Romania se scurge

Exista o lucrare a lui Salvador Dali, The Persistence of Memory. Aceea in care ceasurile se scurg si atarna sugerand parca dilatare, dar si un soi de incremenire datorata unui fundal fantastic al picturii.

Mi-am amintit de aceasta lucrare pe drumul catre Sibiu. Am avut senzatia, trecand prin locuri in care timpul parca nu mai lucrase, ca Romania se scurge ca intr-un fel de topeala si abandon ireversibile, carora nu mai suntem in stare sa le facem fata.

Am trecut prin sate paraginite, pe langa fabrici solitare si ruginite, am trecut pe langa oameni care manau abatuti vite parca resemnate. In statiunile balneare de pe Valea Oltului sentimentul parasirii este amplificat de cele cateva hoteluri a caror activitate s-a oprit pe vremea comunistilor. Nimeni n-a mai intervenit timp de douazeci de ani lasand dezolarea sa se instaleze confortabil. Daca privesti la degradarea cladirii Casei Poporului, cu peretii gri pe care parca s-au scurs lacrimi amestecate cu funingine, ai senzatia ca traim pe urmele si ramasitele unei civilizatii candva infloritoare si care apune acum pe zi ce trece. Simti asta si cand te plimbi pe Lipscani. Dupa intersectia cu un Smardan renovat si cotropit de arivismul si cupiditatea patronilor de terase care nu inteleg decat sa speculeze, nu sa si respecte ideea de spatiu, dupa intersectia cu Smardan urmeaza un Lipscani paraginit, cazut, ruinat si neterminat. Mizeria insasi nu reuseste sa persiste inlocuita fiind de variatiuni ale aceleiasi teme.

Ideile noastre se scurg si ele, incapabile sa se materializeze in proiecte. Media profita si vinde inconsistenta in pachete de emisiuni vulgare, la limita acceptabilului. Te intrebi pana unde poate merge mizeria, dar raspunsul la aceasta intrebare intarzie sa apara, caci toata lumea pare sa astepte momentul in care acest potop lent, aceasta dezasamblare morala perpetua care pare ca ne-a cuprins pe toti, se va opri fie si pentru o secunda. Daca tabloul vivant al decorticarii noastre materiale si spirituale s-ar opri din a-si schimba guasele care aluneca in jos ca niste aluviuni din epoci preistorice, atunci poate ca am REALIZA cu adevarat dimensiunea problemei noastre. Aceea ca nimic nu mai pare sa reziste, nimic nu mai pare sa conteze.

Cu o lume intr-o continua degradare, actul creator nu mai are niciun rost. Intr-o tara in care artistii incearca sa te faca sa uiti o lume urata, iar politicienii iti aduc aminte zilnic de ea, publicul se zbate neputincios in mijlocul dilemei.

Stiu, suna pesimist, dar orice forma de optimism pe o corabie al carei catarg risca sa se pravaleasca peste tine in mijlocul furtunii, mi se pare un gest iresponsabil.

Asta cred eu, pentru moment. Iar aceasta credinta se va scurge si ea, printre cuvintele schimonosite care nu reusesc sa mai schimbe nimic.

Multumiri

Multumesc frumos tuturor pentru urari. "Reciprocele" sunt valabile:)
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

O schita

Ma uit la un buldog francez cu urechi de liliac. Stau pe o terasa mica vis-a-vis de Banca Nationala. In stanga mea este scaunul unui turist neamt care si-a luat haina de pe spatar cand m-am asezat. As putea fi un hot de buzunare. Acum sta cu ea in brate. Buldogul francez de la picioarele domnisoarei blonde din fata mea ciuleste urechile. Are o atitudine de pisica, de fapt. Terasa e plina. Lume destul de pestrita. Asta e odihnitor intr-un fel. Oamenii singuri isi butoneaza telefonul. Telefonul a devenit alibiul singuratatii. Evadarea. "Nu, nu eram singur in seara aceea, eram cu telefonul." A venit un prieten. Un prieten bun. Are bicicleta. Stop joc.

Viata ca un Colaj

Daca viata ta ar fi un colaj fotografic din trei imagini ce ai suprapune? Care sunt cele trei imagini (personaje, peisaje, decoruri, obiecte, multimi de personaje sau obiecte) care l-ar compune?

Update. Nu faceti confuzia intre imagini cu trei elemente si colaj. O femeie pe malul marii cu un copil definita ca o imagine avand trei elemente nu e colaj, e doar o imagine. Eu am propus ceva de la extremele vietii noastre.

