Artiștii, canalele media și gestiunea colectivă

Aceasta este o postare ceva mai tehnică, nu cred că va prezenta interes pentru cititorii blogului meu însă artiștii care poate că urmăresc acest blog vor reacționa la propunerea mea.

Este de notorietate ca muzicienii încasează sume de bani de la societățile de gestiune colectivă pe care le-au mandatat, UCMR- ADA( in calitate de compozitori) și CREDIDAM( în calitate de artiști interpreți). Toate mediile care difuzează muzică( radio, televiziune) plătesc un procent din veniturile încasate (publicitate) societăților de gestiune colectivă. Aceste procente se împart apoi artiștilor în baza unor "playliste" depuse de aceleași instituții media. Principiul pare simplu: în funcție de cât ești difuzat, atâția bani primești după ce societățile de gestiune își rețin un comision de administrare( nu insist asupra cifrelor pentru că nu le cunosc exact).

Mai exact: se adună numărul de difuzări de pe toate canalele media se face un clasament se transformă în procente se aplică la suma totală virată de canalele media și se repartizează artiștilor. Mai există și alte surse de colectare din copie privată, cablu, ambiental dar ele nu fac obiectul acestui articol.

Cum știu artiștii câte difuzări au avut? În principiu canalele media sunt obligate să depună raportări cu ceea ce au difuzat, adică playlistele aferente perioadei de repartitie. Aceste date sunt introduse în softurile societăților de gestiune care adună secunde. Obligațiile artiștilor, pe de altă parte, sunt de a-și declara la rândul lor fonogramele sau videoclipurile cu minutaj detaliat pentru ca suprapuse peste informațiile de la televiziuni și radiouri să reiasă un număr de secunde( există un cost per secundă) pentru fiecare artist în parte pe baza căruia se face repartiția. Câte secunde ai fost difuzat se înmulțesc cu costul per secundă și uite banii tăi.

Unde apare problema? In cazul CREDIDAM, spre exemplu, softul știe că VAMA a înscris fonograma și videoclipul cu numele Perfect fără tine. Dacă radiourile sau televiziunile nu declară întocmai această titulatură în playlistele lor softul nu va ști să facă această suprapunere și difuzările sau redifuzările declarate de televiziuni sau radiouri, să zicem VAMA - Perfect nu vor putea fi luate în calcul. Am întîmpinat adesea problema asta la repartiții din trecut. Și asta se întâmplă cu toate că artiștii depun fișe de repertoriu( adică aparițiile live pe radio sau tv) E o muncă enormă să iei toate playlistele canalelor media( sunt peste 100 de radiouri, zeci de televiziuni etc) pentru a depista și remedia aceste greșeli de potrivire.

Aceeași problemă apare câteodată și in cazul actorilor în spoturi publicitare declarate într-un fel de casele de producție și introduse ca atare de actorul respectiv în fisa de repertoriu și declarate altfel sau câteodată deloc de către televiziuni.

Care este solutia și aici mă refer numai la muzicieni pentru că există și alte categorii de artiști interpreți? Din punctul meu de vedere unica soluție este un soft comun la care să fie racordate canalele media, societățile de gestiune colectivă și artiștii interpreți. Odată o piesă înscrisă în sistem de către artist, ea trebuie să apară cu aceleași elemente de identificare la celelalte entități fără a mai exista riscul nepotrivirilor. Un soft transparent și comun celor trei părți implicate.

Nu m-am gândit încă, dar cred că poate exista o inițiativă legală în acest sens care ar rezolva frustrările acumulate atât de artiști ( ei nu știu niciodată numărul exact de difuzări) cât si de societățile de gestiune care sunt adesea acuzate de manipulări ilegale ale fondurilor rezultate din difuzarea operelor artiștilor interpreți sau compozitori.

Într-o lume digitală, în care sincronizarea este cuvântul la ordinea zilei cred că nu e nevoie decât de vointa celor trei părți pentru ca acest lucru să se întâmple.

Îmi doresc ca acest articol să constituie un prim pas pentru inițierea unei întâlniri/dezbateri care să aducă o soluție concretă la problema de "matching". Iar soluția din punctul meu de vedere este softul comun.

