Cand am coborat din avion am cautat repede o toaleta. Devenise presant. Era una chiar la iesirea din burduf, pe culoarul lung care ducea catre tranzit si recuperarea bagajelor. A trebuit sa renunt pentru ca multi dintre cei din avion aveau aceeasi problema si ocupasera din timp toaleta. Gasesc eu una la capatul culoarului asta imens, mi-am zis. N-am apucat sa parcurg douazeci de metri ca pe dreapta aparu salvator semnul binecunoscut: inca o toaleta. Intru, insa acelasi rezultat: ocupat. Imi reiau drumul cu gandul ca voi gasi una dincolo de tranzit. De parca o forta superioara tinea cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze ca viata poate fi mai usora, la exact cincisprezece metri distanta apar din nou semnul si usa magica. Intru si de data asta ma usurez in liniste, netulburat de nimeni. Zambesc fara sa vreau si ies din toaleta, mai linistit si parca mai demn. Pana sa trec de bagaje, pe culoarul cel lung, am mai intalnit vreo zece cabine de toaleta. Mai mult decat atat, intr-o risipa de spatiu menita sa ne faca in ciuda noastra, celor care venim din lumea claie peste gramada, toaletele pentru domni se insirau pe stanga, iar cele ale doamnelor pe dreapta. Sosisem la Stockholm. Sentimentul de siguranta si liniste pe care l-am incercat la iesirea din toaleta nu m-a mai parasit pe tot parcursul scurtei mele vizite in acest oras care m-a invaluit cu emotia lui aparte.
Nu sunt obisnuit sa scriu impresii de calatorie. Nu tin sa descriu pas cu pas orasul, intr-un soi de compunere turistica cu valente de ghid. Nu vreau sa conving pe nimeni de frumusetea aparte a acestui oras. Traim intr-o lume multimedia si un simplu search pe google images ar transforma misiunea mea intr-o incercare desueta. Ceea ce vreau eu este sa impartasesc o stare de bine, de liniste, de admiratie muta fata de un stil de viata atat de strain noua.
In trei zile am inteles ca Stockholm nu este o metropola, ci este un oras inconjurat cu enorma dragoste de locuitorii lui. In timp ce metropola este un pretext, orasul este un mijloc. Suedezii se confunda cu orasul asta pe care il respecta pana la ultimul cos de gunoi. Simti asta in linistea lipsita de densitate care pluteste ca o ceata deasupra orasului. Te uimeste pana la zambet designul simplu si natural al tuturor lucrurilor. Dragostea lor pentru lemn respira pana si in trenul de mare viteza despre care ti se aminteste ca e un mijloc ecologic de transport. Piatra este la fel de importanta pentru ca traieste si e armonizata perfect cu materialele viitorului. M-am plimbat mult in scurta mea sedere in orasul napadit de frig si soare. Am fost in orasul vechi, am cutreierat stradutele inguste marginite de casele si palatele negustorilor de la sfarsitul evului mediu, am privit povestea arhitectonica a monarhiei suedeze, am vazut oameni eleganti pe covorul rosu al Operei, am ascultat scartaitul chilelor si al odgoanelor pe marginea cheiurilor la apus. Am traversat podurile simple dintre insulele care formeaza orasul asta binecuvantat de natura si de liniste. Am ajuns seara acasa traversand holul urias al unui bloc cu apartamente mici. Suficient de mari cat sa te simti la largul tau, indeajuns de mici ca sa nu transforme viata in risipa.
Am inteles pentru prima data ca natura este un alt fel de a te apropia de Dumnezeu. Am vazut mii de biciclisti traversand orasul asta in care adesea trotuarele pietonilor cedeaza spatiul in favoarea pistelor de biciclete. Am vazut mii de oameni alergand si erau atat de multi incat m-am convins ca era un dat si nu o nevoie. Ca si cand oamenii aia nu o fac pentru ca au nevoie de un corp sanatos, ci pentru ca pur si simplu nu pot concepe viata fara alergare. Este poate primul oras in care brandurile globale de food&beverage trec aproape neobservate. Nimanui nu pare sa-i pese foarte mult de McDonald's, Coca-Cola sau Burger King.
De cateva ori i-am intrebat pe oamenii astia diverse lucruri. De fiecare data mi-au raspuns linistit, fara patima, fara vreo stare interioara exacerbata. Am locuit o luna jumatate la Paris si stiu ce inseamna politetea de complezenta, acel politically corect al politetii. Nu, la Stockholm oamenii nu sunt politicosi. Sunt linistiti. Poate asta vine de undeva din gena lor de navigatori care au vazut multe si stiu sa pretuiasca linistea marii atunci cand corabia se asterne frumos pe curs. Bunavointa celor catorva oameni cu care am intrat in contact avea ceva dintr-o pace launtrica mostenita in secole de asezare si reasezare. Constienti parca de frumusetea locului in care traiesc, suedezii te intampina calm, aproape seren, lipsiti de superioriate declarativa. E molipsitoare atitudinea asta pe care o regaseti pana si in aglomeratiile orasului si m-am trezit de multe ori cutreierand pe strazi cu zambetul pe buze.
