REFERENDUMUL UNIRII

Referendumul pe tema redefinirii familiei în constituție este o aberație juridică și declanșatorul unui fenomen de ipocrizie socială fără precedent. Din aceste prime rânduri cred că se înțelege că voi boicota acest referendum în speranța că așa el nu va întruni cvorum. Deocamdată nu mă interesează să dezvolt pledoaria contra absurdității acestui demers ci să observ câteva lucruri strategice. 

Fumul ridicat de petarda numită “redefinirea familiei” funcționează perfect. Evenimentul este trending pe toate rețelele sociale, deci cortina a coborât. În spatele ei s-au mutat adevăratele priorități ale guvernării PSD-ALDE. 

Prioritatea numărul unu este evitarea condamnărilor pentru dosarele de corupție, fuga de pușcărie și pregătirea deturnării constante a banilor publici fără frica de judecată. Pentru asta trebuie blocat sistemul judiciar (vezi pensionarea magistraților) și continuarea în regim de urgență a modificărilor la codul penal, legile răspunderii magistraților, etc. Ce poate fi mai simplu decât distragerea atenției publice de la asediul infractorilor asupra a ceea ce a mai rămas din România decât organizarea unui referendum atât de controversat? 

Dacă ne amintim bine, acum vreo două săptămâni locul întâi pe agenda publică era ocupat de jandarmeriada din 10 august. Chiar și atunci PSD-ul era preocupat la vedere de încetinirea și dicreditarea anchetei parchetului militar, procurorul prezent la intervenția jandarmeriei a fost brusc anchetat pentru niște declarații mai vechi apoi, ca într-o apocalipsă a absurdității, jandarmeria face plângere penală la DIICOT alimentând ideea loviturii de stat, răspândită de liderii PSD. Pe scurt, după ce îți gazezi și lovești propriul popor faci plângere penală împotriva lui. Un asemenea gest de trădare a propriilor cetățeni ar fi trebui să fie de ajuns să scoată în stradă, de două ori mai mulți oameni decât în 10 august, dar indignarea poate că nu a fost destul de  mare cât să șteragă umilința publică de la mitingul diasporei. Sau, dimpotrivă, ar fi trebuit să fie declanșator. Totuși, ce poate fi mai util decât un referendum controversat ca oamenii să uite că sunt conduși de o gașcă de infractori care folosesc bătăuși plătiți din bani publici ca să-i pună cu botul pe labe? 

Vrei ca lumea să nu se mai indigneze că în fruntea guvernului este o păpușă incultă și incompententă mânuită de un lider de partid cu dosare penale și care nu e în stare să justifice o avere uriașă (după standardele celor mai mulți dintre votanții lui) dobândită într-unul din cele mai sărace județe din România? Declanșezi un referendum. 

Vrei ca lumea să treacă cu vederea că pregătești o ordonanță de urgență privind amnistia și grațierea al cărei unic scop e să te scape de pușcărie? Declanșezi un referendum care să polarizeze societatea. Mai ales când știi că o ordonanță mult mai puțin periculoasă a scos în stradă sute de mii de români. 

Vrei ca poporul să nu mai observe că ești incapabil să guvernezi și nu poți să începi nici măcar o reformă coerentă fie că e vorba de sănătate, educație, infrastructură, administrație publică? Declanșezi un referendum. 

Vrei ca poporul să nu realizeze că măririle de salariu sunt praf în ochi pentru că inflația începe să se simtă iar puterea de cumpărare scade? Declanșezi un referendum. 

Poate însă cel mai important rezultat al manevrei strategice numite referendumul pentru redefinirea familiei este că reușește să spargă opoziția civică de care s-a ciocnit PSD-ul în utlimii ani. Asta este adevărata lovitură de maestru. Până la discuția despre referendum, exista o pătură socială unită de visul unei Românii fără corupție, fără penali, o Românie în care meritocrația să prevaleze, o Românie în care respectul față de lege, responsabilitatea funcționarilor publici și statul de drept să  nu fie doar cuvinte mari, ci valori asumate. Pentru asta s-a ieșit în stradă mai bine de un an de zile, pentru că un segment social important a înțeles că în marea ei majoritatea clasa politică din România nu poate și nu vrea să participe la visul lui. Scindarea acestui segment social în care oamenii se poziționează diferit vis-a-vis de tema referendumului este adevărata reușită a mafiei politice care a paralizat România. 

