Fapt: n-am mai scris de mult pe blog. Cauza: ar fi mai multe. Una dintre ele e că mi-a pierit cheful pe fondul unei senzații că nimic din ce scriu/fac/dezvolt/creez nu e important sau nu contează. Nu spun asta ca să aud un cor de voci strigând "avem nevoie de post-urile tale", pur și simplu asta îmi trece prin cap și nu am nevoie de niciun fel de reacție. De fapt, senzația de inutilitate vine de la o stare de lehamite generală și blocantă care pare să fi molipsit societatea noastră. Lehamite blocantă. Poate îmi pare un sentiment general și pentru că eu sunt foarte molipsit de starea asta. Trăiesc cu senzația că Romania a făcut un pas în jos de la "merge și asa" la "ei, și?" sau "așa, și? (formule cinice menite să minimalizeze și să exprime nepăsarea).
În jurul meu miroase a frică de acțiune și lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, de altfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce în ce mai mult în viziunea multor artiști (ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subvenționată, însă e subvenționată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală, ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.
Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi (și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale, ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar într-o gașcă sau grup de interese - acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple "să le înțeleagă tot omul" dacă e muzică, refrenul să fie extrem de ușor fredonabil, să nu pună probleme.
Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins și vârfurile culturii noastre e din ce în ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns în turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.
Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Însă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio-morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. În țările civilizate acest lucru este bine înțeles și eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni, iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele culturale care justifică investiția printr-un "return" pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.
Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de "familie" (nu spun nimic nou, știu). Este absolut înspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului (sigur, există și excepții). Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât (că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă însă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.
Dacă ești doar un artist bun, fără management personal (de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.
Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din "sângele statului" nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem? (cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca - dacă o face - să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult într-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.
Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți "ciupi", fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea, ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității, iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.
Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. "Vrem cazuri particulare, domle!" Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.
Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?
În jurul meu miroase a frică de acțiune și lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, de altfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce în ce mai mult în viziunea multor artiști (ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subvenționată, însă e subvenționată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală, ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.
Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi (și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale, ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar într-o gașcă sau grup de interese - acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple "să le înțeleagă tot omul" dacă e muzică, refrenul să fie extrem de ușor fredonabil, să nu pună probleme.
Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins și vârfurile culturii noastre e din ce în ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns în turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.
Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Însă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio-morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. În țările civilizate acest lucru este bine înțeles și eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni, iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele culturale care justifică investiția printr-un "return" pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.
Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de "familie" (nu spun nimic nou, știu). Este absolut înspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului (sigur, există și excepții). Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât (că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă însă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.
Dacă ești doar un artist bun, fără management personal (de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.
Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din "sângele statului" nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem? (cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca - dacă o face - să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult într-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.
Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți "ciupi", fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea, ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității, iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.
Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. "Vrem cazuri particulare, domle!" Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.
Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?