Un ultim gand. Nu sunt un om de stanga. Cred ca sistemul capitalist care pare sa se prabuseasca de ceva vreme este singurul conform cu natura umana. Dar n-am putut sa nu observ batranii la Stockholm. Bantuiam printr-un muzeu al orasului cand mi-a fost dat sa vad cateva grupuri varstnice. Unii dintre ei in carucioare, altii pe picioarele lor, unii sprijinind cate o carja, altii in toata puterea. Toti erau zambitori, plini de viata si insetati sa afle cat mai multe de parca acum porneau in cea mai lunga calatorie a vietii lor. Mi-am dat seama cata bucurie si pofta de viata se afla in fiecare dintre oamenii aia. In oricare alt context m-ar fi incercat un sentiment de mila pentru o batrana in carucior, cu parul extrem de rar si riduri adanci in jurul unor ochi umezi. Forta cu care aceasta femeie trecea de la un tablou la altul ascultand cu urechile ciulite povestea ghidului m-a facut sa uit ca ma aflu in fata unei batrane cu handicap.
Da, in Stockholom, batranetea este inceputul vietii. Este momentul in care omul este cu adevarat rasplatit pentru munca depusa o viata intreaga. Nu s-ar putea intampla asta fara respectul celor din jur. Fara pretuirea societatii tinere. N-am putut sa nu ma gandesc ca in Romania batranetea e sinonima cu finalul vietii si cu umilinta. Batranii nostri sunt vagoane scoase pe linie moarta. Nu exista multumiri, nu mai e nevoie de intelepciunea lor, nu sunt decat o statistica sau o masa electorala. Perspectiva batranetii in Romania este sumbra pentru cei mai multi dintre pensionari. Iar asta spune multe despre noi. Si cumva, despre o lipsa de viziune. Noi traim clipa prezenta fara a fi in stare sa facem planuri pe termen lung. Vom imbatrani aici si ne va astepta aceeasi umilinta cu care sunt tratati pensionarii de azi. Viata este facuta sa fie traita pana la capat. Lumea moderna vorbeste despre libertate si demnitate. Stockholm este un oras in care simti asta cu adevarat. Fara diferente intre generatii. O legatura puternica strabate ca un curent electric intreaga populatie. Sentimentul ca impart cu totii un oras frumos. Sentimentul ca sunt strans legati unii de altii. Prin lemn, prin apa, prin piatra si prin istorie. Poate sunt cuvinte mari. Poate. Insa eu asta am simtit acolo.
Noi spunem despre Bucuresti ca e un oras urat si dam vina pe Ceausescu. De douazeci de ani, Ceausescu este mort. Iar Bucurestiul este al nostru. Cat timp ne mai putem prevala de trecut ca sa justificam un prezent pentru care nu facem nimic?
Nu sunt obisnuit sa scriu impresii de calatorie. Nu tin sa descriu pas cu pas orasul, intr-un soi de compunere turistica cu valente de ghid. Nu vreau sa conving pe nimeni de frumusetea aparte a acestui oras. Traim intr-o lume multimedia si un simplu search pe google images ar transforma misiunea mea intr-o incercare desueta. Ceea ce vreau eu este sa impartasesc o stare de bine, de liniste, de admiratie muta fata de un stil de viata atat de strain noua.
In trei zile am inteles ca Stockholm nu este o metropola, ci este un oras inconjurat cu enorma dragoste de locuitorii lui. In timp ce metropola este un pretext, orasul este un mijloc. Suedezii se confunda cu orasul asta pe care il respecta pana la ultimul cos de gunoi. Simti asta in linistea lipsita de densitate care pluteste ca o ceata deasupra orasului. Te uimeste pana la zambet designul simplu si natural al tuturor lucrurilor. Dragostea lor pentru lemn respira pana si in trenul de mare viteza despre care ti se aminteste ca e un mijloc ecologic de transport. Piatra este la fel de importanta pentru ca traieste si e armonizata perfect cu materialele viitorului. M-am plimbat mult in scurta mea sedere in orasul napadit de frig si soare. Am fost in orasul vechi, am cutreierat stradutele inguste marginite de casele si palatele negustorilor de la sfarsitul evului mediu, am privit povestea arhitectonica a monarhiei suedeze, am vazut oameni eleganti pe covorul rosu al Operei, am ascultat scartaitul chilelor si al odgoanelor pe marginea cheiurilor la apus. Am traversat podurile simple dintre insulele care formeaza orasul asta binecuvantat de natura si de liniste. Am ajuns seara acasa traversand holul urias al unui bloc cu apartamente mici. Suficient de mari cat sa te simti la largul tau, indeajuns de mici ca sa nu transforme viata in risipa.