Actorul roman, intre burta si conditie fizica

Cred ca una dintre problemele actorilor dupa ce termina facultatea este pregatirea fizica. Din pacate, in Romania nu exista conceptul actorului total. Un actor care trebuie sa fie perfect stapan pe toate mijloacele sale de expresie. Nu e suficient sa descifrezi si sa nuantezi un text. Nu e destul sa fii stapan pe mijloacele interioare (gand, procesualitate). Corpul, muschii, gratia obtinuta din studiul miscarii, un anume tip de expresie motrica, ritm, un trup mobil si pregatit pentru dans, toate astea fac parte din abilitatile pe care un actor are datoria si obligatia sa si le dezvolte.

Mi se pare ca la noi scoala te pregateste pentru un cult al replicii si al gandului de parca daca ai detine secretele expresiei "din interior" te-ai califica automat pentru Hamlet.
Sunt ore de miscare, de dans, de lupte si mici trucuri de cascadorie, e adevarat. Dar studentii nu se ingramadesc. Nici eu, in facultate, nu ma ingramadeam, fiind mult mai preocupat sa-mi descopar personajul la masa de lectura. Privind in urma, stau sa ma gandesc daca profesorii nostri au facut travaliul de convingere referitor la necesitatea dezvoltarii capacitatilor noastre fizice. Nu-mi aduc aminte, dar cred ca scoala nu pune accent pe asta.

M-am lovit de asta personal in doua randuri: la spectacolul "Am sa ma intorc barbat" si la "Chirita of Barzoieni". Multi dintre noi eram complet nepregatiti fizic. Mobilitatea si capacitatea de efort erau zero. Practic, coregrafii spectacolelor (Florin Fieroiu - ASMIB si Roxana Colceag -Chirita) ar fi trebuit sa faca pregatire de la zero cu noi pentru a ne aduce pe linia de plutire. Pentru asa ceva, insa, nu era timp. Presupun ca randamentul nostru a fost departe de suta la suta.

Dincolo de asta, au fost si accidente: rupturi musculare, inflamari de ligamente, hernii in unele cazuri. Am prieteni, tineri actori, care acuza asemenea accidente sau afectiuni astazi. Mi se pare anormal.

Vreau sa trag un semnal de alarma pentru actorii din generatiile tinere. De cativa ani, duc o viata sportiva. Pot sa inot 2 km in 55 de minute, pot sa alerg 5 km in douazeci de minute(nu sunt recorduri, dar sunt timpi buni pentru un amator). M-am apucat de sport fortat de o negociere cu propriul meu organism care m-a alertat in acest sens. Poate ca a fost in ceasul al douasprezecelea, dar a meritat. Am alt suflu la show-urile Vama si alt suflu pe scena cand vine vorba de miscare. Imi spal adesea creierii alergand sau plonjand in bazin si numarand timp de o ora.

Dincolo de asta, cel mai important, daca apare un musical sau vreun spectacol care implica efort fizic sustinut, nu mai sunt luat prin surprindere si sunt un material bun pentru cei care au de gand sa lucreze cu mine.

Actorii nu au avere mai mare decat corpul lor. Nu exista alt loc mai important in care sa investeasca. Instrumentele noastre suntem noi. Iar noi, fiecare dintre noi, suntem mai mult decat spirit. Si asta se vede si pe scena. Cine a fost la Hamlet-ul lui Ostermeier la Bucuresti a putut vedea un Hamlet cu burta aplicata, cocosat si puhav. La mijlocul spectacolului actorul s-a dezbracat si am putut vedea un corp lucrat si o conditie fizica de invidiat. Burta poti s-o joci daca n-o ai, dar conditia fizica nu o poti juca, trebuie sa o ai.

O fraza cat patru ani de facultate

Nu stiu cine a spus-o, ultima data am primit-o pe mail de la o buna prietena, desprinsa dintr-o conferinta a Arianei Mnouchkine(important regizor de teatru francez, de origine rusa), dar cred ca e aplicabila multor altor domenii si face cat patru ani de facultate de teatru:

"Un ACTOR trebuie sa urce pe scena si sa joace ca si cum in sala ar fi un spectator care vine pentru prima data la teatru si unul care vine pentru ultima data."

Una, alta...

Maine si poimaine jucam O lume pe dos la Teatrul de Comedie, apoi un ultim spectacol in aceasta stagiune pe 4 iunie. Pe 30 mai ne vedem cu Vama la Sibiu. Dupa care incepe vara si noi tragem tare la disc. Ne-am hotarat la treisprezece, paisprezece piese. Revin, mai pe seara.

Moartea Suferintei

Cred ca mi-am negat niste dureri in ultimii doi ani. Niste lovituri. Aparent a fost bine. Pare ca te simti mai puternic. Aproape reuseti sa-ti vinzi iluzia asta. Ca esti mai puternic. Pana cand intr-o zi un singur cuvant declanseaza in tine durere nevindecata, netratata, netraita, peste care ai aruncat zeci de kilograme de uitare asa cum arunci nisip peste jarul unui foc de plaja dupa ce s-a terminat o noapte magica si te duci sa te culci pe unde nu conteaza.
Apoi, cand durerea izbucneste, mai proaspata ca niciodata, vulcanoida, purulenta, acneica, te trezesti ca ai pierdut timp, ca sunt conturi nereglate si in tot timpul asta - cat ai crezut ca ceea ce pui la spate ramane pe veci acolo si nu-ti va mai iesi niciodata in cale - n-ai facut altceva decat sa fii mai putin om.

