Cabral, asteptam o reactie.

Pana acum ceva timp am crezut in prietenia care ma leaga de Cabral. De fapt, inca mai cred. Avem cateva puncte comune, sportul mai ales. Iar sportul presupune insusirea unor valori importante, mai ales fair play. Am crezut ca putem sa ne comportam in spiritul fairplay-ului.
Nu vreau sa intru in detalii despre disputa noastra aici. Daca va vrea, o va face el insusi pe blogul personal. Ma asteptam insa la toleranta, mai ales de la un om care presupun ca a fost el insusi incercat in zona asta. Nici nu stiu de ce scriu asta pe blog. Nu mi-a placut niciodata circul. Dar marturisesc ca asteptam o reactie de la Cabral pe blogul lui. Altfel nici eu, nici colegii mei nu vom intelege vreodata comportamentul lui de la sala de repetitii a formatiei. Cabral, ai cuvantul.

Puterea noastra, puterea fanilor

O sa avem nevoie de puterea fanilor. De fapt, credem ca este cel mai important lucru pe care il avem in momentul de fata. "Lucru" nu e bine spus. Avantaj. Da, fanii si prietenii sunt singurul nostru avantaj. Pentru ca daca mai vrei sa faci muzica incarcata de vreun mesaj in Romania este un gest aproape sinucigas. Doar fanii ne amintesc in aceasta perioada ca mai merita.
Si cred ca sunt mai mult de 12.000, cati sunt inscrisi pe pagina de FB sau pe acest blog. De aceea, saptamana viitoare, cand intentionam sa lansam noul nostru single, (o idee nebuna care s-a nascut in trei saptamani), nu vrem de la voi decat un singur
lucru: sa-l raspanditi. Sunteti cei mai in masura. Acum un an, doi am fi apelat mai mult la... media. Din pacate, media e ocupata cu altceva. Sau din fericire.

Peste cateva ore, la Ateneul Roman

Au mai ramas cateva ore pana la recitalul lui Mischa Maisky, un eveniment pe care il asteptam de cateva luni. Pentru cei care inca nu si-au rezervat un loc pentru maine seara, mai sunt cateva bilete la Eventim. Pentru cei care nu-l cunosc, Mischa Maisky este unul dintre cei mai importanti violoncelisti ai lumii, iar miercuri seara, de la 19:00, sustine un recital la Ateneul Roman alaturi de fiica sa, Lily.

“Mă entuziasmează faptul că voi reveni în România, iar de această dată este o ocazie cu totul specială. Voi cânta pentru prima dată în Bucureşti alături de fiica mea, Lily. A urca pe scenă alături de copiii mei este un vis împlinit şi sper că publicul va simţi şi va aprecia conexiunea specială dintre noi.” Mischa Maisky

„Nu am mai fost niciodată în România. Aştept cu nerăbdare ca, odată cu această frumoasă ţară, să descopăr şi o audienţă minunată. Am ales un program unic, variat şi special pentru acest eveniment care, printre altele, cuprinde şi piese spaniole. Sperăm că publicul din Bucureşti va savura la fel de mult interpretarea din această seară precum o vom face şi noi.“ Lily Maisky

Check this out!!!!

Fishingtonpost, fostul blog al celor de la Friends Advertising, s-a transformat intr-o revista online de cunoastere a consumatorului. Cred ca e ceva acolo pentru fiecare dintre noi asa ca dati o tura! Pardon, un click! Parerea mea!

Talentul anului

Randurile de mai jos nu sunt scrise de mine. Sunt scrise de mama mea, actrita si regizorul Iarina Demian, presedintele Fundatiei Artest si presedintele juriului Premiilor Ioan Chirila. Este un mesaj care se adreseaza celor tineri care mai cred. Este un mesaj pe care mi-ar fi placut sa-l pot scrie eu.

Astazi, 25 octombrie, Ioan Chirila ar fi implinit 84 de ani.

Astept cu nerabdare un articol frumos, care din pacate inca nu a aparut.

Ma gandesc ca el va aparea poate astazi, ca un omagiu adus celui care a facut aceasta profesie dintr-o mare bucurie, dar si dintr-o fericita intamplare.

Ioan Chirila, absolvent stralucit al Facultatii de Drept, nu a profesat nici macar o zi Dreptul.

Era traducator de limba rusa la Editura Sport Turism si intr-o zi a fost rugat de un prieten sa faca un reportaj si sa scrie in locul lui pentru "Sportul popular" singurul ziar de sport de atunci.

Asa s-a nascut "Parfumul de levantica", o pagina de ziar care a "sarit" in ochii cititorilor.

