului. Nu compoziția cercului este sufocantă ci cercul în sine. Vodca se stinge cu vodcă, zic unii. Scrisul se omoară prin scris. Nu e chemarea mea - scrisul - aș putea să mă detașez cu grație. Aș putea să mă strecor printre membrii cercului, neobservat. Însă libertatea ar urla ca din gură de șarpe. După ce că e iluzorie, ca metaforele lui Gabo care nu sunt niciodată la fel, de fiecare dată când le citești, mai face și scandal libertatea asta. Incredibil cum cîteva sute de cuvinte pot contribui la ranforsarea unui soclu. Noapte bună.

PS. Foarte puțin puf prin aerul lunii mai a lui 2014, nu credeți? 

Art Safari - 22 - 25 mai. Un strop de liniste intr-un ocean de zgomot.

Asta este o initiativa foarte frumoasa. Un pavilion dedicat in exclusivitate artei de patrimoniu si artei contemporane din Romania.  Cred ca este de vazut pentru iubitorii de arta, dar mai ales de cei care deocamdata doar cocheteaza cu arta, o tatoneaza, se afla intr-o relatie de flirt sensibil ca atunci cand visezi la o femeie frumoasa, inteligenta si cu stil care iti impune prin simpla prezenta un soi de respect care blocheaza exuberanta masculina. Doar ca aparentele inseala. Arta nu e doar o femeie frumoasa, independenta si stilata. Arta este tandra, stie sa sprijine, gateste bine, are mereu o vorba buna, gasesti mereu alinare in bratele ei. Cred ca pavilionul asta(Piata Revolutiei 22-25 mai) merita vazut macar si pentru faptul ca atata frumusete ne va face sa avem din nou incredere in noi ca natie intr un moment in care prezentul nostru social politic este cu adevarat descurajant. 

Iata cum isi definesc organizatorii evenimentul:


 Intre  22-25 mai 2014 are loc Art Safari – primul pavilion destinat artei de patrimoniu si artei contemporane din Romania, ce va reuni galerii de arta si art dealeri, atat din tara, cat si din afara tarii, care vor expune pictura, sculptura, grafica, instalatii, video, design si obiecte de colectie. Va fi o panorama a artei 
romanesti de patrimoniu si contemporana, alaturi de o selectie de 
artisti reprezentati de galerii internationale, ce va cuprinde in jur de 100 de galerii si institutii culturale.

Mai multe despre eveniment cred ca gasiti aici si aici

Ne vedem acolo:)

COADA

Am intrat pe ultima sută de metri cu spectacolul la care repet acum. Înainte să vorbesc despre bucuria de a fi din nou pe scenă am să expun “creditele” producției. Este vorba de piesa Coada ( Line în original) . Este un spectacol în regia Iarinei Demian, la Teatrul Bulandra, sala Space de la Grădina Icoanei. Distribuția, în ordinea intrării în scenă: Fleming – Nicodim Ungureanu/Cristian Crețu, Stephen – Tudor Chirilă, Molly – Mariana Dănescu/Irina Ungureanu, Dolan – Ion Grosu, Arnall – Radu Gheorghe. Piesa este o premieră națională a dramaturgului Israel Horovitz important autor american cu care și-a făcut debutul și  Pacino în spectacolul The Indian wants bronx. 

A fost un drum frumos, dar chinuitor. Din păcate în zilele noastre să fii actor într-un mod profesionist a devenit un lux. Actorii sunt poziționați la marginea fenomenului social și asta se simte. Există din ce în ce mai puțin timp pentru teatru, el este confiscat de timpul pentru supraviețuire. Actorii aleargă în zeci de părți ca să trăiască.

Poate că asta face teatrul mai interesant, întâlnirile dintre actori mai încărcate de energie, miza mai mare. În condițiile in care e atât de greu să profesezi această meserie reușita unui spectacol, a unei producții capătă altă dimensiuni, altă importanță.

Line este o comedie și o tragedie în același timp. Textul este uluitor și ca orice text bine scris despre condiția umană este un text mare. În loc să vă satisfac curiozitatea cu un synopsis personal cred că e mai indicat să reproduc prefața marelui dramaturg Eugen Ionesco scrisă cu ocazia apariției piesei într-un volum al lui Horovitz, prefață care a lansat textul ca o rachetă. Piesa s-a jucat neîntrerupt la Paris timp de 22 de ani.

“Israel Horowitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaș american tandru. De cum îl vezi nu poti să nu-l îndrăgești. La fel ca toți oamenii blânzi, la fel ca toti cei delicați, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.