Viața merită să fie trăită. Ilustrată portugheză

Atlanticul 

Când am ajuns pe marginea promontoriului la Cabo da Roca mi-au dat lacrimile. Nu știu ce naiba s-a sucit în ființa mea. Am trecut de crucea din piatră, înaltă de vreo șase metri, care marchează - privind către o Americă invizibilă - cel mai vestic punct al Europei și m-am așezat pe balustrada de piatră cu fața către nord. În stânga mea, Atlanticul unei zile toride, fără vânt sau nori. În față, o stâncă uriașă se ridica din apa care în răstimpuri o scălda în spumă. Mi-au dat lacrimile. Totul era imens și liniștit. Dacă privesc în urmă, acum, la câteva ore după ce am fost acolo mă gândesc că aveam nevoie de reconfirmarea asta a imensității naturii. Băiete, bărbate, omule, liniștește-te, sunt aici și mă ridic din Atlantic fără niciun fel de orgoliu. Sau poate crucea aceea privind către vest. Dar crucea este a omului. Nu, nu ea. Dumnezeirea din stâncă, nu nevoia din Cruce. 

În jurul meu lumea era pestriță. Grupuri obosite de turiști veniți cu autocarul, prea hăituiți pentru relaxare, "backpackeri" îndrăzneți, portughezi cu familiile, cupluri izolate, condiții sociale și intelectuale adverse sau diferite. Toți priveam către vest sau către nord, către crucea care privea și ea vestul. În aer plutea o briză de solidaritate răbufnită din uimirile nereținute. Și mi-a venit în cap ideea asta că locul nostru, al oamenilor, e doar în natură. Și că doar asta ne (mai) poate solidariza. Un manelist, un inginer, un pianist, un tâlhar, o prostituată, un cercetător, un gigolo, un șofer, un actor, toți vor fi uimiți până la indignare de spectacolul imens și mut al stâncii gigante care iese din Atlantic la marginea Europei. Uimirea este un (a)tribut adus frumuseții. Din fiecare dintre ei va răbufni o formă de uimire și de subjugare. Chiar dacă scuipi semințe către infinit, cum poate ar face manelistul, n-ar fi altceva decât o mecanică inconștientă pe fondul unei uimiri netrucate. 

Când ne-am rupt de natură, ne-am rupt de ideea unității noastre. Atunci am fost alungați, atunci am căzut, atunci am pierdut Paradisul. Poate că drumul nostru ca rasă este doar fuga din Natură pentru ca mii de ani mai târziu să-i dăm din nou de capăt, de data asta nu înfricoșați, ci iluminați. Nu știu de ce îmi vine în minte Odiseea Spațială 2001 cu acea călătorie dementă din final când personajul principal se regăsește pe sine, copil, într-o altă dimensiune. 

Am stat aproape o oră în cel mai vestic punct al Europei. Apoi ne-am întors în sat. Căutam locuri fără turiști sau mai degrabă fără un anume soi de turiști. La venire, când am traversat Cabo del Roca, mi-a atras atenția un indicator pe care l-am urmat la întoarcere: Moinho Dom Quixote bar esplanada. Era într-adevăr un bar sub forma unei terase, cu multe spații mici, intime, dar conectate unele cu altele. Multă ceramică, gresie și faianță portugheză pictate în modele colorate amintind de civilizația maură, umbră din abundență oferită cu grație de tot soiul de plante verzi. Din aproape orice colț al terasei se vedea Atlanticul pe care tocmai îl părăsisem în căutarea răcoarei. 

Vorbisem mult despre finalul din Dragostea în vremea holerei  tentați (victime ale rătăcirilor psihologice moderne) să-i atribuim lui Fernando Ariza obsesia in locul iubirii. Cum să aștepți o viață o femeie? Cum să nu poți merge mai departe? Ne-am așezat lângă doi bătrâni nemți, amabili și volubili. Am să mă opresc aici pentru moment din descrierea lor pentru că mi-e foame de clipa asta pe care m-am gândit s-o scriu imediat ce s-a intamplat. Și nu știu de ce am făcut ocolul ăsta pe marginea Atlanticului. Cred totuși că uneori contextul elucideaza un soi de subtext neînțeles al autorului sau gânduri expimate opac...