Dupa acest articol i s-a schimbat viata... a fost angajat la ziar si a devenit ziaristul sportiv Ioan Chirila. Avea putin peste 30 de ani.

Viata ni se poate schimba la orice varsta si acest lucru este legat in mare parte si de pasiunea cu care ne facem profesia...
Ioan Chirila a fost la inceput si el doar "un fir de nisip care a renuntat la fundul linistit al ocanului si a patruns in maruntaiele scoicii", si asa s-a ivit incredibila perla. Tot ceea ce a scris Ioan Chirila s-a nascut datorita visurilor lui si datorita unei mari iubiri pentru aceasta profesie pe care a imbracat-o cu o hlamida regala.

"Talentul anului" este si un premiu pe care l-am infiintat cu gandul la cei care se "nasc" a doua oara, la cei care nu isi cunosc talentele, la cei care isi fac profesia fara prea mare pasiune, nemultumiti de alegerea facuta si care asteapta altceva de la viata, o alta sansa... "Au aparut zeci si sute de cronicari. Unii au parca ceva de spus. Altii, cei mai multi, nu."

Va asteptam la Premiile Ioan Chirila cu speranta ca aveti ceva de spus si ca o veti putea face cu ajutorul nostru.

Inscrierile la categoria Talentul Anului au loc doar pana la 31 octombrie.

P.S. Le multumesc celor care si-au amintit de aceasta zi si de cel care a fost si este Ioan Chirila.
Iarina Demian

Rugaminte

Prietene, sa lasi ceva la mine,

Ceva care s-ajute sa rad si fara tine.

Sa ma astepti cand mor si eu la vama dintre nori

Si ploaia s-o incingem impreuna: o baie de furtuna.

Starnita de noi doi.

Vama. New Video

Eh, uite ca azi am ajuns sa filmam videoclipul la single-ul nostru surpriza. Este 6:15 si ma pregatesc sa ma indrept catre prima locatie de filmare. Acum exact trei saptamani mi-a venit ideea acestui cantec. Le-am povestit-o baietilor si ne-am abatut usor de la drumul discului nostru, ca sa-l facem. Azi cantecul e gata, mai avem putin de mixat la el si aceasta sambata ne-o petrecem la filmari. Initial m-am gandit sa fac un live blogging de la filmari, dar mi-am zis ca o sa fiu prea direct implicat ca sa scriu cat si cum as vrea. Asa ca am sa scriu mai scurt, mai des si mai concis pe contul nostru de twitter @vamavama. Ne puteti urmari acolo sau puteti sa va uitati chiar aici pe blog in dreapta, unde apar mesajele de pe twitter. Cam atat. Plec spre filmare doamnelor si domnilor.

Aseara in Tribute. The Vama Show!

Credite foto: Andreea Sararu si Alin Pandaru

Cap, burtica, INIMA

Am avut o conversatie foarte interesanta aici, la studio, cu Matei, fiul lui Gelu. Gelu este claparul Vama si un compozitor si orchestrator excelent. Acum lucram la un single surpriza care va fi filmat sambata. Sa revenim. Matei, racit, cu mucii in stand by, bate la usa. Trebuie sa va spun ca aceasta forma de politete (bataia la usa) e doar aparenta, caci Matei nu se sinchiseste prea mult de noi si se instaleaza confortabil comentand orice pana la epuizare. Epuizarea noastra, bineinteles. De data asta se repede in bratele lui Gelu si are loc urmatorul dialog pe care il poarta cu mine:

Matei (catre Gelu): Te iubesc, falcoiule!!

Tudor: Cum ai spus, Matei?

Matei: Falcoiule!

Tudor: Matei, ce simti tu cand spui "te iubesc"? Ce inseamna?

Matei: I love you! Asta e in engleza.

Tudor: Dar ce insemna pentru tine "te iubesc"? Ce simti cand ii spui asta lui Gelu?

Matei: Inima!

Tudor: Adica iti simti inima? Nu inteleg!

Matei: Simt ceva in cap, care coboara in burtica si apoi in inima!

Tudor: Aha...

Matei s-a mai invartit putin pe langa mixer si a plecat in alta camera sa se joace. Cam atat.

P.S. Ne vedem in Tribute diseara la 23:30. We gonna rock that house for sure :))

Prea trist pentru vreun titlu

Nici nu stiu cum sa incep. Asta pentru ca se amesteca tot felul de sentimente in mine. Am sa pornesc totusi de la un anunt. Pe 25 octombrie jucam Biloxi Blues la Giurgiu, apoi pe 9 noiembrie in Bucuresti la Palatul Copiilor.