În anul centenarului România este mai împărțită decât oricând, iar politicienii profită de populația săracă și needucată în mentalul căreia inseminează teme false menite să declanșeze frica și să creeze dușmani imaginari care îi vor deposeda și de precara bunăstare pe care o mai au. Concomitent cu divizarea celor care înțeleg dezastrul guvernării și strategia mafiotă de acaparare a României. 

Dacă te uiți din perspectiva lor, referendumul poate fi privit ca unul al unității românilor împotriva pericolului homosexual, de natură să ne stârpească pe viitor ca nație. Scriu rândurile astea și îmi vine să râd. Numai redefinirea familiei în Constituție poate salva integritatea României și probabil tot ea îi va aduce acasă pe cele peste cinci milioane de români alungați din țară de cine altcineva decât de homosexuali, nu? Trebuie să recunoaștem că le-a ieșit pentru moment. 

Nu am să mă duc la referendum. Poate și pentru faptul că sunt actor, am crescut de mic în teatru și am văzut ce se întâmplă în culise, cum toate mașinăriile nevăzute publicului contribuie la tabloul de pe scenă, singurul la care au acces vizual spectatorii. Cu toate astea spectactolul se întâmplă și în culise. Nu mă duc la referendum pentru că nu sunt orb și văd destul cât să nu vreau să girez o imensă manipulare și pentru că înțeleg că adevăratele priorități ale regizorilor ieftini care conduc spectacolul României sunt contra intereselor acestei țări și ale cetățenilor ei. 

x

Adevăratele efecte ale legilor justiției

1. De ce se insista cu infiintarea unei Sectii specializate de anchetare a magistratilor?

Nu pentru a se eficientiza cercetarea penală în cauzele în care sunt aduse acuzații penale magistraților, ci pentru că se doreşte crearea unei unități, care ar putea fi folosită punctual împotriva unui judecător sau procuror „incomod”. Să ne amintim că şi în privinţa SIPA s-a susţinut că a fost creată pentru “protecţia magistraţilor”, însă, în fapt, a fost structură de spionaj, stocând informaţii despre viaţa privată a magistraţilor, cu scopul de a fi utilizate împotriva acestora. De asemenea, secția specială ar putea prelua toate cauzele de corupție care implica magistrati. E usor sa faci o plangere penala unui magistrat in orice dosar in care este cercetat pentru coruptie un politician si dosarul va merge la sectia speciala. Practic, DNA va fi slabit major.    

2. Dispozitia referitoare la obligația magistraților ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului - legislativă și executivă – reprezintă o formă de reducere la tăcere a corpului magistraţilor. Termenul de ”defăimare” presupune atâtea sensuri în Dicționarul explicativ al limbii române încât, în plan juridic, este un concept imprevizibil și imprecis definit, ceea ce va permite legislativului şi executivului să formuleze sesizări împotriva unui magistrat care, în exercitarea atribuţiilor, face aprecieri asupra conduitei unei autorități a statului. Spre exemplu, într-o hotărâre judecătorească sau într-un act de urmărire penală judecătorul sau procurorul face aprecieri asupra conduitei nelegale, ilicite sau abuzive a unei autorități sau a unui reprezentant al acesteia. Teama de sancțiuni poate avea un efect descurajator pentru judecători în a-și exprima punctele de vedere cu privire la alte instituții publice sau politici publice. Un magistrat temător nu este un magistrat independent.