Bătrânețea 

Ele au plecat către toaletă. Am rămas noi doi, resturile prânzului lor și cârjele lui. I-am spus că l-am admirat acolo sus pe promontoriu, cum a luptat să ajungă pe margine să privească oceanul. Am încercat s-o articulez cât mai simplu și direct fără să accentuez mai mult decât o făceam deja condiția lui de șchiop. Admirația unui om în putere pentru unul care luptă să rămână în putere. A început să-mi înșire problemele lui. Coloana, trei operații la șold, apoi s-a oprit abrupt ca și cum și-ar fi dat seama că bate câmpii. Viața e frumoasă și merită trăită, a zis. E momentul să cobor privirea în pământ oricât de mult aș vrea să văd cine câștigă această luptă. Lacrimile sunt deja în spatele ochilor, dar bătrânul e tare, ochii se îngustează, dar nu se umezesc. Și din nou: soția mea a murit, prietenul meu cel mai bun, soțul doamnei cu care mă aflu aici, a murit și el. Eu mi-am pierdut soția, ea și a pierdut soțul. Și acum încercați cumva să treceți împreună peste asta, am adăugat eu. Nu, în niciun caz, a ripostat el ferm. Vorbim despre trecut. În drum spre toaletă, bătrâna îi împărtășea iubitei mele aceeași poveste. 

Ne-am tot întrebat ce semnificație are reunirea lor după moartea partenerilor. Să fie vorba despre prietenie? Sau poate un fel de sindicat al durerii care prin rememorare să facă mai ușor de suportat singurătatea? Să fie victimele unei iubiri ascunse și refuzate ca în romanul lui Marquez? Când Jurgen mi-a spus că își petrec vacanța împreună am sugerat că o fac ca să depășească mai ușor momentele; el a refuzat categoric ideea asta. A repetat că viață merită să fie trăită. Părea o glumă macabră rostită, așa, cu cârjele lângă el. 

 Jurgen e pensionar acum. A fost de toate. Inginer în industria de automobile, a procesat date, a lucrat apoi în vânzări, și-a pierdut banii într-o afacere cu aparatură medicală, dar și a achitat toate datoriile (o spune cu un zâmbet mândru), apoi la cincizeci de ani a intrat în lumea modei. M-a pufnit râsul pentru că lui Jurgen la cei doi metri ai lui cu statura greoaie și sandalele cu ciorapi i-ai fi atribuit orice de la fermier la hamal, dar nu imaginea unui “fashionable”. Culmea, a ajuns să fie managerul general al companiei germane care rivaliza cu Joop. A avut și concurența celor mai tineri, dar s-a descurcat și a făcut bani buni. 

În ultimul an dinaintea pensiei număra zilele cu febrilitatea unui condamnat la zeci de ani de pușcarie. Apoi s-a văzut pensionar. Zâmbește amar. La câteva luni după pensionare se simțea inutil. Ai putea să începi să muncești din nou, îi spun. Zâmbește amar pentru a două oară și zâmbetul lui vorbește despre deziluzia care ne paște pe toți. Înțeleg din privirea lui că nu despre bătrânețe și singurătate e vorba, ci despre obsesia înfricoșătoare că toată viața asta ar fi putut să fie altfel.  

Încercăm să vorbim despre alte lucruri. Are un iPhone generația I la care mă uit ca la o piesă de muzeu. I-am spus să nu-și ia 5. Spune că nu-i înțelege pe boșorogii lui care stau toată ziua pe facebook și când nu stau pe fcaebook se plâng de dureri osoase. Oamenii au uitat să mai vorbească unii cu alții, zice. E revoltat că Merkel îi impozitează pensia. Le-a scris celor de la venituri și taxe că dacă vor le poate trimite direct grecilor partea lui de pensie impozitata. Cum, cum, cum să-mi impoziteze pensia??? Îmi dau seama încă o data că Uniunea Europeană e din ce în ce mai șubredă. Când eram copil, de Crăciun, aprindeam câte o lumânare pentru un alt copil din Germania de Est și priveam pe geam cu speranță. Toți copiii din Vest făceau așa. Acum, oftează Jurgen, multă lume spune că Zidul nu trebuia să cadă. Cu toate astea discuția e dominată de un soi de optimism. Viața merită să fie trăită. 