Am stat si m-am gandit bine. Spectacolul asta este mai actual decat oricand. Este cea mai actuala lectie pe care o poate primi un spectator tanar in ziua de azi. Dincolo de hohotele de ras starnite de textul genial al lui Neil Simon regasesti toate valorile care LIPSESC din Romania de azi: onoare, curaj, responsabilitate, asumare. Nu mai gasesti asa ceva. Liderii reprezinta pana la urma radiografia unui popor. Iar liderii nostri sunt doar hoti. Atat si nimic mai mult. Hotii vietilor noastre si nu in ultimul rand al propriilor lor vieti, caci nu extrag niciun sens din a trai intr-o tara pe care ai saracit-o.

Biloxi Blues este un spectactol care vorbeste simplu, direct si cu emotie despre un tip de caracter pe care nu il mai regasim in cei care ne conduc. Sunt fericit ca mai fac parte dintr-un asemenea spectacol macar si pentru faptul ca timp de doua ore traiesc intr-o lume corecta, cinstita; tragica pe alocuri, dar cinstita.

In lumea noastra nu mai exista aceste valori. Basescu, Ponta, Antonescu nu sunt lideri. Ei sunt batausi de strada, sefi de gasti sau de tabere mafiote care-si regleaza conturile in fata unui popor incremenit in proiect. Asta sunt ei. O spun actiunile lor, felul in care se exprima, limbajul adesea suburban in care-si transmit lovituri virtuale. Nu urmaresc altceva decat decapitarea adversarului pentru a prelua o putere din ce in ce mai subreda.

Aud multa lume strigand: "Nu pentru asta am facut revolutia". Care revolutie??? Care??? N-a fost nimic altceva decat o mascarada (cine si-l mai aminteste pe Brucan spunand ca sunt 6o de mii de morti pe 22 sau 23 dec '89) care sa mascheze asasinarea dictatorului Nicolae Ceausescu. Primul proces al Romaniei libere a fost o inscenare si o crima a gastii securiste care a preluat linistita puterea in fata unui popor imbatat de aerul intepator al asa zisei libertati. NU A FOST NICIO REVOLUTIE in Romania. Putem sa vorbim despre o revolta, acea miscare a Golanilor si Piata Universitatii inabusita de Iliescu et comp cu participarea extraordinara a minerilor abrutizati care considerau ca papionul este insemnul scarbavnic care nu trebuie sa se instaleze vreodata in vestimentatia romanilor. Ce a urmat stie toata lumea foarte bine. Romania condusa de securisti, privatizari frauduloase, ordonante de 24 de ore pentru afeceri de sute de milioane, porcese masluite (daca am inceput cu o inscenare de ce sa nu continuam tot asa?) si o clasa politica- mult spus poate - care nu s-a nascut din cenusa vreunui incendiu moral, ci a fost doar o prelungire fireasca a comunismului care, ca sa se salveze, nu a facut decat o mutare simpla: si-a omorat cel mai fioros lider, simbolul, numai pentru ca sa adoarma posibila vigilenta a unui popor cu constiinta abrutizata. Si a reusit. Romanii au crezut ca Revolutia a existat.

Recent am aflat ca nu a existat nicio Revolutie. Punctul opt de la Timisoara nu a trecut. Onoarea, curajul, responsabilitatea, patriotismul nu sunt valori ale regimului Ceausescu. Iliescu, Basescu, Antonescu, Nastase, Vacaroiu, Ponta, Vanghelie, Udrea, Geoana, clasa politica in intregime, pe care nu stiu daca merita sa o pomenim nume cu nume, nu sunt altceva decat "personaje consecinta" ale unui sistem care nu si-a dat niciodata sfarsitul cu adevarat.

Nu este nici macar vina lor. Atunci cand cresti printre hiene devii o hiena. Ei n-au dus niciodata un razboi pentru ROMANIA. Asta sa va fie clar. N-au fost PATRIOTI. N-au luptat niciodata avand la indemana un set de principii comun. Din cauza asta legile noastre sunt cum sunt. Pentru ca legile au slujit clanurile si nu poporul. N-au avut ONOARE. Nici unul dintre cei care au ajuns lideri nu a reusit sa faca o curatenie generala in propriul partid astfel incat PARLAMENTUL ROMANIEI sa fie mai curat. N-au avut nici CURAJ. Cat despre RESPONSABILITATE nu cred ca mai este cazul sa vorbim. In Romania responsabilitatea si-o asuma doar cine nu este la guvernare.