E vremea vracilor optimisti care-ti vand energie pozitiva impachetata colorat in cateva sute de pagini, calugari de ocazie care au descoperit reteta fericirii si ne-o vand prin librarii cu generozitatea celui care stie ca va incasa, este vremea vizionarilor care spun ca viata merge inainte orice s-ar intampla ( ce truism idiot) si ca tu nu trebuie sa te opui acestui curent, e vremea profetilor care stiu cum se traieste viata si ne lumineaza din studiouri de televiziune.

Fericirea e pe buzele tuturor. Toata lumea o vinde, toata lumea o cumpara, nimeni nu o pastreaza caci este cel mai pretios activ care se tranzactioneaza la Bursa Imaginatiei. Nimeni nu vorbeste despre Suferinta ca unica solutie pentru a incheia conturile cu tine. Lumea evita sa ia in seama acest cuvant. Suntem din ce in ce mai slabi si mai fricosi. Nu vreau sa ma achit de trecut prin suferinta, nu, conturile cu ea trebuie inchise pe loc. Suferinta trebuie impuscata atunci cand ridica ochii spre mine, dau fuga la o librarie si-mi cumpar o carte despre energii sau cure de optimism in variante asiatice.

N-am curaj sa las suferinta sa ma priveasa in ochi. Fara sa-mi dau seama hranesc cea mai mare hidra din toate cate au bantuit prin mine. Suferinta ar fi putut sa-mi aline suferinta, dar o ucid zilnic si ii inmultesc capetele care or sa ma inconjoare intr-o buna zi, acea scena americaneasca cu strazile ude si eroul negativ incercuit de masinile victorioase ale Politiei care ajunge doar ca sa aiba pe ce curge genericul. Fiecare girofar e un cap de hidra care ma va forta sa-l privesc, intr-un final.

Vama @ Jukebox. More pics

Credite foto Alin Pandaru

Vama @ Jukebox

Credite foto Iulia Penciu

Ce pot sa faca fanii Coldplay...

uita-te si zambeste

Muse - Neutral Star Collision

Noul single de la Muse este, dupa parerea mea, un tribut adus celor de la Queen si mai ales lui Freddy Mercury. Pe mine asta nu poate decat sa ma bucure. Pe fanii fundamentalisti MUSE i-a impartit in doua categorii. Cei care regreta trecutul si cei care accepta prezentul de dragul trecutului.



Mi se pare inaltator si emotionant ca un vocalist si un compozitor ca Freddy Mercury traieste printr-una din cele mai mari trupe britanice ale momentului. Anglia nu-si uita trecutul si se hraneste din el. E o lectie a unitatii si a perpetuarii. Frumos...

Educatia, ultimul bal.

Vreau sa demonstrez ca educatia este singurul colac de salvare al Romaniei in contextul actual. Poate ca demonstratia mea nu va fi convingatoare, dar este un punct de plecare.

Sa luam de exemplu muzica. Toti suntem de acord ca in Romania muzica nu suna ca "afara". Multi ani am dat vina pe scule. "Nu sunt mixere performante, microfoane, cabluri, amplificatore". Acum, insa, avem acces la tot echipamentul de care poate beneficia si un studio din Berlin sau Paris. Si totusi muzica nu suna. Ma refer la rock. Si nu suna pentru un singur motiv. De fapt, pentru doua. Primul ar fi ca nu avem ingineri de sunet cu scoala. Sunetul inseamna cel mai mult frecvente care trebuie mixate intre ele. Mixate prost sau puse aiurea ele se anuleaza una pe alta si rezultatul e nul. Intr-un final, frecventele sunt traduse prin functii trigonometrice. Totul este matematica. Ingineria de sunet este o scoala ca oricare alta. Dai rezultate daca faci aceasta scoala. Daca ii urmezi cursurile.
Al doilea motiv pentru care trupele nu suna este orchestratia. La Londra exista producatori muzicali specializati pe genuri: rock, pop, dance, trance, house, trip hop, acid jazz, etc. Rostul lor e sa preia o compozitie si s-o incadreze, s-o slefuiasca pana cand obtin ce este mai bun din ea. Coldplay l-a avut pe Brian Eno care a produs Viva la Vida. El a cautat sunete, a sugerat modalitati de interpretare si a directionat inginerul de sunet la mixaj.
In Romania trupele de rock ideplinesc si functia de producator muzical fara sa aiba vreo scoala in sensul asta, fara sa aiba o perspectiva obiectiva asupra compozitiei lor.
Desi avem acum aceleasi resurse, rezultatele sunt la mare distanta unele de altele.
Acest exemplu se poate aplica mult mai multor domenii.