Am inteles pentru prima data ca natura este un alt fel de a te apropia de Dumnezeu. Am vazut mii de biciclisti traversand orasul asta in care adesea trotuarele pietonilor cedeaza spatiul in favoarea pistelor de biciclete. Am vazut mii de oameni alergand si erau atat de multi incat m-am convins ca era un dat si nu o nevoie. Ca si cand oamenii aia nu o fac pentru ca au nevoie de un corp sanatos, ci pentru ca pur si simplu nu pot concepe viata fara alergare. Este poate primul oras in care brandurile globale de food&beverage trec aproape neobservate. Nimanui nu pare sa-i pese foarte mult de McDonald's, Coca-Cola sau Burger King.
De cateva ori i-am intrebat pe oamenii astia diverse lucruri. De fiecare data mi-au raspuns linistit, fara patima, fara vreo stare interioara exacerbata. Am locuit o luna jumatate la Paris si stiu ce inseamna politetea de complezenta, acel politically corect al politetii. Nu, la Stockholm oamenii nu sunt politicosi. Sunt linistiti. Poate asta vine de undeva din gena lor de navigatori care au vazut multe si stiu sa pretuiasca linistea marii atunci cand corabia se asterne frumos pe curs. Bunavointa celor catorva oameni cu care am intrat in contact avea ceva dintr-o pace launtrica mostenita in secole de asezare si reasezare. Constienti parca de frumusetea locului in care traiesc, suedezii te intampina calm, aproape seren, lipsiti de superioriate declarativa. E molipsitoare atitudinea asta pe care o regaseti pana si in aglomeratiile orasului si m-am trezit de multe ori cutreierand pe strazi cu zambetul pe buze.
Un ultim gand. Nu sunt un om de stanga. Cred ca sistemul capitalist care pare sa se prabuseasca de ceva vreme este singurul conform cu natura umana. Dar n-am putut sa nu observ batranii la Stockholm. Bantuiam printr-un muzeu al orasului cand mi-a fost dat sa vad cateva grupuri varstnice. Unii dintre ei in carucioare, altii pe picioarele lor, unii sprijinind cate o carja, altii in toata puterea. Toti erau zambitori, plini de viata si insetati sa afle cat mai multe de parca acum porneau in cea mai lunga calatorie a vietii lor. Mi-am dat seama cata bucurie si pofta de viata se afla in fiecare dintre oamenii aia. In oricare alt context m-ar fi incercat un sentiment de mila pentru o batrana in carucior, cu parul extrem de rar si riduri adanci in jurul unor ochi umezi. Forta cu care aceasta femeie trecea de la un tablou la altul ascultand cu urechile ciulite povestea ghidului m-a facut sa uit ca ma aflu in fata unei batrane cu handicap.
Da, in Stockholom, batranetea este inceputul vietii. Este momentul in care omul este cu adevarat rasplatit pentru munca depusa o viata intreaga. Nu s-ar putea intampla asta fara respectul celor din jur. Fara pretuirea societatii tinere. N-am putut sa nu ma gandesc ca in Romania batranetea e sinonima cu finalul vietii si cu umilinta. Batranii nostri sunt vagoane scoase pe linie moarta. Nu exista multumiri, nu mai e nevoie de intelepciunea lor, nu sunt decat o statistica sau o masa electorala. Perspectiva batranetii in Romania este sumbra pentru cei mai multi dintre pensionari. Iar asta spune multe despre noi. Si cumva, despre o lipsa de viziune. Noi traim clipa prezenta fara a fi in stare sa facem planuri pe termen lung. Vom imbatrani aici si ne va astepta aceeasi umilinta cu care sunt tratati pensionarii de azi. Viata este facuta sa fie traita pana la capat. Lumea moderna vorbeste despre libertate si demnitate. Stockholm este un oras in care simti asta cu adevarat. Fara diferente intre generatii. O legatura puternica strabate ca un curent electric intreaga populatie. Sentimentul ca impart cu totii un oras frumos. Sentimentul ca sunt strans legati unii de altii. Prin lemn, prin apa, prin piatra si prin istorie. Poate sunt cuvinte mari. Poate. Insa eu asta am simtit acolo.
Noi spunem despre Bucuresti ca e un oras urat si dam vina pe Ceausescu. De douazeci de ani, Ceausescu este mort. Iar Bucurestiul este al nostru. Cat timp ne mai putem prevala de trecut ca sa justificam un prezent pentru care nu facem nimic?
