Manolis, Yorgos și energiile încarcerate

A fost o zi plină. Am stat pe platou douăsprezece ore. Mi s-a părut că grecii se mișcă greu. Coordonare dificilă. Cred că echipele românești sunt mai organizate. Sau poate am avut pur și simplu o zi grea de filmare. Au fost multe momente "fizice". Am filmat o spargere, rolul meu era de șef de gașcă de spărgători care intră în casă peste o familie de greci din clasa de mijloc. Multe acțiuni simultane, detalii, hotărâri pe unghiuri de cameră.

Fumează mult grecii ăștia, dom'le. Dacă stau să mă gândesc bine, la fiecare cinci minute cineva rula o țigară. La un moment dat, în timpul pauzei de prânz, m-am așezat pe o bordură să-mi mănânc liniștit un pește cu broccoli. Prin fața mea defilează două puștoaice de vreo șaișpe' ani, cu degetele înfundate în pungile lor de tabac. Una dintre ele, mai rapidă, apucă să-și scoată și foița și, uite așa, din mers, începe să ruleze o țigară. M-am gândit pe loc că nu le poți umbla la ADN. Sângele lor transportă boabe de cafea și nicotină, nu le poți lua asta și basta. Asistentul de regie dădea indicații cu țigara în gură, Yorgos și-a spânzurat țigara de marginea noptierei, ca să exemplifice acțiunea cu ambele mâini libere, se fumează, se fumează și iar se fumează.

Am vorbit cu Manolis, actorul din rolul principal, despre Grecia. E un individ extrem de mobil (mă refer mai ales la față) care jonglează cu noțiuni pozitive. Are un optimist incurabil și mi-a mărturisit că nu poate părăsi Atena chiar dacă i-a plăcut extrem de mult Londra, spre exemplu. E un sentiment inexplicabil când, deși viața ta se învârte între teatru și casă și nu ai timp de absolut nimic, știi totuși că undeva foarte aproape se află marea. Asta îmi dă siguranță. Eu sunt un om al Soarelui. Trebuie să știu că în orice moment mă pot duce undeva pe malul mării să beau o bere și să privesc în larg.
Crede sincer că Grecia face parte dintr-un plan de "dezintegrare" menit să ducă țara în situația de a fi vândută pe bucăți. A început pe undeva prin anii '80, îmi spune, și s-a desfășurat cu concursul partidelor aflate la putere (sună cunoscut, nu-i așa?). E prea frumos aici ca să nu-și dorească toată lumea să pună mâna pe țara asta. Nu o spune înfocat sau grandilocvent, ceea ce îmi dă de gândit.

Îmi place mult liniștea si resemnarea acestui om. Spune că viitorul crizei va fi cel puțin interesant și zâmbește șugubăț. Ce vrei să spui? Nu pot supraviețui decât cei care gândesc pozitiv. Va fi din ce în ce mai rău, dar lupta noastră mare este să încercăm să TRĂIM în tot acest marasm. Cei care sunt răi vor deveni și mai răi în încercarea lor de a-și salva pielea de unii singuri. Am pierdut multe lucruri în perioada asta. Valori profund grecești. Ospitalitatea noastră era cândva proverbială. Acum suntem xenofobi. Pe bună dreptate, poate. Atena aparține din ce în ce mai puțin atenienilor. Credeam în prietenie, dar în ultimii ani toată lumea a ales un stil de viață păgubos, emfatic, orgolios. Oamenii își cumpărau Cayenne plătind rate din salarii nu foarte mari ca să rămână în cursa asta nebunească a statutului. Am uitat să vorbim unii cu alții. Noi vorbeam foarte mult între noi. Dar oamenii au ales să demonstreze, să vorbească numai despre ce fac ei, ce au ei, cum sunt ei (din nou, va sună cunoscut?).
Exista ceva mai presus de bani în relațiile dintre oameni, ceva profund, un amestec de entuziasm, încredere și dedicare venită din tradiție care făcea ca un grec să ajute alt grec fără să se gândească la o răsplată. Hai s-o facem, frate, hai să te ajut să punem la cale treaba asta. Hei-rup-ul ăsta vesel avea darul de a diminua până la distracție problema celui pe care te ofereai să-l ajuți. Of, există un cuvânt pentru atitudinea asta, dar nu știu să-l exprim în engleză, conchise Manolis.

Nu știu de ce, mi-a făcut bine discuția cu omul ăsta mic de statură și cu ochii vii. Are ceva din Roberto Benigni, dar și o lumină tristă în ochi, reverberând un suflet profund.