3. Pensionarea la 20 ani vechime numai în funcția de judecător sau procuror - în jur de 2000 de magistrați, care se află la apogeul profesional, ar putea părăsi imediat sistemul (inclusiv 90% dintre judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin coborârea pragului acordării pensiei de serviciu și în condițiile în care cuantumul acesteia depășește deja substanțial indemnizațiile magistraților aflați în activitate. La 42 de ani un judecător sau procuror va fi proaspăt pensionar. Cine va mai judeca dosarele de mare corupţie dacă 90% dintre judecătorii ÎCCJ se vor pensiona? Scopul acestei dispoziţii este vulnerabilizarea sistemului judiciar.

 Dacă 2000 de magistrati părăsesc sistemul, dosarele vor rămâne în nelucrare. Dosarele penale de mare corupție riscă să de prescrie. Se încearcă “mituirea” magistraților cu pensii cu 30% mai mari decât indemnizațiile primite ca judecători sau procurori în activitate. 

O politică similară în cazul poliției a avut rezultate dezastruoase. La acest moment, în poliţie, se fac incadrări din sursă extrernă. “Peste noapte”, persoane care nu au minime cunoştinte juridice ajung poliţişti.

4. Corpul magistraților va putea fi controlat prin șeful Inspecției Judiciare, iar magistrații procurori își vor pierde independența, devenind simpli executanți ai dispozițiilor conducătorilor parchetelor, și, implicit, ai dispozițiilor ministrului justiției.

5. Înlăturarea oricărei forme de concurs/examen meritocratic în vederea promovării (inclusiv în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție). Va promova cine trebuie, pe baza unei “evaluări”. Ne dorim magistraţi nepregătiţi profesional ? Pentru a opri magistratii tineri, pregatiti sa lupte impotriva coruptiei, vor sa limiteze posibilitatea acestora de a promova. Este evident ca promovarea in baza unei evaluari nu este una transparenta. Vor promova cei pregatiti sa asculte ordine si sa dea solutii dupa cum li se dicteaza, cei ajunşi in magistratura cu interviuri in trecut. Nu sunt multi, dar sunt suficienti pentru a fi asigurate solutiile in dosare importante. Va scăpa cine trebuie sa scape.

6. Dispoziţiile privind revenirea în magistratură, fără examen, a persoanelor care au ocupat minim 10 ani funcția de judecător sau procuror. Un magistrat care optează pentru un alt sistem, din motive financiare (pentru avocatură), politice sau din orice alte motive, trebuie să își asume consecințele deciziei sale.

 O astfel de poartă deschisă înspre sistemul magistraturii deschide și posibilitatea jonglării cu intrări și ieșiri din sistem, fundamentate pe alte considerente decât cel profesional și avându-se în vedere și alte interese decât cele ale sistemului de justiție. Un magistrat poate lua o pauză de la incompatibilități pentru a-și spori substanțial veniturile în avocatură sau prin alte metode, lipsit de constrângeri, sau pentru a-și dobândi glorie și sistem de relații politice. 

La ce sa ne asteptam de la un magistrat care a optat sa paraseasca sistemul temporar pentru a avea o functie politica?

7. Înlăturarea fără temei a unor atribuţii ale Președintelui României în procedura de numire în funcțiile de conducere de la instanța supremă ori în funcțiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA și DIICOT - goleşte de conținut atribuţiile Președintelui. Dreptul Președintelui statului de a refuza, motivat, propunerile venite de la CSM reprezintă o garanție suplimentară că se păstrează independența justiției. 

Presedintele este cel care echilibreaza puterile statului și mediază între ele. Se tinde la a inlatura un element de echilibru pentru a putea fi uşor controlate numirile in funcţii importante ale sistemului judiciar.

8. Norme imprevizibile sau deficitare în materia răspunderii materiale a judecătorilor și procurorilor. Textele sunt în continuare neclare (se vorbește despre ”drepturi absolute”, ”încălcarea în mod vădit incontestabil a normelor de drept material sau procesual”, termeni juridici impreciși), şi dau naștere unor interpretări tendențioase împotriva magistraților. Textul adoptat introduce în ecuație Inspecția Judiciară, care întocmește un raport consultativ, neatacabil în instanță, esențial pentru exercitarea acțiunii în regres. Or, imposibilitatea contestării pe cale judiciară a unui act al Inspecției Judiciare ce produce consecințe extreme asupra carierei unui magistrat este inadmisibilă. 