Daca nu realizam ca educatia este primul loc in care trebuie sa investim suntem morti. Pentru ca prezentul e greu de schimbat. Nu in ultimul rand, educatia atrage dupa sine mentalitatea. Iar educatia inseamna mai mult decat asumarea unor cursuri si absolvirea unei scoli.

Intr-o situatie umilitoare, profesorii nu mai au decat dispret fata de propria meserie, fata de propria persoana. Or profesorii nu trebuie sa-si piarda cea mai importanta calitate a functiei lor: aceea de indrumator psiho-social. Intr-un scenariu normal profesorii sunt si psihologi ai elevilor. Mi-aduc aminte ca profesorii pe care ii iubeam si ii ascultam si de la care eram cel mai dispus sa invat erau aceia care stabileau cu mine un dialog mai presus de comunicarea cursurilor de zi cu zi.

Problema cea mai grava e ca de la o clasa politica semidocta (in cel mai fericit caz) si capatuita prin furaciune si afaceri cu statul nu putem avea pretentia iluminarii poporului prin Educatie, desi unii politicieni si-au trimis copii sa invete in strainatate, prin urmare, realizeaza atat dezastrul educational prezent, cat si importanta Educatiei. Vezi Adrian Nastase care probabil a realizat ca Romania nu mai e un loc in care fiul sau sa merite sa traiasa si si-a trimis odrasla la un liceu-internat din Zuoz, Elvetia.

N-am vazut prea multi politicieni la Sarah Chang sau Joshua Bell, la Hamletul lui Ostermeier sau al celor de la New York, dupa cum n-o sa vedem prea multi politicieni la Bookfest, poate doar daca realizeaza ca se aduna multa lume si e rost de vreo campanie ad hoc.

Nu cred c-o sa-i vedem nici la Tiff si nici la premierele filmelor romanesti care au avut succes la Cannes.

Pana la urma ramane vorba asta amara pe care am ajuns s-o scuipam cu lehamitea lui Ilie Moromete: "n-ai cu cine".

Nu stiu pe moment care sunt solutiile, ca sa propun vreuna. Eu incerc sa deschid ochii catorva dintre prietenii mei mai tineri in asa fel incat sa se substituie rolului de profesor de ocazie pentru cei mai tineri decat ei. O alta solutie este recomandarea de a invata afara, dar cine se mai intoarce?

Ca sa inchei, raman la parerea ca Educatia este primul domeniu care trebuie supra finantat. Altminteri o sa ne plangem de mila pe ritmuri de manele. E si asta o treaba.

Fantana Mov

Lectie de live!

Asta este ceea ce eu as numi o interpretare "live" perfecta. Pana si raguseala si-o controleaza. O admir rau de tot pe fata asta. Dincolo de cantecul care este beton, clipul asta spune adevarul: o voce si o chitara.

In sfarsit, o cronica

O adevarata cronica la recitalul lui Joshua Bell aici. Te face sa regreti ca nu ai participat la eveniment.

Cretulescu. O reflexie.

Fotograma fotografului. Filmul spectatorului.

Ce realizez ca imi place la fotografie este dimensiunea ei infinita. O fotografie nu este doar un moment inghetat in timp. Fotografia este suma derivatiilor unui asemenea moment. Nu apreciezi o fotografie doar pentru zambetul cald al femeii care priveste undeva departe. Te gandesti fara sa vrei la cauzele si consecintele zambetului. Apoi te substitui barbatului din fotografie, sau, lasand imaginatia sa zboare, te integrezi de-a dreptul in povestea dinainte si de dupa declansare.

Fara sa vrei, creezi o alta perspectiva a fotografiei pe care o privesti, perspectiva care de data asta te include. In cateva fractiuni de secunda compui o intreaga poveste in care fotografia pe care o privesti devine doar o umila fotograma dintr-un film ale carei dimensiuni depind doar de nevoia ta de a proiecta.
De fiecare data cand privesti o fotografie privesti un punct de vedere care te provoaca aproape automat, te forteaza chiar, sa-ti construiesti o declaratie imaginara raportata la trecutul si viitorul subiectilor din cadru.

Astfel, putem spune ca o fotografie este de fapt singura fotograma comuna milioanelor de filme care deriva din subiectul ei. Milioane de privitori ai unei fotografii devin regizorii tot atator filme imaginare care au un singur lucru in comun: o fotograma apartinand unui fotograf.

Noi muncim, noi nu gandim. Remember?

Mi-aduc aminte ca pe 20 mai 1990 oamenii cu ochii injectati de furie si de ura strigau: "noi muncim, noi nu gandim" si "moarte intelectualilor".