Yorgos a ținut în hățuri filmarea. Nu știu dacă întârzierea i s-a datorat, dar sunt sigur că la capătul zilei a avut tot ce a vrut. Lucrează mult cu actorul fapt care pe mine are darul să mă cucerească definitiv și irevocabil. E genul ăla de bărbat inteligent care știe că în privirea lui se află toată averea ce poate cuceri o femeie. Că acolo s-au adunat bucuriile, deziluziile, visele și regretele și - mai ales acum când nu mai e atat de tânăr - speranța și toate astea formează un fel de peliculă apoasă din spatele căreia te privesc ochii lui sever-blânzi. Nu vă gândiți la un afemeiat. Yorgos e familist convins și în definitiv face un film despre o decizie care poate destrăma o familie începând cu însuși capul ei.

M-am apropiat mult de omul ăsta pentru că am văzut în el un soi de prieten mai experimentat de la care pot învăța lucruri noi. Un om căruia acum ceva timp, când viața l-a pus în situația de a se irosi regizând reclame ca să-si întrețină familia, fiul cel mare a venit și i-a spus cu lacrimi în ochi: crezi că sunt mai fericit văzând cum te distrugi ca să-mi oferi o viață? Crezi că voi fi fericit cu banii pe care vrei să-i aduci ca să-mi poți plăti facultatea? Te implor, lasă totul și du-te să faci filmele alea pe care le visezi. Ăla este tatăl meu! Ce educație frumoasă trebuie să fi primit un copil care gândește așa.

Yorgos mi-a spus asta la un pahar de bere în prima zi în care ne-am cunoscut. A spus-o simplu, fără patimă, ca să ma facă să înțeleg că este un om pasionat. Iar eu am înțeles și aproape că mi-au dat lacrimile. Pentru că in jurul meu, acasă, e din ce în ce mai multă lume dispusă să se compromită pentru bani. Și pentru că mi-am amintit de felul în care familia mea a tratat și tratează pasiunea.

Nici nu știu cum să închei. Poate cu gândul la grecoaica de la costume care mi-a promis că-mi va elibera energiile încurcate. Mi-a spus, cu un zâmbet cald, că nu incearcă să mă convingă de nimic, dar că exista un al cincilea element, un soi de a cincea dimensiune energetică la care suntem cu toții conectați, însă numai unii dintre noi acceptă să realizeze asta. M-am gandit: ce frumos, cum încearcă mereu  oamenii să-l redefinească pe Dumnezeu. I-am promis că data viitoare când voi filma, am să vin deschis și am s-o las sa-mi elibereze energiile încarcerate. Mi-a spus că, adesea, trupul nostru știe mai multe decât noi și ne dă toate semnalele de care avem nevoie. Am zâmbit din nou cu gândul la un vers: dansez pentru că trupul meu e mai deștept decât sunt eu.

Slalom prin Atena

Avionul a aterizat ușor deși la Atena de obicei sunt curenți. Iată-mă sosit pentru prima zi de filmare. Teta e o grecoaică fâșneață care mă ridică de la aeroport. Întotdeauna mi-a plăcut să filmez în afara țării. E, așa, un soi de a îmbina utilul cu plăcutul și mă face să mă simt un soi de cetățean universal. Teta nu e așa de vorbăreață ca în august când ne-am văzut pentru prima dată. O doare spatele. Mă dau specialist și o întreb dacă e hernie. Nu, nu e hernie. Atena se desfășoară însorită în fața noastră. Drumul până la hotel nu prevestește nimic din orașul care împreună cu insulele continuă să-i salveze pe greci de la faliment. Nu se simte parfumul vestigiilor, nu văd nici furnicarul din piețele aglomerate ale orașului.

Pe drumul nostru îmi atrag atenția două motive repetate obsesiv: parasolarele balcoanelor din mai toate clădirile și grafitti-ul omniprezent care dă privitorului un triplu sentiment - tinerețe, revoltă și stare de suburbie. Da, Atena este plină de graffiti, cel puțin pe unde m-am plimbat eu. Ajungem la hotel. Sunt obosit. Vecinii mei de cameră nu par să țina cont de asta și se ceartă de mama focului. Aș vrea să închid ochii. Am sentimentul că mă aflu într-un film american despre o dramă în cuplu. Pereții hotelului sunt atât de subțiri încât aproape că intuiesc fiecare cuvânt. Par să se certe de la orice, ăștia doi. Îmi dau o stare proastă. De ce să-ti scoți ochii în camera de hotel la 4 după-amiaza? Hm, poate e o intrebare pe care ar fi trebuit să mi-o pun eu, cu mult timp în urmă. Am stricat niște zile așa.  Somnul începe să câștige teren în toată această confruntare. Cuplul nebun pleacă. Adorm o oră.