Totodată, Ministerul Finanțelor Publice realizează o proprie evaluare asupra gravei neglijențe sau a relei credințe cu care ar fi acționat un judecător sau procuror, aspect care afectează inependența justiției. Legarea erorii judiciare de perspectiva modului de desfăşurare a procedurii [lipsa de celeritate, amânări, redactarea cu întârziere a hotărârii], așa cum s-a sugerat prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională României, este nepotrivită. Pentru durata procedurilor judiciare, culpa aparține frecvent puterii legislative, având în vedere normele de procedură inflexibile, de natură să prelungească soluţionarea litigiilor, fie prin mecanismul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare, fie prin soluţiile de amânare/suspendare a judecăţii impuse de necesitatea respectării normelor de procedură. Din nou se pune presiune asupra magistratilor.

Nu se ia in considerare ca nu orice dosar poate fi redactat in 30 zile (sunt dosare care au sute, mii de volume), intarzierile sunt determinate de legislatia proastă in 90% dintre cazuri. Acestea sunt dovezi că Parlamentul incearca sa facă din orice abatere de la norme o abatere disciplinara. 

Ar fi bine ca oamenii sa stie ca magistratii isi asuma de foarte multe ori raspunderea si, prin interpretare, ajung sa suplineasca lipsurile legilor. Legile sunt foarte multe si foarte proaste. Daca ar fi aplicate asa cum sunt scrise, solutiile ar fi dezastruoase. Ar mai trebui sa se stie ca exista mii de legi, ordonante de urgenta, ordonante, hotarari de guvern, protocoale, regulamente etc si că nimeni nu are cum sa le stie pe toate.

CONFORTUL MEU, DUMNEZEUL MEU.

Plec de la premisa că în România există oameni care își propun să respecte legea. Este principalul reproș pe care societatea civilă, “strada”, îl face politicienilor. Suntem deranjați că fac doar legi pentru ei, ba mai mult, până și pe astea la încalcă și încearcă orice ca să nu suporte niciun fel de consecință. Pe principiul ăsta, mă gândesc că toți cei care se vaită despre cât de rău a ajuns România ar trebui să contracareze prin conduita personală viciile catastrofale ale clasei politice, printre care nerespectarea legii. Pe scurt: “be the change you wanna see in the world”.

E deja mai bine de un an de când s-a adoptat legea fumatului. O lege propusă de un senator PSD și susținută de mai toate partidele politice. A fost hărmălaie mare între cele două tabere într-o țară în care prin anii 2000 procentul de fumători era de peste 50 la sută. Dar acum avem o lege care interzice fumatul în spațiile publice pe care, de altfel, le și definește. 

Am să vă povestesc un pic despre cum se respectă legea în anturajul meu format din oameni educați, cu studii superioare, artiști sau indivizi cu diverse profesii liberale, majoritatea nemulțumiți de țara în care trăiesc, de politicieni sau de mentalitățile păguboase care gravitează în jurul nostru. 