Speranța

Dacă te uiți la bătrâna lui prietenă te înveselești. E volubilă, e aiurită și îl scoate din sărite pe Jurgen care o tachinează permanent. Vorbește îngrozitor de mult. O dată la trei ani mi se face dor de ea, vin aici și după zece zile nu știu cum să fug la Hamburg. Bătrâna a fost balerină cândva, Jurgen nu pierde momentul să-i evoce sânii mari care se descurcă bine și acum. Au fost o piedică pentru mine, ne spune ea ciripind cochet, baletul nu presupune sâni. 

Îmi dau seama că relatarea mea de până acum a prins un aer de reportaj ca și cum eu sunt detașat de toată această și o relatez  rece, obiectiv. În realitate nu e deloc așa. Eram absorbit și fascinat de toată vibrația din jurul meu. Eram însetați și doborâți de căldură când am găsit răcoarea grădinii Don Quijote. După ce ne-am așezat lângă personajele noastre m-am îndreptat către barul hippie și colorat adăpostit în casa înaltă. Deși întunecate, încăperile și pereții casei erau pline cu detalii colorate: tablouri, abajururi, statuete, colivii, fotografii, suveniruri, un amalgam vesel de culori calde. Pe marginea unei ferestre un Don Quijote și Sancho Panza de fier se prefigurau întunecat peste vegetația pestriță a grădinii. M-am hotărât la Sangria din vin alb. Apoi m-am întors către colțul nostru de grădină unde conversația curgea molcom peste băncile de piatră. Jurgen își căuta un loc mai la umbră pentru că soarele izbutise să-i dibuiască printre frunze chelia. 

Ne-am întors la povestea balerinei noastre. I-am uitat numele, spre rușinea mea și “batrână” e un termen impropriu pentru această femeie vivace al cărei temperament vesel te făcea să uiți că ai de-a face cu o persoană trecută de mult de a doua tinerețe. Ba mai mult, nici a nemțoaică nu aducea. Părea desprinsă dintr-una din vilele cu aer colonial de pe coasta dintre Cascais și Guincho - plaja windsurferilor și a kiterilor liberi. 

Ne-a spus că a  fost în România înainte de 89. Era foarte sumbru, spunea, oamenii nu aveau de niciunele, am văzut magazine alimentare cu vitrine goale, eram tristă, oamenii erau săraci. I-am spus că săraci sunt și acum, dar vitrinele sunt pline. E mai pervers așa.  

Spre deosebire de Jurgen, ea pare foarte împăcată cu viața ei aici. Nu vorbește portugheza decât pe sărite și mixează limbile ca să se înțeleagă cu lumea de prin Cascais. Are un cățel pe care îl adoră, un băiat de 48 de ani pe a cărui noră nu o place, fapt care ne face să ne vedem mai rar, râde ea. La ora amiezii când căldurile devin ucigătoare stă întinsă în umbra căsuței sale. 

Sangria ne amețește blând, iar mintea mea alunecă leneș către viziuni sumbre ale propriei mele bătrâneți. Apoi, scuturat de o rafală de vânt imaginar, mă regăsesc într-un prezent de care știu că trebuie să mă bucur. O fac, cu toată puterea mea. E bine, e prezent momentul ăsta în care o albină escaladează buzele dulci ale ulciorului de Sangria, banca de piatră  lipită ferm de trupul meu transpirat, iubita mea meșterind la aparatul ei foto, coroanele verzi ale copacilor de deasupra mea printre care se vede cerul de un albastru spălăcit. Încerc din răsputeri să nu mă mai întreb ce va mai fi, ce va mai veni, ce ar trebui să fac în viitorul apropiat sau peste câteva luni sau ani. Încerc să fiu doar aici, doar acum, o provocare uriașă pentru mintea mea neliniștită care adoră să se învârtă printre întrebări ca o creatoare de modă exuberantă printre modelele ei, la finalul prezentării. Îmi vine în minte Pessoa, în goana lui după o extragere definitivă din orice fel de timp și de orgoliu: “Usor, ușor, imperceptibil de ușor, Un vânt foarte ușor a trecut, Și se îndepărtează, ușor de tot. Iar eu nu știu la ce mă gândesc și nici nu încerc să aflu”.  