Si atunci se ridica intrebarea: De unde sa invete cei tineri ce este Onoarea, Adevarul, Curajul, Patriotismul, Responsabilitatea? Spuneti-mi de la cine?
Singura sansa reala a Romaniei este adevarata revolutie. Dar nu una sangeroasa, usor de preluat si de manipulat. Cred mai degraba in revolutia morala. Cred ca liderii nostri nu mai au ce sa ne spuna si, mai grav, ei nu pot reprezenta NIMIC pentru generatia tanara.

Copiii celor care au crezut ca au facut revolutia Trebuie sa faca REVOLUTIA. Este ultima noastra sansa.

Stiu ca sunt multi tineri care citesc acest blog. Mai tineri si mult mai tineri ca mine. Va spun sincer: pe voi clasa politica nu va mai poate invata nimic. Poate doar sa furati. Dar, in ceasul al douasprezecelea treziti-va si ganditi-va putin. Sau, plecati din tara.

Multi o sa intrebati: bine, dar ce putem schimba, cum putem schimba? Primul pas cred ca este sa fim informati. In orice domeniu. Sa nu mai putem fi atat de usor pacaliti. Al doilea poate ar fi un dispret constant aratat unei clase politice care ne-a pus la pamant. Dar dispretul nu trebuie sa insemne lipsa actiunii. Ci mai cu seama taxarea lor si a actiunilor lor.

De la niste oameni care au facut din propriul lor razboi, razboiul unei tari intregi nu mai avem ce invata. Prapastia dintre noi si ei se casca din ce in ce mai larg. Singura noastra solutie este cautarea adevaratilor lideri. Daca suntem convinsi ca ei nu mai exista putem sa plecam de aici pentru totdeauna.

Dar daca mai exista o farama de speranta...

Am vazut un OZN

Azi noapte am visat un OZN. A fost intens. Ma aflam intr-o casa pe marginea unui drum. Casa era asezata mai jos decat nivelul drumului, cum sunt casele din apropierea cailor ferate usor inaltate.

Am iesit din casa si am urcat niste trepte catre sosea. Timpul zilei era incert. O lumina verzuie albastra invelea peisajul. Intre sosea si capatul treptelor pe care le urcasem era o peluza larga de gazon. Ma indreptam spre capatul ei cand am vazut pe cer o coada de lumina arzand si venind spre mine. La inceput m-am gandit ce ar putea fi un avion in flacari sau niste artificii speciale, un exercitiu militar. Dar nu era nimic din toate astea.

Fara prea mult zgomot sau nu imi mai amintesc eu bine, nava in forma de dreptunghi, extrem de plata, s-a oprit deasupra mea. M-am intins pe iarba cu fata in sus. Inima a accelerat. Simteam bucurie si frica. Dreptunghiul era perfect slefuit, superb slefuit, argintiu, ca Pasarea Maiastra a lui Brancusi. Niciodata nu mai vazusem ceva atat de perfect. Dintr-o data a inceput sa se deschida, nu mai era un dreptunghi plin, ci, usor, usor, devenea o rama prin care vedeam cerul, nu interiorul navei.

Acum nava era exact deasupra mea. Parea ca fusesem reperat. Din mijlocul ramei stralucitoare s-a format o raza cu un diametru de cativa metri care a coborat spre mine. Am incremenit de frica, dar nu parea decat o scanare lipsita de durere. Nu simteam nimic altceva decat nemiscare. Raza a zabovit pe mine cateva zeci de secunde timp in care am inceput sa ma bucur timid. Apoi s-a retras. Nava si-a schimbat din nou forma, intr-un fel aproape ludic, nu stiu de ce, asa mi s-a parut, dar parca se pregatea sa-mi ofere un spectacol.

Dreptunghiul s-a modficat in mai multe forme geometrice, iar in centrul prin care pana acum vedeam cerul am inceput sa vad o serie de holograme care se succedau fara graba. Parea sa aiba legatura cu mine toata expozitia asta. Parea ca-mi ofereau niste raspunsuri la intrebari necunoscute care aveau legatura cu mine. As vrea sa-mi amintesc exact ce reprezentau toate fotografiile alea, dar nu pot si nu cred ca am reusit sa vad bine nici acolo, intins pe iarba.

Au stat asa, deasupra mea, pret de alte cateva zeci de secunde, apoi au disparut. M-am ridicat din iarba, emotionat, dar nu stupefiat si m-am grabit sa traversez soseaua si sa ma indrept spre un restaurant din apropiere unde aveam sa le povestesc oamenilor ce am vazut. Dar m-am trezit inainte de a ajunge acolo si v-am spus voua.

Raman intrebarile nerostite si raspunsurile incerte. Ramane senzatia pe care n-o pot explica prin cuvinte. Si convingerea ascunsa pe care nici macar aceasta fraza n-o poate dezvalui, aceea ca a fost adevarat.