CASA SCĂRII UNEI CLĂDIRI CU DIVERSE SPAȚII CREATIVE

Un artist foarte cunoscut și gașca lui fumau în fiecare zi pe casa scării din clădirea unde se află studioul de înregistrări la care ascultam un mix, acum câteva săptămâni. Am dat nas în nas cu artistul și gașca lui care trăgeau în piept relaxați lângă o scrumieră de exterior pe care o aduseseră de undeva. Le-am zis ceva de genul: “băi, presupun că sunteți nemulțumiți de PSD, Dragnea, partide politice care încalcă legile și de cum merg lucrurile în țara asta. Totuși există o lege a fumatului și voi nu o respectați, mi se pare destul de nașpa”. "Da, Tudor, ai dreptate ne cerem scuze." “Mie n-aveți de ce să-mi cereți scuze, dar prietenul meu care are studio aici și v-a închiriat spațiul e susceptibil de o amendă destul de mare pentru că firma lui a subînchiriat acest spațiu, v-ați gândit la asta?”. A rămas că nu mai fumează acolo. Peste două zile cobor de la studio și îi găsesc în același loc. Mă duc la ei și le zic ceva de genul ăsta: "Nu-i așa că dacă sun acum poliția și reclam că se fumează în clădire o să ziceți că sunt un turnător bulangiu? În schimb voi care fentați legea și vă doare-n cot de noi, nefumătorii, sunteți ok, nu?" Artistul răspunde arțăgos: "Da’ de unde vrei să știu când vii tu pe aici ca să nu mai fumez?" Am rămas perplex vreo câteva secunde, dar am zis totuși să încerc să-l luminez pe om: "Moșule, nu pentru mine nu fumezi pe holuri, ci pentru că se presupune că vrei să respecți o lege. Că așa toți suntem tari, zicem că ce nașpa sunt politicienii care fură și li se rupe de lege și după aia noi facem la fel. Not ok. Înțelegi?" "Da de ce vorbești așa urât? E frumos?" schimbă el direcția (am vorbit și cu P, da' nu direcționat către el). "Băi, prietene, poate vorbesc urât, dar eu cred că acțiunile ne definesc mai mult. Tu fumezi aici și n-ai voie, ai înțeles? Io îmi cer scuze că am vorbit urât, tu o să te oprești din fumat?" Am înțeles de la prietenul meu sunetist că nu mai fumează pe casa scării, ci în sala de repetiție. Tot aia. 

DOUĂ TEATRE DIN BUCUREȘTI 

Într-un teatru municipal din București actorii fumează înghesuiți într-o cabină obscură. Diverși actori, de altfel destul de vocali la adresa sistemului corupt. Totul până la confortul lor. Mi-a fost și rușine să-i admonestez, oricum nu era treaba mea și nu am făcut-o decât în momentul în care m-a afectat direct. Le-am devenit antipatic. “Ce căcat vrea și ăsta de la noi?” Să nu mai fumați în teatru, ci în curte. Într-o zi la intrarea în clădire un mașinist fuma liniștit lângă ușă, dar în interior. I-am zis că se fumează afară. Mi-a răspuns că e transpirat și nu-și permite să răcească. I-am zis că nu e treaba mea, poa’ să fumeze când se usucă. 

Alte două situații au arătat cam așa. Am vrut să salut o colegă mai în vârstă și am intrat într-o cabină năclăită de fum. Mi-a fost rușine de rușinea ei și am lăsat-o așa. O altă colegă mai tânără m-a chemat la ea în cabină să repetăm textul. Tocmai stingea țigara. I-am zis că mi se pare lipsă de respect față de colegii ei care fumau în curte. Nu părea afectată prea tare. Astea două exemple au fost în cel de-al doilea teatru. 

CLUB CU PRETENȚII ÎN BUCURESTI

Când am intrat în camera din spate, rezervată trupei, trosnea a fum. Am întrebat dacă și de ce se fumează în “backstage”? N-avem cum controla pe toată lumea, mi-au zis, mai vin trupe care se îmbată și fumează. Ai naibii englezii ăia care nu se îmbată deloc și fumează afară. Și mai au și cântece prin TOP 50 UK. În seara aia după ce ne-am dat jos de pe scenă pe holurile din spate băieții din personalul clubului fumau. Altminteri, hipstereală, fițe și #rezist e cool, da' numa dacă nu cere prea mult de la noi.