La 18:30 cobor in lobby. Apă plată. Indispensabilă. Își face apariția Dimitri, care mă va duce la locul de filmare. E mic de statură, are ochi pătrunzători, veseli și buni, mă anunță că vom merge cu motorul.
Ține să menționeze că atunci când conduce singur o arde tare de tot, dar dacă e însoțit se conformează și merge încet. Mă liniștesc, însă în câteva minute prin trafic realizez că nu aveam de ce să-mi fac probleme. Dimitri slalomeaza incredibil printre masini, printre mașini și borduri, printre borduri și borduri. Ferește oglinzi retrovizoare sau, mai degrabă, oglinzile îl feresc pe el pentru că, trebuie spus, Dimitri mi-a confirmat că în Atena există un respect deosebit pentru motociclete. Mă gândesc la asta în timp ce grecul meu forțează un spațiu prin care sunt sigur că nu ne vom putea strecura. Dimitri nu pare decis să frâneze. Aproape că-mi vine să-i strig că nu este loc când una dintre mașini trage puțin dreapta exact în momentul în care estimam ciocnirea. Dimitri trece fără să frâneze demonstrându-și fără efort afirmațiile. Zece kilometri prin traficul Atenei mi-a fost îndeajuns ca să mă conving că există o cultură și o tradiție a coabitării între motocicliști și mașini. Mă gândesc cu tristețe că eu mi-am vîndut motorul vara asta pentru că în București nu mai există noțiunea de participant la trafic, ci doar aceea de concurent. Mă rog. Avem Centrul Vechi, nu ne mai trebuie nimic. Dacă s-ar construi motociclete mai lungi și mai inalte și, dacă s-ar putea, mai albe decît Q7, probabil că am fi un oraș plin de motocicliști. Mai greu cu scobitul în nas și vorbitul la telefon, dar găsesc baieții o soluție.

Cu fiecare grec pe care-l întâlnesc abordez discuția despre Grecia momentului. Teta mi-a spus că grecii nu prea plătesc taxe. Mai exact, mi-a confirmat. Dimitri nuanțează. Grecii de rând plătesc taxe, cei bogați nu plătesc mai deloc. Nivelul de taxare al marilor averi e aproape inexistent. De aia ieșiți în stradă? Da, și de aia. You, greek people, have the street fighting in your blood. We used to be better, îmi răspunde Dimitri foarte serios, ca și când mânuirea cu dexteritate a cocktailului Molotov și ochitul cu pietre în scutieri e o indeletnicire moștenită din generație în generație și ar fi păcat să se piardă chiar acum când este mai mare nevoie de ea. E inutil să încerc să-mi fac o părere despre Grecia zilelor noastre. Am prea puține informații și cum credința mea sinceră incepe să fie aceea că media zilelor noastre informează prin omisiune, mai am de așteptat. Ajungem la echipa de filmare. Vom filma într-o vilă. O bandă de spărgători care intră într-o vilă cu proprietarii acasă. Muncă de coordonare a șase actori. Am sentimentul că Yorgos va ține bine în mână filmarea asta. Despre Yorgos, Janis și restul echipei, mai târziu.

Hotelul ăsta mi-a provocat o imagine dureroasă. Când am ajuns acasă, seara, am observat că blocul de vis-a-vis care se vede pe geamul ce dă într-o curte interioară foarte ingustă, este de fapt un spital. Am privit ferestrele bolnavilor luminate de lumina rece a becurilor de neon, o lumină ironică, ce nu pare să vrea să acorde șanse. Am privit bolnavii fără nume și chip și m-am gândit că și eu sunt pentru ei turistul fără nume și chip, invidiat probabil pentru că e atat de bogat, sănătos fiind.

Două clădiri, față în față, adăpostind oameni atât de diferiți, dar care au in comun un lucru: speranța. Însă până și speranța asta e o sabie cu mărimi diferite. Una e să agiți în aer sabia speranței că fanteziile și iluziile tale vor prinde viață și alta e să speri că vei fi din nou sănătos. Gândindu-mă la bolnavii din clădirea de vis-a-vis îmi pare că încerc să vânez umbre chinezești. Mă ridic de pe pat și mă îndrept către fereastră să trag perdeaua. În blocul de vis-a-vis, într-una din rezerve, un bărbat stă aplecat pe-o parte, în semiîntuneric, cu fața îndreptată în direcția mea. Am senzația că ma privește fix. Mă surprind uitându-mă lung. Apoi, cu o mișcare scurtă, trag perdeaua între speranța lui și a mea.

Copiii Soarelui

Pe Mihai și Maria i-am cunoscut pe Insula Vântului. Ei sunt copiii soarelui. În fiecare dimineață se trezeau devreme și coborau țipând din rulota lor de pe marginea mării. Apoi, după ce ochii se obișnuiau cu partea luminoasă a vieții, începea joaca. Mihai și Maria se află încă la vârsta în care deziluziile sunt doar fluturi de o noapte. Eu m-am îndrăgostit iremediabil de ei. Este și unul din motivele pentru care nu am putut să șterg foarte multe poze așa că totul s-a transformat într-un mic album.