Nu am să vă prezint sau să vă explic piesa de teatru Line. Stati linistiti! Vă voi spune doar că este unică, nu are actiune, nu se întâmplă nimic, si totusi se întâmplă TOTUL… Nimic și Totul, este UNICĂ!

Ce anume se întâmplă? Ei bine, Line ilustrează temele conflictuale. Mai exact, concurența. Puneți alături doi oameni, doi necunoscuți, apoi trei, patru, cinci… după care introduceți între ei o femeie. Conflictul va erupe. Acești străini se cunosc unul pe altul, si fiindcă se știu, se urăsc, se dispretuiesc! Se vor lupta pentru locul întâi, pe care desigur îl vor pierde, îl vor câstiga și iar îl vor pierde… din cauza femeii care desigur, luptă și ea pentru primul loc. Cred că ar fi gata să se omoare între ei, si chiar să moară de la început dacă nu au altă cale de a ieși pe locul întâi. Desigur, locul întâi este o iluzie. Nici o linie nu are capăt… Avem nevoie să credem că există un loc

întâi altfel cum am putea sa avem competiții?

Nu am sa vă spun cât de mult imi place piesa asta fiindcă s-ar putea să nu fim de acord, mai ales dacă eu aș fi cel dintâi care am spus-o.

Mai sunt trei zile și ne urcăm pe scenă în fața publicului pentru confruntarea de care avem deja atâta nevoie. După zeci de repetiții în care ne-am luptat cu personajele noastre ca să le scoatem la lumină cât mai vii, cât mai aproape de adevăr, a venit momentul să vi le arătăm . În ce mă privește sunt îngrozitor de emoționat pentru că iubesc mult acest personaj căruia i-am dat o mare parte din viața mea în ultimele două luni. Iubesc mult și acest text de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Repetițiile la Coada au însemnat mai mult decât teatru. Au fost bune și rele. Câteodată prea multe rele. Alteori prea multe obstacole greu de depășit. Le-am depășit pe toate până la urmă și iată-ne cu câteva zile înainte de premieră. Simt dorința aia de nestăpânit de a mă întâlni cu publicul. Altminteri orice actor rămâne incomplet. Un spectacol fără public e ca un act sexual neterminat. Sau poate nici măcar nu e un act început.

Nu mai am multe de spus în afara faptului că vă așteptăm la teatru, dar promit că în zilele care urmează voi mai scrie despre acest spectacol, despre lucrurile pe care le-am învățat, despre școala de actorie pe care am deprins-o în ultimile luni, despre caracter, personalitate, tact, principii și câte și mai câte.

COADA / Teatrul Bulandra / din 12,13 și 14 aprilie

Mulțumiri Radio România - Perfect fără tine cântecul anului 2013

Aseară formația Vama a primit un premiu foarte important. Cântecul anului 2013 pentru piesa Perfect fără tine în cadrul Galei Premiilor Muzicale Radio România. Deși am fost prezenți la eveniment asistând la categoriile dinaintea noastră am ieșit din sală cu două categorii înaintea decernării premiului nostru. Mărturisim că nu ne așteptam la acest premiu și am plecat puțin mai devreme pentru că o parte dintre noi aveau datorii față de familiile lor într-o zi de duminică toate astea pe un fond de oboseală acumulată într-o perioadă agitată în care lucrăm mult. Desigur asta nu scuză absența noastră, dar este explicația reală.

Așa că discursul nostru de mulțumire ar fi sunat așa:

"Doamnelor și domnilor multumim ascultătorilor Radio România ale căror voturi ne-au adus acest premiu, multumim Radio România care a difuzat muzica noastră când alte radiouri nu au făcut-o. A fost o încurajare importantă care ne-a ajutat să mergem mereu înainte. Mulțumim fanilor noștri ultrași care înainte de a ajunge atât de "mainstream" au cumpărat muzica și biletele noastre la concerte și ne-au ținut în "viață". Mulțumim tuturor prietenilor și colaboratorilor noștri care au fost mereu alături de noi indiferent de condițiile ( adesea dificile) în care s-a născut muzica noastră."

Regretăm foarte tare că nu am fost prezenți la momentul premierii noastre, ne bucurăm că am fost la eveniment aplaudând alți artiști și ne bucurăm încă odată că ascultătorii Radio România au decis că Perfect fărăr tine este cântecul anului 2013..