Imi mai aduc aminte ca ma duceam cu bicicleta mea semicursiera catre Piata Universitatii care se blocase si devenise simbolul luptei bucurestene impotriva comunismului. Aveam o placuta de carton la gat pe care scria "golan 100%". Tin minte ca la un stop la Romana o femeie in varsta s-a apropiat si m-a scuipat.
Aveam sange tanar si prinsesem gustul revoltelor populare. Nu aveam cristalizate opinii, dar stiam ca in Piata Universitatii era ADEVARUL.
Mai tin minte ca unul dintre argumentele "poporului" impotriva lui Ion Ratiu, un roman care isi muncise averea in Anglia si candida la presedintia Romaniei, a fost ca "avea papion". Sa ai papion insemna suprema sfidare pentru poporul roman care era manat la vot. La nici cateva luni de la revolta impotriva comunismului, papionul devenise reprezentarea numarul unu a imperialismului capitalist.

Ceea ce a urmat dupa 20 mai 1990 stim cu totii.
Ma mira insa ca nimeni nu e dispus sa faca un exercitiu de memorie si sa puna cap la cap aceste inlantuiri nefericite.
Cand o sa intelegem ca actiunile noastre ca popor vor reverbera de-a pururi, cand vom intelege ca principiul actiunii si reactiunii functioneaza si la nivel de gest colectiv, atunci vom intelege ce se intampla.

Oare care e procentajul de pensionari care au votat impotriva papionului pe 20 mai? Cati dintre ei au urlat atunci "moarte intelectualilor"? Cati dintre ei l-au dispretuit pe Corneliu Coposu? Oare cati dintre ei au condamnat intoarcerea in tara a Regelui Mihai? Va asigur ca procentul este foarte mare. La fel cum foarte mare este disponibilitatea noastra de a uita. Iar un popor care uita, nu are istorie, prin urmare nu e dispus sa-si asume vreodata lectiile ei.

Ceea ce mi se pare grav este ca sufera cei care au inteles atunci ca papionul era un accesoriu absolut necesar unui gentleman care venise sa-si ofere serviciile unei tari pe care inca o iubea enorm.

Sufera cei care au inteles suferinta lui Coposu in inchisoare si s-au plecat cu respect in fata unui om a carui fiinta respira demnitate.
Sufera cei care nu au uitat si nu uita si pentru care SPERANTA a insemnat destul de mult pentru ca sa-i faca sa nu paraseasca aceasta tara.

Romania ar trebui condusa de cei care n-au facut niciodata politica in ultimii douazeci de ani. Asta este singura noastra sansa reala. Poate chiar monarhia si un parlament format din oameni nepatati de politica in ultimii douazeci de ani.

Cat despre reducerile de pensii si salarii nu va mai bateti capul. Nu sunt alte solutii acum. Chiar nu sunt.

Mi-aduc aminte ca s-a propus acum un an TVA de peste 26 la suta la produsele de lux, impozit mai mic pe salarii, 5 la suta TVA pe alimente si asa mai departe. Dar acum un an criza nu batea la usa, nu? Si nu s-a facut nimic. Raul de-abia acum incepe. Si nu se va opri prea curand.

Ar fi bine sa incepem sa nu mai uitam. Si sa ne gandim la cei care nu fac politica. Ei pot fi adevaratii nostri politicieni.

Tim Burton speaks

Here

Atentat terorist marca VAMA

Bucurestiul se afla in stare de alerta maxima in urma amenintarilor primei grupari teroriste autohtone. Pe numele sau VAMA, formatiunea revendica eliberarea de oras. Conform unor informatii de ultima ora, sute de adepti se vor strange pe 20 mai, incepand cu ora 22:00 in Club Jukebox.

Explozia rock va zgudui clubul din temelii. Membrii gruparii nu sunt deschisi la negocieri si vor dezlantui razboiul sonor indiferent de consecinte.

Accesul la concertul capcana se face pe baza biletelor disponibile in cadrul retelei Diverta, pe myticket.ro si la club. Spre disperarea autoritatilor, organizatia se arata interesata si de recrutarea tinerilor care vor beneficia de o reducere la prezentarea carnetului de elev sau student.

Conform datelor obtinute de catre serviciile secrete, gruparea are adepti in intreaga tara. Autoritatile se declara neputincioase in fata actiunilor teroriste VAMA si fac apel la populatie pentru denuntarea liderilor formatiunii: Tudor (AKM) Chirila – voce, Eugen (Sniper) Caminschi – chitara, Gelu (Beretta) Ionescu – clape, Lucian (Bazuka) Cioarga - tobe, Dan (Magnum) Opris – bass.