CLĂDIREA SĂLII DE REPETIȚIE VAMA  

Repetăm într-o clădire care s-a transformat de câțiva ani încoace într-un soi de hub creativ al industriei muzicale din RO. Artiști cunoscuți, firme de distribuție muzicală, studiouri, săli de repetiție etc. Se fumează în clădire. Unul din răspunsuri a fost că iarna e greu să fumezi afară și că fumează lângă ușa de la intrare. Alții artiști care închiriază săli de repetiție fumează chiar în respectivele săli. Fumul circulă, se insinuează ușor prin uși la noi în sală, se simte, e deranjant mai ales dacă ești nefumător. Colegii mei coboară două etaje ca să fumeze afară. Și alți chiriași la fel. Doar că unii sunt mai șmecheri decât alții. Și șmecheria e să fentezi legea fără vreun gând la disconfortul pe care îl creezi celorlalți. Si legea e simplu de fentat pentru că e greu de aplicat.

UN SOI DE ÎNCHEIERE

Nu vreau să fac pe nebunul pe aici. Am încălcat și eu de multe ori legea, fie din teribilism, fie din prostie (când am condus băut sau când am călcat-o peste viteza legală). Uneori am scăpat, alteori am plătit pentru asta așa cum e normal. Dar cred că e de datoria noastră să încercăm să ne indreptăm, să  evoluăm. Si dacă acțiunea de a te sui băut la volan vine pe fondul unui stări psihice în care discernământul e discutabil, alegerea de a fuma în interior (când știi că încalci o lege care reglează și confortul nefumătorilor) nu prea îți oferă circumstanțe atenuante pentru că tot ce trebuie să faci este să ieși afară. Mai mult decât atât legea fumatului nu-ți interzice viciul (cum e cazul limitării de viteză), ci îți limtează doar cadrul lui de desfășurare. Am întâlnit mult mai multe cazuri de fumat aiurea decât cele expuse mai sus. Oamenii pur și simplu nu vor să accepte acest “atac” la confortul lor. Păi în cazul ăsta ar trebui să-i înțelegem pe corupți. Nici ei nu vor să renunțe la confortul de a fura fără a fi prinși. De aia încearcă acum să pună justiția la dispoziția lor. 

Am fost acum câțiva ani într-o vacanță pe Coasta de Azur. Pe pereții unui bloc dintr-o zonă rezidențială din Cannes puteai citi: "Attention! Voisins vigilants". Pe scurt, dacă o ardeai aiurea și suspect prin cartier te puteai trezi cu jandarmii care erau sunați de vreun locatar în baza unui soi de acord  moral în care poliția și vecinii găseau de cuviință să colaboreze. Cu alte cuvinte, comunitatea și valorile ei (siguranță, respect, curățenie, ordine) nu sunt protejate doar de lege prin aplicarea ei, ci și de responsabilitatea/responsabilizarea membrilor respectivei comunități. Nouă ne lipsește înțelegerea fenomenului comunitar, noi nici măcar într-o asociație de locatari nu reușim să oprim bormașinile în orele de liniște pentru că situația aia în care ne gândim la confortul celor cu care împărțim un spațiu pur și simplu nu există sau nu ne interesează. Așa că poate ar trebui să pornim de la asta: nu suntem singuri pe lume și confortul nostru se sfârșește când afectează confortul celui de lângă noi. Altminteri, nicio lege din lume nu ne va face mai buni. Și când vine vorba de legea fumatului respectarea ei este mai greu de verificat pentru că nu poți popula toate spațiile publice cu polițiști. Intervine doar empatia socială și responsabilitatea. Dacă le avem. 

