luni, 31 ianuarie 2011
Eu despre creativitate.
Mi-a placut mult sa-i acord acest interviu lui Cristian Lupsa de la Decat o Revista. A fost initiativa celor de la Friends Advertising prin Fundatia Friends for Friends. Interviul face parte dintr-o serie mai lunga cu diversi oameni care au de-a face intr-un fel sau altul cu "problema creativitatii". Eu il consider unul din cele mai complete interviuri pe care le-am acordat in ultima vreme. Cristi este un interlocutor inteligent si cu un soi de blandete reconfortanta. Enjoy!
Un cantec. Sinapse.
Sunt cantece care iti trezesc o amintire intensa la fel cum exista mirosuri care te trimit inapoi cate zece ani. Dintr-o data. Un cantec care mi-aduce aminte de drumurile nesfarsite cu masina, cand piciorul meu odihnea intins pe bord usor agasat de bataia fierbinte a soarelui. Sau poate amintirea dureroasa si dulce (via Eminescu) a unei prietenii care nu mai exista. Un cantec cat o perioada. Intransigent, visator, gata oricand sa fiu parghia care rastoarna lumea, o bere pe nerasuflate, entuziasm spontan, vise impletite cat sa faca o franghie serioasa pe care sa te poti bizui. Sa urci muntii cu ea. Un cantec serpuind printre curbele de langa Severin in drum spre Timisoara. Un cantec care starneste ogarul din tine pregatit sa goneasca dupa iepurele zambaret al fericirii. Iepurele tuturor posibilitatilor. Da, multe poate sa starneasca un cantec care te insoteste intr-o perioada din viata ta. Am dat intamplator peste cantecul de mai jos azi. E uimitor cum conexiunile pe care mintea noastra le face ne pot duce in locuri nebanuite. E ca si cum am purta infinitul in cap. Senzatia ca in capul omului se poate intampla orice. Absolut orice. Sunt milioane de variante care duc in acelasi loc. Sunt milioane de posibilitati ca sufletul meu sa ajunga la cantecul asta. Altfel decat s-a intamplat azi. Ce fericita si infricosatoare posibilitate ne ofera mintea noastra. Sa traim in cateva secunde o viata paralela cu noi. O viata de om. Sa retraim propria viata cu alti ochi. Alte mii si mii de variante. Am la vanzare cinspe mii de variante ale vietii mele. Ce cumparati? Tudor impostorul, Tudor rebelul, Tudor profitorul, Tudor curajosul, Tudor mincinosul, Tudor mizantropul, Tudor artistul, Tudor bunul crestin... hahahaha bine ati venit in lumea milionului de posibilitati... dar mai bine sa ascultam un cantec pana cand cuvintele n-o iau razna de tot... multumesc Lapi pentru muzica pe care am invatat-o de la tine si pentru "bli" :)))
joi, 27 ianuarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
marți, 25 ianuarie 2011
Ce nu am invatat de la Jobs
Steve Jobs: "Publicul nu stie ce vrea, este datoria noastra sa ii spunem asta".
Daca cei care au construit media in Romania ar fi gandit ca Jobs poate ca eram un altfel de tara.
Doar ca ai nostri au ales alta replica: "Noi stim ce vrea publicul si e datoria noastra sa-i dam asta".
Apple e consecinta unei replici care sintetizeaza o doctrina. La fel si Romania.
Vama la Busteni. 5 februarie.
Nu stiu cati dintre voi urmaresc bannerul de deaspura acestui post. Imi pare ca el a devenit parte din site si de multe ori e trecut cu vederea.
Prin urmare simt nevoia sa anunt si sa accentuez ca ne vedem pe 5 februarie la Busteni intr-un concert sper eu foarte tare. Asta este si un anunt pentru fanii Vama din Breaza, Comarnic, Sinaia, Predeal, Azuga si Brasov. Vom reveni cu detalii toata saptamana asta si cea viitoare. Imi pare rau ca nu am putut onora invitatia fanilor nostri din Sinaia. A fost pentru faptul ca primaria a considerat onorariul nostru prea mare pentru bugetul sau. Mentionam ca onorariul propus a fost cel uzual pentru un concert Vama. Astfel ca fanii din Sinaia pot da o fuga la Busteni pe 5 februarie.
duminică, 23 ianuarie 2011
Cum pot salva actorii Romania.
Zilele trecute am vazut un spectacol bun. Foarte bun. "Sa ma ingropati pe dupa plinta" la Teatrul Bulandra in regia lui Yuri Kordonsky. Spectacolul merita un elogiu, dar nu asta vreau eu sa fac aici. Sunt actor, nu critic.
Vreau sa spun altceva. Si cumva, mi-as dori sa ma auda toti actorii - mai ales cei tineri- si producatorii de teatru. Cum stateam in sala si ma uitam la spectacol am avut dintr-o data sentimentul ca publicul din acea sala, un public atent, educat, receptiv, este ultima speranta a Romaniei. Am avut senzatia ca oamenii aia care receptau atat de frumos un spectacol cu o tema profunda, trebuie pastrati asa cum sunt: capabili de o emotie sincera in fata unui teatru de buna calitate. Sau a unui divertisment de buna calitate.
Cu totii suntem de acord ca media romaneasca nu mai propune nimic altceva decat gunoi. Ma refer la televiziunile cu audienta care ar fi putut alege sa joace si rolul de educator al romanului mediu. Dar stim cu toti la ce dejectii s-a ajuns si cum calea pe care a apucat-o majoritatea mediei romanesti generaliste e fara de intoarcere.