Detonam orasul in Club Jukebox


Asculta mai multe audio Divertisment

Glissando-ul Viril si Romania Perfecta

Nu stiu ce sa scriu despre Joshua Bell, despre aseara. Cred ca orice s-ar scrie trebuie sa fie o suma de opinii pentru ca expresia unui singur om, o perspectiva unica asupra evenimentului ar fi paupera.

Imi vin in minte doua cuvinte: glissando viril. Asta m-a fermecat aseara: un glissando rotund, perfect si care te facea sa simti striatiile coardei in contactul cu arcusul.

Sunt doar pe jumatate fericit fiindca am pierdut prima parte (Mozart si Beethoven), nevoit fiind sa-mi exercit profesia de actor la Teatrul de Comedie. Nu regret pentru ca a fost un spectacol excelent aseara cu O lume pe dos.

Cand am intrat in sala Ateneului, transpirat, dupa o goana nebuna si cu urme de fond de ten pe fata, parca m-am izbit de un zid urias de liniste.

Publicul forma o ingradire perfect etansa care parca proteja cu milioane de particule de energie pozitiva minunea de pe scena.

Da, a fost o minune pe scena. Nu am mai vazut pe viu un violonist atat de preocupat de sunetul sau pe fiecare nota, fie ca e o scurta treizecidoime sau o nota intreaga care parea ca se regenereaza rotund, la nesfarsit.
Joshua Bell nu rata nimic, calitatea sunetului era egal impartita fiecarei note in parte.
Nuantele sclipeau in lumina unei dimineti parca eterne.

Dupa concert, Sam Haywood ne-a marturisit la o bere in centrul istoric ca se simte daruit pentru momentele de "abandon" care se intampla pe scena atunci cand canta.
Meditatie a fost cuvantul cel mai potrivit pe care l-a gasit Sam. "Time streching" a mai fost o alta expresie.
Da, Sam considera ca muzica clasica iti ofera posibilitatea unui abandon intr-un timp care se dilata si creeaza o lume in care cotidianul sau prezentul nu pot interveni.

Cred ca s-a intamplat cu fiecare dintre noi, cel putin o data, in recitalul lui Joshua Bell. Am vazut tineri pe scari, pierduti in reverie, oameni care ascultau cu ochii inchisi, am vazut liniste si transfigurare aseara pe fetele oamenilor.

Am avut senzatia ca Joshua Bell vindeca, alina, mangaie, ca e un copil in care Dumnezeu a pus iubirea pe care o arata oamenilor in atat de multe forme.

Aseara, pentru doua ore, am asistat la Romania perfecta, adunata sub cupola unei cladiri construite in vremurile cand aveam ceva mai mult decat speranta.

Cine spune ca arta nu vindeca, minte.
Mentalul celor din sala este - fie si doar pentru cateva zile - mai puternic, mai bun.

Aseara a fost intr-adevar Victoria Sonatei.

Cruciada Culturii continua.

Joshua Bell by photos

Credite foto: Ovidiu Huiban pentru Agentia de Vise

Destinul destinului

Iubito, am imbratisat destine paralele.

Pe al nostru l-am lasat in strada, tremurand de frig. Camasa ta barbateasca, pantalonii mei de pijama, neras, duhnind a intrebari clocite si neterminare. Sta in mijlocul strazii, incapabil sa traverseze, ca un batran cu mintea inca tanara pe care l-a parasit vlaga.

Destinul nostru, iubito, a ramas in mijlocul strazii. Un copil pe care noi nu-l mai tinem de mana, caruia nu-i mai ciupim obrajii dolofani, pe care nu-l mai rasfatam cu orele tarzii in prezenta celor mari.

Un singur amanunt ne-a scapat: acolo, in mijlocul strazii, abandonat, al nimanui, prea ingrozit ca sa se poata sustrage, ar putea sa incurce circulatia in asa hal incat alte destine sa ajunga in aceeasi situatie generand un ambuteiaj oribil.

Ar fi fost de datoria noastra sa-l omoram, iubito, inainte sa imbratisam in sila destine paralele. Din spirit civic, din respect fata de traficul si destinele altora, din consideratie pentru noi insine si pentru ceea ce ne-a facut candva sa radem la aceleasi glume.
.....................................................

Recomandare: daca intalniti pe strada destine abandonate, incapabile de a se misca, faceti un efort si ajutati-le sa traverseze. Eventual, incercati sa le plasati langa vreun cos de gunoi. Nu le priviti in ochi si nu va lasati prada vreunui sentimentalism ieftin. Gestul dumneavoastra sa ramana un simplu act de igiena urbana.

Va multumim.

Joshua Bell pe Cocor

East Strike West

Eu i-am desoperit recent si-mi plac mult. Pentru sounddesign mai ales.

Centrul Istoric

Joshua Bell, Superstar

Aseara ma plimbam prin centrul istoric dupa spectacolul cu Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei. Pe Lipscani, in dreptul Bancii Nationale, in semintuneric, o vioara scartaie in noapte. Il stiu deja pe batranul care-si castiga painea pe acolo de cateva luni bune. Ma duc si ii intind cativa banuti.