Romania + Încredere = NOT LOVE

Orice psiholog mai de Doamne-ajută citești, înțelegi ponderea enormă pe care încrederea o are în formarea unui copil. Alăptarea și conectarea la sân înseamnă o primă investiție consistentă în raportarea lui la lumea exterioară. Apoi, primii pași, blândețea comunicării, o balanță sănătoasă între da și nu, felul în care un părinte îi revelează lumea sunt tot atâtea pârghii care lucrează la încrederea copilului în lume și în sine. Nu întâmplător copiii din familii dezorganizate au un raport distorsionat cu încrederea. În unele cazuri lipsește cu desăvârșire și profilele psihologice se creionează diform, în suferință, frustrări și frică. Rezultatele inseminării unui individ cu încredere se văd în adultul ce va deveni. Și uite așa, în funcție de responsabilitatea pe care părinții și-o asumă în relație cu copiii lor (și de cât sunt dispuși să învețe), lumea e populată mai mult sau mai puțin de adulți sănătoși emoțional. Treaba se complică însă la vârsta la care copilul ia contact cu societatea care se presupune că ar trebui să preia și să dezvolte de la părinți investiția în formarea copilului. Pasul către standardizarea socială a individului, înregimentarea în diverse paradigme de formare și dezvoltare, e un moment dureros. 

Mă gândeam recent că românii stau foarte prost la încredere. Nu avem încredere în noi, nu avem încredere în societatea în care trăim, fie că e vorba de instituții sau servicii comunitare. Nu avem încredere în sistemul de educație, în resursa umană care îl populează, auzim de profesori intoleranți fără pic de înclinație către a preda libertatea gândirii, stimularea și dezvoltarea pasiunii. Roboți care aplică ad literam o curiculă bolnavă.  “Repetați după mine” este mantra numărul unu a sistemului educațional. Viitorii adulți învață pe de rost noțiuni pe care le uită după diversele examene. Nici vorbă despre o invitație la dezvoltarea gândirii critice, la rațiune ca motor de dezvoltare. Dezbaterea iese din discuție când e vorba de școala primară, gimnazială sau liceu. Nu avem încredere în medici sau spitale, suntem mereu în dubiu și de cele mai multe ori cerem a doua opinie. Oricum, lipsa de încredere în sistemul medical nu a făcut altceva decât să-i îmbolnăvească pe unii doctori de un soi de “demiurgie”, ei se substituie de fapt sistemului, excelența devine instituție care sfidează un sistem deja bolnav. De altfel, în România se merge la medic pe recomandări, fredonând celebrul refren “știi pe cineva?”. Românii nu merg la spital, merg la doctor. Nu avem încredere în administrația locală, birocrația ne îngenunchează și ne transformă într-un soi de jucători la loteria posibilităților, doar că lupta se dă pentru lozul cel mai rău. Nu avem încredere în politicieni (sunt 27 de ani de motive să fie așa), în Parlament, Guvern sau instituția prezidențială. Nivelul competențelor celor care ne conduc este înspăimântător de scăzut astfel că orice fel de relație bazată pe încredere este și mai mult descurajată. La coruptibilitatea majorității funcționarilor publici se adaugă incompetența, o consecință a ascensiunii profesionale pe bază de nepotism și mentalitate de clan. Nu avem încredere în media, deși o consumăm zilnic, fie și indirect. Presa independentă este aproape inexistentă (cu atât mai lăudabile sunt puținele inițiative de pe piață) astfel că suntem obligați să privim cu scepticim și suspiciune orice fel de știre, ba mai mult, trebuie să citim printre rânduri și în câteva locuri apoi să cântărim ceea ce citim. Nu avem încredere în poliție, jandarmi, justiție, bănci sau bancheri, alimentație publică, transport în comun, echipa națională, nu credem în șansele noastre de a avea o viață mai bună în viitorul apropiat. Suntem debusolați, speriați, deprimați, lipsiți de orizont, îngrijorați pentru copiii noștri, într-o veșnică alertă. Nu avem încredere în țara asta și viitorul ei. Nu mai credem în valori și valoare. Sub ochii noștri defilează victorios mizeria morală, întruchipată de cei care ne conduc și acțiunile lor. Lipsiți total de încredere suntem manipulabili. Politicienii au descoperit o nouă strategie: dacă până acum luptau pe toate căile să câștige încrederea poporului, din momentul în care au realizat că oricât de mare e dimensiunea investiției rezultatele vor fi zero, au ales să submineze în mod voit încrederea poporului în stat. Sunt inventați dușmani în toate direcțiile încât totul devine absurd. Este absurd ca politicienii care practic conduc România să trâmbițeze că instituțiile statului sunt nefunționale, nu? Într-un final nu e chiar atât de absurd pentru că lupta de a le face funcționale doar pentru un segment de populație privilegiat, aflat în proximitatea elitelor politice, atrage după sine nefucționalitatea pentru restul populației. 