VAMA - Dan Lucian, Lucian "Clopo" Cioargă, Gelu Ionescu, Eugen Caminschi, Tudor Chirilă

Scuze

Folosesc acest spațiu pentru a prezenta  public scuzele mele domnului Paul Surugiu cunoscut și sub pseudonimul Fuego. Fac acest lucru pentru că am derapat de la un comportament pe care la rândul meu am încercat să-l impun de-a lungul timpului. Nu am considerat niciodată ortodoxă maniera de a specula excesiv comic pe seama diverselor personalități publice. Pamfletul agresiv nu a fost vreodată instrumentul meu preferat. Cu atât mai mult, deci, regret ieșirea mea din concertul de vineri. 

Se impun niște precizări, totuși. Adesea, în concertele noastre alegem să pastișăm diverse genuri muzicale interpretând câte o piesă Vama în genurile vizate, bineînțeles un efect hazliu. Muzica domnului Surugiu se înscrie într-un astfel de gen fără ca asta să însemne o minimalizare a genului în sine. În definitv umorul se naște din suprapunerea unor paradigme sociale sau morale antagonice. 

La capitolul sensibil mama aș vrea să mentionez că nu am avut niciun moment intenția de  a o ataca pe mama domnului Surugiu, o persoană despre care nu știu nimic, al cărei prenume nici măcar nu îl cunosc. Referirea mea a fost mai degrabă la mama arhetipală care s-a născut prin frecventa mențiune în cântecele domnului Surugiu, devenind un soi de mamă ideală la care ascultătorii sunt invitați să se raporteze. Desigur această explicație nu justifică și nici nu scuză momentul de vineri seara ci doar încearcă să nuanțeze semnificația atribuită gestului. 

Nu în ultimul rând aș vrea să-i mulțumesc domnului Surugiu pentru lecția pe care mi-a oferit-o printr-o atitudine elegantă, care l-a poziționat deasupra oricărui conflict ( spre dezamăgirea unei părți a presei). Acest spirit anti-revanșard ar trebui să contamineze mai des viața publică de la noi pătată grav prin degradarea dialogului sau abandonul definitiv al normelor de bun simt. Din păcate vineri seara am alunecat și eu în această situație condamnabilă. 

Nu-mi rămâne decât să-mi însușesc lecția domnului Surugiu, să învăț din ea și să-i prezint din nou scuzele mele. 

Paralel cu sfârșitul

E una din zilele în care probemele mă extrag din ordinea firească a lucrurilor și importanța mea ca ființă pe pământ capătă dimensiuni exagerate. În proprii mei ochi, cel puțin. Una din zilele alea în care ești orbit de cât crezi tu că însemni. În care uit fără să vreau că undeva în Bucegi, liniștea cărărilor jepilor nu poate fi tulburată de însemnătatea mea. La fel cum vreo prostituată din Havana nu-și mai amintește acum dacă am fost sau nu. N-am fost... E una din zilele alea în care ești mai puțin crezând că ești mai mult. Privesc pe geamul de lângă bancul meu de lucru. În fața blocului de vis-a-vis este oprită o salvare. Pe ușa blocului șoferul și un brancardier se chinuie să scoată un bătrân imobilizat într-un scaun cu rotile. Nu-i văd chipul omului căci este prea departe. Văd doar cum se bălăngăne capul lui după partitura treptelor pe care le coboară cei doi. Știu că privește în gol. Cu greutate, oamenii îl urcă în mașina salvării. Șoferul așează undeva prin mașină două sacoșe, probabil lucruri de-ale bătrânului. Brancardierul închide ușa după el. Salvarea dispare iar eu rămân descumpănit și simt nevoia să scriu acest text. 

Domnul Ion Iliescu m-a făcut anarhist. Eu îi iubesc pe ucraineni

Nu am mai scris de mult pe blog, dar am dat astăzi peste cateva declarații ale fostului președinte al României domnul Ion Iliescu și nu m-am putut abține, dintr-un sentiment de revoltă, dar mai ales de lehamite. Domnul Ion Iliescu face o paralelă( periculoasă și cu rol justificativ) între protestele din Ucraina aflate în plină desfăsurare și transformate în ultimele zile în război civil și fenomenul Piața Universității din 1990 când după o lună de proteste împotriva regimului Iliescu și a alegerilor fraudate liber, minerii au fost chemați la București la ordinul domnului Iliescu pentru a înăbuși în sânge ultima rezistență și ultimul exercițiu de solidaritate dinaintea celor 25 de ani de degringoladă politică, socială, morală și economică ce au urmat. 