Apoi il intreb daca stie ca marti vine la Bucuresti unul dintre cei mai mari violonisti ai lumii. Se opreste din cantat si face ochii mari: Cine, David Oistrach? Ii raspund surprins ca Oistrach a murit demult. A fost intr-adevar un violonist urias, dar a murit. Batranul pare atemporal. Nu e convins ca Oistrach e mort. Jascha Heifetz, adauga... Nu, zic eu, vine Joshua Bell.
Este unul dintre cei mai mari acum. N-am auzit de el, ofteaza batranul. Il intreb de ce nu alege sa cante la lumina, pe Smardan. Nu raspunde. Ofteaza si se apuca de cantat. Vioara scartaie si sunetul se zbate intre peretii bancilor de pe Lipscani.

Sunt foarte mandru ca marti la Ateneul Roman se va intampla evenimentul anului in muzica clasica. Joshua Bell la Bucuresti. Sunt foarte fericit ca am pus umarul. Prea putin in comparatie cu echipa de la Agentia de Vise care a muncit enorm pentru acest proiect, ca si in cazul Sarei Chang.

Invitatia adresata celor care vor sa se alature Cruciadei prin experienta, finantare, voluntariat sau pur si simplu ca spectatori ramane deschisa.

Un mesaj pentru studentii la Conservator. In limita locurilor va exista acces pentru cei cu carnete de student. Din pacate, nu putem garanta un numar de locuri asa ca va rugam sa veniti din timp la Ateneu.

Decizie Irevocabila

Pentru ca luna mai este cea mai frumoasa din an, am hotarat sa petrec in aer liber, nefacand nimic constructiv, cel putin doua ore pe zi. Nu vreau sa las 2010 sa treaca fara sa profit de aceasta luna. Va sfatuiesc sa faceti acelasi lucru si, credeti-ma, va vorbeste un workaholic. Aminitirile nu se pot construi intre patru pereti sau numai intre patru pereti. Cu siguranta nu-mi permit sa-mi bat joc de luna mai. Inspiratia si motivarea vin si din repaosul atat de necesar mintii. Stiu ca e greu de aplicat, mai ales ca suntem intr-o perioada in care muncim de trei ori si castigam o data.

Si daca ne luam la tranta cu timpul? Si daca incercam sa nu mai alergam cot la cot cu masele? Si daca nu mai livram conform deadline-ului. Si daca facem ca lucrurile sa mearga conform unui bioritm cara sa ne lase sa TRAIM?

In luna mai, imi sun prietenii si ii scot pe terase la pranz. La o bere seara. Ma plimb, alerg, dau o fuga pana la mare intr-o dimineata si verific vantul.
Poate c-o sa citesc prin parcuri, poate c-o sa pierd vremea facand poze sau visand la proiecte.

Si poate c-o sa am un mai plin de amintiri. Si poate ca timpul n-o sa-mi ia nimic, de fapt. Poate ca o sa-mi DEA intreit. Timpul curge impotriva mea atat timp cat eu fac parte din marea masa care lupta cu el. In luna mai am sa pacalesc sistemul. Si am sa castig.

Inca ceva. Si eu il astept pe Joshua Bell. In straie de sarbatoare.

Tangoul Agoniei

Cad, iubito. Te-am omorat si cad. Cad cu o viteza uluitoare si nu pare ca ma voi mai opri vreodata. Cad si ma frec de lume, o sa iau foc si asta nu e nici macar vreun fel de iad. Cad. Fara fund e caderea mea, nu e salvare, iubito, sunt un meteorit plin de pacate care iau foc si se inmultesc, o jerba uriasa de scantei. Orice gand se topeste si se lipeste arzand de peretii murdari ai lumii prin care cad. Incerc sa ma agat, dar tasneste sange de sub ughii, sange fierbinte, plumb topit turnat pe gatu-mi ca sa-mi infunde speranta in plamani. Te-am omorat, iubito, cu sange rece am omorat tot in tine, te-am omorat cu un zambet candid pe buze, ca si cum as mai cere un pahar de apa de la o batrana care vinde nimicuri pe marginea drumului, intr-o zi cu arsita.

Caderea ma ingrasa, sunt din ce in ce mai fierbinte si mai mizerabil, pilitura spontana de ganduri care fac praf lumea prin care cad. Cad de cand am infipt ultima data cutitul in tine. Ti-am taiat sfarcurile si n-a curs nici sange, nici lapte. S-au scurs lacrimi din tatele tale, asta a fost tot. Si tu zambeai, iubito si ti-am infipt cutitul in cap. Speram sa nu gasesc nimic acolo, am zis sa-ti iau scalpul, prea sigur pe mine eram. Credeam c-o sa descopar cateva ganduri atoase precum carnea de vita . Ganduri fumegand a cauciuc ars. Te-am hacuit, iubito, te-am insemnat cu un cutit de bucatarie si te-am lasat horcaind pe podele. Ai mai fortat un zambet. Asa loveai tu.