Încrederea noastră în orice ține de viitorul României primește lovitură după lovitură. Dacă ne întoarcem la copilul de trei ani care are nevoie de dragoste și încredere ca să poată deveni un adult stabil, tabloul e sumbru. România nu poate și nu vrea să pregătească astfel de adulți. Trăim în frică, ne place sau nu să acceptăm asta. Cel mai probabil nu o vom recunoaște niciodată public, poate doar în fața oglinzii, înainte de culcare, sperând că somnul va aduce uitare. 

Am tot povestit prin interviuri despre o fată care mi-a cerut un autograf. I l-am semnat și am întrebat-o într-o doară ce clasă este. A opta (sau a șaptea), mi-a răspuns, mă pregătesc de capacitate. Și încă învățați comentariile la literatura română pe de rost ?, am glumit eu.  A răspuns simplu, cu o mină surprinsă: da. Am repetat întrebarea. Același răspuns, mai apăsat. Au trecut 27 de ani de la Revoluție, suntem în era tehnologiei, se preamăresc diverse metode educaționale menite să dezvolte indivizii în spiritul logicii, gândirii critice, capacității de a raționa, iar noi stimulăm obediența și îngurgitarea nefiltrată și necondiționată a informației, exercitate printr-o autoritate lipsită de orice formă de empatie. Profesorii, în majoritatea lor, sunt forțați de sistem să fie simple canale de comunicare a materiilor, nicidecum formatori de gândire, așa cum ar fi normal să fie. Ei pregătesc adulții de mâine. Cei care ar trebui să construiască țara asta mai bine decât o facem noi, cei crescuți într-un sistem bolnav. Stau și mă întreb dacă sistemul actual nu este mult mai bolnav. 

Nu am soluții, am încercat să enunț o problemă. Poate că fiecare din noi trebuie să lucreze individual. Avem nevoie de încredere. Și poate că trebuie să riscăm să credem în ceva, fie că e vorba de un om, o atitudine, o idee. Nu vom avea prea curând încredere în cei care ne conduc, în statul căruia îi plătim taxele, în buna funcționare a contractului social. Statul nu ne va da nimic înapoi, prea curând. Este prea ocupat să-i salveze pe cei care ne fură încrederea și banii și viețile. Statul este o mașină de spălat mizerie morală, hoți sau complici ai hoților, iar noi nu facem decât să le furnizăm detergenți. Dacă ar exista un serviciu global de terapie sau consiliere psihologică pentru popoare România ar trebui să fie un client serios. Dar în lipsa acestui serviciu utopic și traumatizați de ceea ce sistemul nu ne-a oferit  (în cazul multora nici familiile) trebuie să începem să umblăm la noi. Nu știu, lucruri mici cum ar fi să avem încredere că găsim parcare și la 500 de metri de locul în care avem treabă. Sau că nu vom fi victimele unui tratament discriminatoriu dacă nu șpăguim pe cineva. Ce este șpaga, în afară de a compensa o lipsă și a-ți crea o poziție privilegiată? Este expresia lipsei de încredere în sistem și în cel din fața ta. Justificat sau nu, este un mecanism al fricii. Iar frica le convine al naibii de mult. Lor. Tuturor celor care într-un fel sau altul conduc sau au condus țara asta, emanații ale unei revoluții pe care de fapt nu am făcut-o niciodată. 

Orice vindecare începe cu conștientizarea afecțiunii. Nu poți merge la pshiholog dacă nu te consideri bolnav. Bolnavii sunt dependenți, iar ei își doresc ca noi să rămănem bolnavi. Prima întrebare este dacă acceptăm că suntem bolnavi. A doua este dacă vrem să ne vindecăm.