Am să încerc să comentez în continuare pe marginea declarațiilor pe care le-am citit aici. 

Spune domnul Ion Iliescu comentând criza din Ucraina: "O asemenea răzmeriţă stopează eforturile de comunicare şi dialog. E o ţară mare, cu probleme pe care le-am avut şi încă le mai avem şi noi. Factorul politic e slab, lipsa dialogului politic cu toate componentele socio-politice. Noi am trecut prin asemenea timpuri, dar am trecut peste ele. Viaţă politică era mult mai animată la noi. Erau vreo 300 de partide la începutul anilor '90”

Păi dacă factorul politic este slab putem să deducem că nu prea este în stare să genereze un dialog real cu protestatarii. În general "răzmerițele" apar când de partea cealaltă, în repetate rânduri, a fost refuzat un răspuns și/sau nu a existat  nicio intenție de schimbare. 

Oare domnul Iliescu uită că Ucraina este ținută în lesa unuia dintre cele mai vaste exerciții antidemocratice, Rusia lui Putin? 

De cât cinism este nevoie ca să afirmi că România a avut aceleași probleme și încă le mai are? 

Cine a condus România două mandate și jumătate si încă o bună perioadă de timp PSD -ul aflat în opoziție? 

Cine a girat constant jaful la care a fost supusă această țară după revoluție? Politicianul "cinstit", îndrăgostit de putere a fost în stare să gireze pentru o întreagă caracatiță cu mii de tentacule doar ca să-și păstreze scaunul de președinte. 

În 2004 Putin a umblat la legea electorală astfel încât guvernatorii republicilor federale să nu mai fie aleși prin vot democratic ci să fie numiți direct de la Kremlin. De la un asemenea factor politic față de care Ucraina lui Ianukovici se află într-o profundă și nesănătosă dependență sugerează Ion Iliescu că ar trebui să aștepte protestatarii dialog ? Oare domnul Iliescu despre care nimeni nu ar fi știut nimic dacă n-ar fi existat cascada de diversiuni din decembrie 89 nu știe ce înseamnă o masă mare de oameni cărora le-a ajuns cuțitul la os? Sau a uitat? 

Spune domnul Iliescu - din nou cu cinism - că noi am trecut prin asemenea timpuri dar am trecut peste ele. Cu ce preț, domnule Iliescu? Cu ce preț? Vi se pare că suntem o țară în care funcționează instituțiile statului și separarea puterilor? Vi se pare că avem un sistem de învățământ? Avem presă liberă care susține vocea civică? Avem cumva un sistem de sănătate performant?

Nu, domnule Iliescu, nu avem nimic din toate astea. Avem doar niște mutanți politici și morali care au crescut la umbra dumneavoastră: Băsescu, Antonescu, speranța tânără Ponta. Și în jurul lor, după modelul lansat de predecesor, o cloacă de indivizi care secătuiesc țara asta de ultimele ei resurse. 

În continuare domnul Ion Iliescu declară: Amintiţi-vă de CPUN, care a creat un cadru organizat de dezbatere, a fost un moment care a adunat toate tendinţele, era un forum în care oamenii puteau să se exprime. A fost un asemenea climat şi dialog, precum şi componente de înţelepciune din partea tuturor partidelor. Asta ar fi important şi pentru Ucraina”

Dincolo de limbajul de lemn (un cadru organizat de dezbatere) această declarație instaurează sentimentul că Iliescu a trăit într-o altă lume și a participat la o altă istorie. Din fericire am trăit și eu acea perioadă astfel că orice încercare de distorsionare a sensurilor acelor ani nu mă poate afecta. 
Nu a existat niciun climat de dialog și cu atât mai puțin înțelepciune. Au fost vremuri tulburi urmate de vremuri și mai tulburi în care oamenii au devenit mai săraci, inflația era galopantă și fosta securitate se pregătea să înceapă sub tutela lui Iliescu operațiunea de vânzare pe bucăți a României. 

Nu vom uita că FSN ul ar fi trebuit să organizeze alegeri pentru partidele politice și nu să devină un partid politic. Nu vom uita că primele alegeri libere au fost libere doar de Ceaușescu și fraudate grosolan în favoarea lui Iliescu. Nu vom uita refuzul punctului 8 de la Timișoara. Nu vom uita linșajul mediatic la care erau supuși liderii partidelor pre comuniste în cursa electorală la fel cum nu vom uita că Piața Universității a fost un spațiu al celor disperați că vor pierde startul pentru o Românie altfel. Să manipulezi un popor îndobitocit de patruzecișicinci de ani de comunism mi se pare o crimă la fel de mare ca aceea care a adus acest popor în starea neurovegetativă care a permis manipularea lui pentru a doua oară. 