Eu incepusem sa cad caci reusisem intr-un final sa ma invinovatesc si ma pregateam de bucuria mortii noastre, iubito. Vinovat de crima fiintei tale, dupa ce ti-am inchis gura si ti-am astupat gandurile cu o carpa mirosind a ratare si benzina, dupa ce te-am injunghiat pana cand nu mai erai nici amintirea unei umbre, asteptam sa cad, sa-mi zdrobesc teasta in cadere, sa ma fac praf de fundul suferintei ca s-o pot lua de la inceput, mutilat si liber. Dar nu, cu un ultim efort tu ai zambit si mi-ai apucat haina, tocmai cand incepusem sa alunec in haul plin de speranta renasterii mele. M-ai imobilizat acolo sus, in lumina arzanda pe care ma pregateam s-o parasesc si m-ai orbit cu lama neasteptata a propriului tau cutit. O fractiune de secunda am sperat ca-mi iei gatul, de cand visam sa-mi dai moartea inecandu-ma in sangele care a fiert pentru tine candva. Ti-ai decupat intestinele, iubito, in fata mea, chiar ca mi s-a facut rau, si mi le-ai indesat pe gat, zeci de metri de intestine, mi le-ai bagat pe gat si victorioasa mi-ai dat vant in prapastie. Ai ramas acolo sus, incompleta, fumeganda, tremurai spasmotic in bataia soarelui lucid si ochii iti jucau in cap.

Erai o papusa jalnica, dansand mecanic. Ultimul orgasm a fost etern. Ti-ai pus vintrele in mine si ai ramas acolo sus, tremurand de nevoie si dorinta. Oricine ajunge acolo sus poate sa te aiba pentru ca esti vesnic in calduri, esti vesnic neterminata si n-au cu ce sa te mai umple, iubito. Ti-ai plantat gretutatile in mine si dansezi tangoul agoniei. N-o sa ne mai salvam niciodata. N-o sa-ti mai recuperezi ovarele. Eu o sa cad cu o viteza uluitoare in groapa fara sfarsit in timp ce tu o sa dansezi grotesc, sodomizata de pelerinii de pe Muntele Sperantei in Iubire. O sa devin din ce in ce mai greu in toata caderea asta a mea, o sa sara din mine ganduri si stari de foc, nimic n-o sa reziste o sa imprastii pulbere de foc si daca am sa ma agat de lume o sa ma dezintegrez, dar niciodata de tot, niciodata pana la contopirea cu ceva sau pana sa fiu inghitit de vreun alt pacatos de foc, nu, o sa ma refac in viteza aia de nedescris in care singurul gand care ma va tine intr-o viata fara de alintatoare moarte va fi gandul la tine.

Caci noi doi, iubito, vom fi ramas singurii capabili de a ne fi crutat suferinta unul altuia cu conditia sa nu ne fi ciopartit in asemenea hal. Gandul ca ai putea sa ma vezi fericit, te tine in viata acolo sus pe munte, unde barbati cu rasuflari de cai necheaza jur imprejur, te amusina si se napustesc asupra ta ca sa-ti opreasca dansul nefiresc, sa aiba senzatia ca pentru o clipa ei te manevreaza, te poseda sau iti dau placere. Ei lasa placere in tine, dar tu nu simti nimic, vintrele tale sunt la mine si eu cad fara sa fi gasit vreodata fundul. Noi doi suntem solutia fericirii noastre si ca sa scapam unul de altul ar trebui sa putem sa ne dam lovitura finala.

Paradoxul se adanceste, eu sunt o ghiulea de foc, fara ganduri, sangele e plumb topit, ma frec de lume si nu gasesc izbavirea dezintegrarii. Orice fel de taram de care sa ma fac praf ar fi pamantul fagaduintei locul din care as putea sa ma ridic dupa cateva unitati de timp celest. S-ar opri si dansul tau, acolo sus, pentru o vreme si poate ca ai putea sa simti atingerea eliberatoare a unui alt barbat.

E nevoie de un Pigmalion sus acolo la tine, iubito, ca sa-ti refaca inauntrul, iar aicea jos, pe Pamantul Fagaduintei, e nevoie de o adiere de vant si de ceva timp ca sa mi se adune ramasitele, si sa vad care e noua mea plasmuire.

..............................
Daca vreodata voi incerca sa refac drumul pana sus trebuie sa ma astept sa-mi ard trupul firav la tot pasul, pe unde am cazut, topindu-ma, topind in juru-mi.

Vama @ Tequila Bowling, Brasov