VAMA @ Obsession, Cluj

Cluj. Vama. Show

In seara asta cantam in Obsession. La Cluj. Speram sa fie asa cum ne-a obisnuit Clujul de fiecare data. Ma simt mai acasa la Cluj decat oriunde. Imi place vibratia orasului. Pana si valutistii sunt mai simpatici. Te intreaba moale si cu vocale lungi daca vrei sa schimbi ceva. Nu insista. Nu te agreseaza. Sunt niste smenari molcomi. Au fost cateva dimineti memorabile la Cluj. Dimineti pentru care merita sa canti. Dimineti mahmure pline de speranta cu o cafea apriga care trezeste pana si mortii. Soarele se strecoara pe sub umbrelele terasei si e primavara sau toamna. Tu n-ai nimic de facut, concertul s-a terminat acum cateva ore si inca-ti mai suna in cap urletele alea minunate care te-au purtat pe brate pana la final. N-ai apucat sa dormi, cum sa te culci cand tot fiorul ala se plimba inca prin trupul tau, trebuie sa-i dai ceva de baut, sa te scuturi de atata bine, sa-ti dai gauri ca sa se scurga din tine preaplinul asta care te fericeste ingrozitor. Poate ca asa va fi si in seara asta...

La semafor. Poza ideala.

Stau la semafor si trecutul atarna de mine.
Ce sa fac cu tine? Lumea ideala e un cacat frumos mirositor. Stau la semafor.
Daca trecutul s-ar rupe de mine, as spala vase mai bine.
Asa, toate povestile mele sunt intrerupte de detergent. Visam la povesti murdare intr-o viata imaculata.
Nu ma calific, nu ma calific pentru poza de familie ideala, desi va asigur ca dorm cu ea sub perna. Trebuie sa lupti pentru iubire, s-o cureti de nefericire, prespalare, inmuiere, scurgere.
Trebuie sa lupti pana sa te si caci in zilele noastre cu toate fast food-urile astea care-ti dau scaunul peste cap.
Inca n-am ajuns sa ne cacam virtual." Ai reusit?" Trimite-mi si mie link. Hmmm, frumos, sanatos, bravo, cum reusesti?"
Iubito, as vrea sa fiu eroul tau, dar mai am de spalat.
Casa trebuie sa fie luna. Curat in casa si pe creier.
La semafor se pune verde si nu pot sa scriu. Splash!! Parbrizul se manjeste cu amintiri.
Stau la semafor si trecutul atarna de mine. Daca s-ar rupe...
Niciun fotograf bun n-a realizat poza ideala. E micul cadou pe care Dumnezeu l-a lasat mediocrilor.

Theatre is back

Incepe sezonul de teatru. Incercam sa pregatim un mini turneu in diverse locatii din Bucuresti si din tara. Vorbim de Biloxi Blues si de ultima productie din care fac parte, O lume pe dos, care a fost lansata oficial la sfarsitul acestui spectacol. Cele doua spectacole vor avea pagini pe facebook, update-uri foto, interviuri cu actorii din distributie. Stay tuned. Foarte curand vom comunica datele si locatiile in calendarul de deasupra.

Omul care a murit cautand o rima

Un om a murit. Pana aici nimic spectaculos. Interesant este ca a murit uitand sa respire. A uitat sa respire, pur si simplu. Si a murit. Cand a ajuns in rai o multime murmuranda de ingeri s-a bulucit sa-l vada. Era o perioada in care bantuia gripa, astfel incat unii dintre ingeri isi trageau nasul, iar altii stranutau pe infundate. Omul nostru ii privea speriat.

Dupa ce i s-a povestit cum si de ce murise, un veteran il intreba: cum e posibil sa uiti sa respiri? Ce faceai? Omul raspunse: - Cautam o rima pentru un vers. Un curent de indignare strabatu multimea. Ma rog, nu sunt convins ca era indignare, dar asa a ajuns aceasta poveste la urechile mele. Ingerul veteran falfai a tacere si intreba: - Ce vers? Nu se mai auzi niciun stranut, nici macar un nas suflat. Pentru cateva secunde, desigur, in care omul raspunse din nou: - Daca iubirea s-ar sfarsi pe pamant...

Cateva saptamani mai tarziu nimeni nu intelegea pe pamant de ce cadeau ingeri. Noi stim ca erau ingeri cazuti in cautarea rimei care sa dezvaluie tabloul apocaliptic al unui pamant fara iubire. Se pare ca ingerii pur si simplu uitau sa respire in cautarea celei mai bune rime. Au fost si cateva conflicte la inceput din cauza unora care se grabisera sa prezinte niste variante cu totul si cu totul nepotrivite.