  

Jurgen se ridică greoi și pleacă spre toaletă. Îsi lasă cârjele sprijinite de bancă. Balerina noastră îl însoțeste. Ramânem singuri. Mă ridic și îmi iau aparatul de fotografiat. Mă îndrept spre bancă și încadrez: cârjele metalice cu mânere din plastic negru, banca albă din fier forjat modelat în spirale, o vale în josul căreia se văd câteva case apoi în depărtare oceanul. Viața are de toate, îmi spun. Apoi îmi vin în minte vorbele lui Jurgen ca un capac dur trântit peste lacrimile nețâșnite din spatele ochilor lui: Viață merită să fie trăită.  

Boulevard of Broken Dreams. Gânduri despre teatru.

Mă pregătesc să revin pe scena. Ca actor. Nu mi-e limpede unde o să se întâmple asta, dar mă pregătesc. Am citit foarte multă dramaturgie vara asta. În special americani. Mă fascinează cum găsesc ei subiecte, aproape din nimic, adică te apuci să citești ai senzația mai degrabă de eseu dramatic și dintr-odată conflictul apare de nicăieri sau de unde nu te aștepți. Apoi îți spui: de ce nu m-am gândit eu la treaba asta?

Am sentimentul că există un soi de pudoare în materie de subiecte în dramaturgia și scenaristica românească. Un soi de autocenzură vis-a-vis de ce și ce nu putem face pe scenă sau ecran.  Parcă suntem obsedați de drame mărunte, suntem fascinați de firesc nefiresc, alimentăm tăceri misterioase sau inventăm mistica tăcerii.
Parcă nu vrem să tăiem în carnea vie a unei povești cu miză uriașă. E mai interesantă o existență anostă decât una spectaculoasă deci( ar zice unii) necredibilă și susceptibilă de a fi un clișeu. Pare că nu ne place "twistul", suceala poveștii într-o directie abruptă care să-l pună pe personaj în fața unei decizii capitale.

Drama americană speculează decizii imposibile, situații incredibile, vorbește despre eroi care luptă să iasă din situații fără ieșire. Mi-aduc aminte de parafraza la pictura lui Edward Hopper - Nighthawks, parcă cineva a numit-o Boulevard of Broken Dreams, în care Marylin Monroe, James Dean și Humphrey Bogart împart același fast-food, târziu în noapte, captivi fără speranță ai unei vieți pe care și-au imaginat-o altfel.  Dacă vreți e o similitudine cu fatalismul rusesc din Livada lui Cehov unde pare că nu se întâmplă nimic, dar ce miză poate fi mai mare decât să fii obligat să-ți vinzi amintirile unui vătaf cu care n-ai nicio legătură? Cine și-ar amaneta măcar trecutul? Darmite să-l vândă?

Da, asta mi-aș dori să văd în poveștile noastre, costul și prețul acțiunii personajelor. Personaje mai profunde sau fotografiate în profunzimea lor, situații limită. Ne ferim să jucăm situații grele. De ce vedem actori mari in filme bune și destul de rar actori mari în filme slabe? Pentru că rostul unui scenariu bun este acela de a-l pune pe actor în situații cu combustie dramatică mare, astfel că el nu face niciun efort suplimentar ca să se exprime pe sine. Situația exprimă personajul și nu invers. Cand situațiile unui text sunt fără miză, rămânem cu o trecere prin scenă. Nu întâmplător când vine vorba despre structura narațiunii toată lumea se întoarce la Aristotel, Sofocle, Euripide et comp. Poate n-ar fi rău să-i mai vizităm și noi din când în când...