Din nou, Ion Iliescu: Vă amintiţi ce atmosfera era. Piaţa Universităţii risca să se transforme într-un ferment al unei mişcări anarhice sau am avut venirea minerilor veniţi să protesteze împotriva promotorilor Pieţei Universităţii. Noi am ales calea dialogului. După alegeri am avut câteva momente fierbinţi de asemenea. 

E, de data asta, am ajuns anarhist. Aveam doar șaisprezece ani și pedalam pe semicursiera mea roșie către Piața Universității blocată de mii de oameni într-o ultimă acțiune disperată, îndreptată printre altele chiar împotriva domnului Ion Iliescu. Sau, poate mai degrabă, a sistemului neo comunist pe care se pregătea să-l reprezinte. La semafor, o bătrână s-a apropiat de mine și m-a scuipat cu sete drept în obraz. Apoi a aruncat câteva cuvinte pe care le-am uitat. Aveam în piept un cartonaș pe care scria golan 100%. Cărui fel de manipulare sau orbire trebuie să le fi căzut victimă acea femeie în vârstă încât să fie în stare de un asemenea gest îndreptat către un copil pe o bicicletă?

Peste o lună minerii aveau să spulbere orice rămășiță de protest în aplauzele imbecile ale "poporului" de pe străzi. E de notorietate că Ion Iliescu a chemat minerii la București. Istoria va consemna asta. La fel cum au făcut-o toate marile agenții de presă ale lumii stupefiate că la câteva luni după căderea sângeroasă a comunismului o altă explozie de violență scotea România de pe cursul ei democratic. Sunt și eu unul din acei anarhiști. Plătesc taxe statului român, mă duc în fiecare zi să muncesc, sunt cetățean al țării mele.

Suprapunerea mișcării din Ucraina peste fenomenul Pieței Universității este aberantă. Iliescu nu pierde niciun moment ca să justifice o greșeală (chemarea minerilor) pe care nu ar recunoaște-o decât în fața lui Dumnezeu, dacă n-ar fi ateu.

Piața Universității a fost un fenomen pașnic, un protest îndelungat în care mii de oameni cântau și strigau împotriva (neo)comunismului.

Minerii au fost unic combatant. De cealaltă parte victime care au ripostat prea puțin, spre deloc. În acei ani s-a încercat o diversiune murdară: acreditarea ideii că poporul pedepsește poporul. Intervenția forțelor de ordine nu a existat pentru că Ion Iliescu nu voia să se asocieze cu represiunea brutală și avea nevoie de alte mâini pentru castane.

Nu aș vrea să creez impresia ca pledez pentru escaladarea violenței în Ucraina. Îmi doresc victoria protestatarilor în încercarea lor de a-și schimba viitorul și-mi doresc să fi reușit în mod pașnic. Cred însă că protestul de stradă este ultima soluție chiar și în societățile real democratice atunci când au fost epuizate toate căile de comunicare sau când guvernanții au asurzit. Este vital să poți să mergi la culcare cu gândul că ai luptat până la capăt. Cei din Piața Universității știu asta. Chiar dacă au pierdut.

Există totuși și o similitudine între cele două fenomene "revoluționare" care domnului Iliescu i-a scăpat: ambele proteste vizau schimbarea unor sisteme nedemocratice girate de președinți care au sprijinit noua oligarhie de partid și de stat.

E trist. E din ce în ce mai trist. La o mie de kilometri de noi se trage în oameni care vor să-și schimbe soarta. În România un fost președinte care a tolerat corupția, centralismul și manipularea predă lecții de democrație. Epigonii lui care conduc țara acum se bat pe putere, pe ciolan în fața unui popor neputincios și adormit.

Cum dracu să nu-i iubești pe ucrainenii care fac scut cu trupurile? Oamenii ăia nici nu și-au dat seama când au devenit exemplu.


PS. De douăzeci și cinci de ani poporul nostru pierde. Mogulii, mogulașii, primarii, șefii de consilii județene, rudele politice, trepădușii, șmecherașii... caracatița câștigă. Mă întreb ce a câștigat domnul Ion Iliescu? Și mă mai întreb care sunt gândurile lui sincere pentru protestatarii din Ucraina?