Cert este ca sus acolo ingerii se imputinau. Cadeau pe pamant in chip de oameni.

Dumnezeu, caruia nimeni nu indraznea sa-I ceara ajutorul, zambea in barba, privind cum pe pamant ploua cu iubire.

Up to date

Abia acum realizez ca nu am scris de trei zile. Am fost atat de acaparat de un proiect inopinat. Muzical. Practic suntem in studio. Pentru "Ultimul om" care va fi noul nostru single si pentru inca un cantec despre care voi vorbi saptamana viitoare cred. O mica surpriza.

Asadar, imprimam. Tobe, bass, chitari, clape, voce, loop-uri, instrumente adiacente etc. Facem muzica. Privind in jur am impresia ca cei trecuti de 25 de ani au din ce in ce mai putin timp pentru muzica. Pare ca au din ce in ce mai putin timp pentru timp in general.

Mi se pare o prostie sa te opresti din a invata. De fapt nu "a invata" e verbul potrivit. Mai degraba a acumula. Senzatia ca dupa o anumita varsta oamenii se opresc si nu mai acumuleaza e din ce in ce mai prezenta in jurul meu. Obligatiile si responsabilitatile sociale si domestice par sa-l paralizeze pe roman. Nu e bine. Sentimentul ca nu stii cred ca te poate tine in viata. Altfel ramai conectat la un bagaj de cunostinte pe care il vei seca mai devreme sau mai tarziu. In lipsa de alta hrana te ofilesti si tu.

Ma chinui la niste versuri in engleza. Strofele cantecului sunt destul de scurte si am senzatia ca nu reusesc sa sput tot ce as vrea. Sa extrag un mesaj din putine cuvinte. Vom vedea. O gasca de prieteni a plecat azi dimineata la kite, la Navodari. 24 de noduri s-au anuntat. Ii invidiez. Check on you later.

Poveste cu final fericit

Se intampla acum un an. Nu stiu daca mai facusem asa ceva pana atunci. Amicii mei n-au insistat prea mult, mesajul era limpede. Are nevoie de un soc emotional. Ai putea sa fii tu. Una din prietenele mamei ei ma astepta la terapie intensiva. Am urcat mult timp cu un lift plictisit sa infrunte gravitatia. Nu stiu daca era o liftiera apatica infometata de tabloide sau asta era o imagine din alt spital, dintr-o alta vizita sau de la vreun consult.

Prietena doctorita m-a intampinat la iesirea din lift. Aveam nevoie de un halat. Si de plasticele infasurate pe pantofi. Afara ningea. M-au pregatit putin. Nu vorbeste, nu poate sa articuleze. Are instalata o traheostoma. E paralizata in momentul de fata. Craniul este spart. Poate sa-si miste usor degetele si arareori te strange de mana. Pe tine te place mult. Si muzica voastra. Stie pe de rost o gramada de melodii. 18 ani. Bed for love. Vama Veche. Daca te vede, ne gandim ca e o surpriza atat de mare incat va misca ceva in ea. Are nevoie sa lupte.

Am halatul pe mine acum. Si plasticele. Il las pe amicul meu in hol. Usile culiseaza. Intram in ultima vama. Ma duc spre pat. Are 14 ani. S-a intamplat pe trecerea de pietoni. Cunosc mirosul asta de la terapie intensiva. Uite mami, cine a venit. Maica-sa e puternica. Zambeste. Iti multumesc. Pentru nimic, baigui. Cand am trecut prin salon mi s-a parut ca din toate paturile chinuitii ma priveau lung. De parca s-ar fi agatat de mine. Se agata de oricine e mai in viata decat ei. Poate mi s-a parut. Ana priveste in gol. Nu ma priveste, imi zic. Te priveste, aud. Maica-sa o strange de mana. Uite mama, cine a venit. Un zambet imperceptibil? Gheara din gat. Mi se fixeaza gheara din gat. Zambeste? Imi fac curaj. Ma asez langa ea. Da, m-am asezat langa ea imi amintesc bine. Avea o mana, moale, calda. Mi-e frica. Nu stiu ce sa fac.

Ii vorbesc. Nu stiu ce spun, dar ii spun. Nu cred in ce spun, mi-e greu sa cred in ce spun, dar spun. Gheara nu ma lasa. E capul unui brat feroce care ma imobilizeaza. Mama o incurajeaza. Apoi catre mine. Poti, te rog, sa-i canti... Ii cant Epilog. Ce contradictie. Epilog e de fapt un inceput. E speranta. Gheara vrea sa ma impiedice sa cant. Lacrimile se nasc din gat. Esti un prost daca le lasi. Canta. Tine-te si canta. Fara instrumente pare un cantec de leagan. Respect pauzele dintre versuri. E o liniste grea. Tone de liniste. Ma strange de mana. M-a strans de mana. Femeile se bucura. Da, mama, a venit pentru tine. E pentru tine aici. Afara ninge. Ana lupta cu coma. A zambit. Afara ninge. Nu stiu ce mi-au mai spus. Un elicopter o s-o duca in Germania. Numai asa se poate. Speranta noastra e ca acolo, acolo... Dumnezeu... Trebuie sa lupte. Lupta, mititica de ea. Horcaie. Se ineaca. Afara ninge. Avea o mana moale si calda, a zambit. Era rasa pe cap. Un copil. E un copil.

Peste trei saptamani am primit primul mail. Suntem in Germania. Sunt sanse. Sunt sanse? Sunt sanse. Apoi am tot primit vesti. Ana lupta. Medicii o iubeau. Apoi mi-a scris ea. Sau a dictat si mi s-a scris. Voia cantece noi. Medicii germani au inceput logopedia. Ana a invatat din nou sa vorbeasca pe versurile Vama Veche. Aveam o zi grea cand mama ei mi-a spus toata povestea din ultimele luni, acum cateva zile. O zi grea care a capatat sens. Dintr-o data. Versurile au ajutat-o sa vorbeasca din nou. Cine ar fi crezut ca niste cuvinte sa aiba ATATA sens? Apoi a inceput sa mearga. Sa lupte. Medicii o iubeau mult. Oameni incredibili. Luptau toti pentru fiecare pas. Un pas, inca un pas. Intr-o zi n-o sa-i mai numaram Ana. Hai, inca un pas. Si s-au inmultit. Si cuvintele au inceput sa se nasca. Creierul isi amintea. Creierul voia sa-si aminteasca. Si dragostea medicilor era acolo. Neconditionata. Toate astea si multe altele se buluceau in convorbirea cu mama Anei de acum cateva zile. Gheara a aparut din nou. Parca bucuria ma strangea de gat. Ca sa nu ma misc. Si sa ascult. Sa bag bine la cap. E ziua ei. Ai sa vii? Da, am sa vin. Bine, sambata la sase.

Sambata la sase am vazut-o pe Ana. A facut un efort si s-a ridicat singura in fata mea. O chestiune de mandrie. Colegii erau acolo. Ana s-a intors la scoala. N-a vrut in scaun cu rotile. E normal. Dupa o asemenea lupta victoria trebuie sa se vada. Ne-am pupat. Am vorbit. A vorbit. I-am cumparat un disc. Ultimul Arcade Fire. Lumea e vesela. Fetele rad si ii sunt alaturi. Ana e in capul mesei, ca un sef mafiot. Ma uit atent la mama ei. Vine putin, isi frange mainele si pleaca intr-o camera altaturata, cu cei mari. Nu poate sa stea. Se intoace repede. Nu intreaba nimic. Isi frange mainile, zambind. Ana e acolo. E bine. Dar ea nu crede. Mama nu crede. Zambeste si nu crede. Trauma pare definitiva pentru femeia asta care zambeste si penduleaza intre doua camere. Nu poate sa stea jos. N-a mai stat jos pret de cateva minute de aproape un an de zile. Sa stai jos si sa rasufli usurat. Nu. Ma doare chinul ei. Fericirea e amputata. O mare fericire vanata. Tumefiata. Noua luni s-a ridicat de jos, fericirea asta. Ca un boxeur numarat pana la noua. Si mereu s-a ridicat de jos. Iar acum refuza sa creada ca meciul s-a terminat. Ca nu mai e niciun pumn. Ca au castigat. Ii spun Anei ca peste doi ani vreau sa ne dam cu zmeele impreuna. O fortez sa-mi promita. Promite. Mama penduleaza. Totul e bine. Totul e bine?

Am cunoscut-o si pe Ioana la petrecere. Ioana e in aceeasi situatie ca Ana. Lovite de masina. Amandoua. S-au cunoscut in Germania. Cred ca parintii Anei au ajutat-o si pe Ioana sa ajunga acolo.

Ma despart de petrecere, de parintii Anei, de invitati. O fata mi-a vorbit incontinuu cu "dumneavoastra". Ma amuz. Cand am ajuns un domn? Ies in strada. Gheara se desprinde. Cat rost au versurile mele azi. Parintii Anei continua sa creada ca am facut enorm pentru ea. N-am facut. Versurile alea erau acolo. Si eu am fost acolo. Un drum la spital, un cantec gatuit, cateva mailuri. Nu vreau sa micsorez nimic, dar asa e.

Mereu simt nevoia sa desprind un mesaj: gesturile noastre necostisitoare pot fi nepretuite pentru altii. La fel cum o vorba aruncata intr-o doara poate sa cada ca un bolovan in sufletul interlocutorului tau. Sa-l macine o vreme indelungata pana gaseste fundul lacului.

Intr-o seara, intr-un gang, acum cativa ani, un prieten mi-a spus intr-o doara: nici nu stii cat te-a dezechilibrat moartea tatalui tau. Nici acum nu stie ce bolovan a aruncat.

Ana e bine. Acum. Peste doi ani poate mergem la kite.

Un citat fermecat

"Un vis persistent isi are rostul lui si uneori se si realizeaza". Acelasi Tenessee Williams.

Curajul marelui dramaturg american

Memoriile lui Tenessee Williams - Memoriile unui batran crocodil sunt o admirabila lectie de sinceritate. Sigur ca odata cu batranetea sinceritatea nu mai pare atat de mult o virtute, ci mai degraba o imperioasa necesitate. Totusi, atunci cand scrii memorii esti predispus la diversiune fie si numai de dragul stilului sau poate pentru ca memoria e mai blanda si dispusa la concesii. Nu si in cazul de fata.

Tenessee Williams alege sa vorbeasca mai putin despre piesele lui si mult mai mult despre framantarile, umilinta si lupta de a supravietui in societatea dramaturgica americana, in lumea atat de "business oriented" a teatrului. Vorbeste mult si cu curaj despre conditia de a fi gay in America anilor 30'-70', vorbeste cu brutalitate aproape despre sexualitatea care l-a macinat in toti acesti ani, despre relatii nebune sau fundamentale.

Cred ca pana si in anii pe care ii traim, desi occidentul pare tolerant in problema gay, resentimentele sunt inradacinate puternic in subteran.
Cu atat mai mult aceasta carte este un act de curaj.

Cred ca este o lectie si pentru comunitatea gay din Romania si aici ma refer mai ales la gay-ii publici care refuza sa-si asume identitatea sexuala in fata tuturor, traindu-si dramele cu spaima oprobiului unei societati atat de putin tolerante.
De unde insa ar putea sa inceapa o schimbare in acest sens daca nu de la oamenii publici care ar incepe sa recunoasca si sa-si asume?
Ma gandesc cat de trist trebuie sa fie sa nu-ti poti consuma o relatie in liniste, obligat fiind sa te ascunzi, sa te ascunzi si sa salvezi niste aparente pe care le detesti.
Nu sunt partizanul manifestarilor de tip gay parade, ba chiar cred ca extremismul lor aduce prejudicii de imagine homosexualilor, dar nici nu pot sa nu remarc ca existenta lor nu se poate desfasura in culisele vietii. Da, oamenii acestia traiesc cel putin o drama.

Cititi cartea lui Tenessee Williams, povestea unui mare artist, o poveste despre teatru, supravietuire, lupta cu sine si cu o lume mult prea viciata de perspectiva profitului din orice. In niciun caz nu e o carte "gay oriented".

Sa scrii atat de sincer, atat de autentic insemna ca ai castigat cel mai mare pariu cu viata ta. Acela de a te cunoaste.

Vama pentru un artist

Povestea lui Bogdan aici.

Mai aveti timp sa salvati un artist?

In seara asta incercam sa ajutam un artist sa nu paralizeze. Pentru asta facem ceea ce stim. Cantam. La Palatul Ghika, la ora 21 30. Ceea ce ati putea voi sa faceti ar fi sa veniti la concert. Un bilet costa 50 de ron si banii stransi merg direct catre Radu. Radu este pictor. Povestea lui spusa mai pe larg decat as putea eu s-o fac o gasiti aici.

Am aflat de Radu in mod intamplator, de la Eduard Uzunov un prieten care sprijina si colectioneaza arta de ceva ani buni. Am fost impresionati de povestea lui si am acceptat invitatia de a canta in aceasta seara la Palatul Ghika. Numele suna pretentios dar locatia este prietenoasa va asigur.

Stiu ca sunt vremuri grele si 50 de ron inseamna o suma considerabila mai ales pentru gasca tanara, dar sentimentul ca poti contribui cu ceva la reabilitarea fizica si psihica a unui om aflat in suferinta cred ca poate sa rasplateasca insutit banii cheltuiti.


Aici puteti gasi harta si contacul locatiei.