In contextul asta mi-am dat seama ca publicul de teatru, publicul care merge la filme bune sau la Ateneu, publicul care rade la umorul lui Malaele, Rebengiuc sau Puric, reprezinta ultima noastra sansa. E ca ultimul copil sanatos intr-un salon de infestati cu un virus necunoscut. Celulele acestui copil ar putea sa-i salveze pe ceilati. Si atunci acest copil trebuie tinut in viata cu orice pret.
Ca sa tii publicul asta in viata, ca sa existe sansa ca la un moment dat de la el sa vina schimbarea trebuie ca actorul, muzicianul, artistul unui asemnea public sa nu faca niciun compromis. Or, asta e extrem de greu, dar vreau sa cred ca nu e imposibil.
Cei care mai fac arta si divertisment de buna calitate au o responsabilitate enorma. Daca spectacolele lor vor face pactul cu mizeria inconjuratoare daca vor prevala "necesitatile subzistentei" atunci singurul copil care mai are celule nepatate si vii, va muri. Si de-abia atunci vom fi o natiune iremediabil infestata. Cei care mai fac un teatru profund si curat au obligatia de a merge inainte cu orice pret, pentru ca viata publicului putin dar fidel sa nu fie curmata.
Trebuie sa recunoastem ca e o responsabilitate enorma, dar eu alta sansa de supravietuire morala si estetica nu vad.
Atata timp cat mergi la teatru si ai sansa ca pentru trei ore dintr-o zi sa devii mai bun si sa primesti un mesaj, mai e o scapare. Arta poate nu te schimba, la fel cum o sticla de apa in mijlocul unui desert nu te poate schimba, insa te poate salva.
PS. Producatorii de teatru risca adesea sa pice in aceeasi greseala pe care au facut-o si televiziunile: sa subestimeze publicul. Iar de aici incepe caderea: cand crezi ca esti mai destept decat publicul tau. De-abia atunci incepe compromisul. Caci daca publicul tau nu e mai destept ca tine, nici tu nu vei tinde spre arta mai inteligenta.
Vreau sa spun altceva. Si cumva, mi-as dori sa ma auda toti actorii - mai ales cei tineri- si producatorii de teatru. Cum stateam in sala si ma uitam la spectacol am avut dintr-o data sentimentul ca publicul din acea sala, un public atent, educat, receptiv, este ultima speranta a Romaniei. Am avut senzatia ca oamenii aia care receptau atat de frumos un spectacol cu o tema profunda, trebuie pastrati asa cum sunt: capabili de o emotie sincera in fata unui teatru de buna calitate. Sau a unui divertisment de buna calitate.
Cu totii suntem de acord ca media romaneasca nu mai propune nimic altceva decat gunoi. Ma refer la televiziunile cu audienta care ar fi putut alege sa joace si rolul de educator al romanului mediu. Dar stim cu toti la ce dejectii s-a ajuns si cum calea pe care a apucat-o majoritatea mediei romanesti generaliste e fara de intoarcere.
In contextul asta mi-am dat seama ca publicul de teatru, publicul care merge la filme bune sau la Ateneu, publicul care rade la umorul lui Malaele, Rebengiuc sau Puric, reprezinta ultima noastra sansa. E ca ultimul copil sanatos intr-un salon de infestati cu un virus necunoscut. Celulele acestui copil ar putea sa-i salveze pe ceilati. Si atunci acest copil trebuie tinut in viata cu orice pret.
Ca sa tii publicul asta in viata, ca sa existe sansa ca la un moment dat de la el sa vina schimbarea trebuie ca actorul, muzicianul, artistul unui asemnea public sa nu faca niciun compromis. Or, asta e extrem de greu, dar vreau sa cred ca nu e imposibil.
Cei care mai fac arta si divertisment de buna calitate au o responsabilitate enorma. Daca spectacolele lor vor face pactul cu mizeria inconjuratoare daca vor prevala "necesitatile subzistentei" atunci singurul copil care mai are celule nepatate si vii, va muri. Si de-abia atunci vom fi o natiune iremediabil infestata. Cei care mai fac un teatru profund si curat au obligatia de a merge inainte cu orice pret, pentru ca viata publicului putin dar fidel sa nu fie curmata.
Trebuie sa recunoastem ca e o responsabilitate enorma, dar eu alta sansa de supravietuire morala si estetica nu vad.
Atata timp cat mergi la teatru si ai sansa ca pentru trei ore dintr-o zi sa devii mai bun si sa primesti un mesaj, mai e o scapare. Arta poate nu te schimba, la fel cum o sticla de apa in mijlocul unui desert nu te poate schimba, insa te poate salva.
PS. Producatorii de teatru risca adesea sa pice in aceeasi greseala pe care au facut-o si televiziunile: sa subestimeze publicul. Iar de aici incepe caderea: cand crezi ca esti mai destept decat publicul tau. De-abia atunci incepe compromisul. Caci daca publicul tau nu e mai destept ca tine, nici tu nu vei tinde spre arta mai inteligenta.
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
joi, 20 ianuarie 2011
Mischa Maisky
Sunt mandru ca am participat la recitalul acestui mare artist in Romania si multumesc echipei Agentiei de Vise pentru ca facut posibil recitalul lui de anul trecut.
marți, 18 ianuarie 2011
Scrisoare catre copii
Dragi copii,
Multi dintre voi aveti casele voastre. Parintii vostri va iubesc si se lupta sa aveti de toate. Casele in care locuiti sunt ale lor. Sunt cumparate cu banii lor. Bani munciti. Chiar daca parintii unora dintre voi platesc rate pentru aceste case in care locuiti, peste zece sau cincisprezece ani casele vor fi ale lor cu totul. Vor fi proprietatea parintilor vostri si dupa moartea lor vor fi proprietatea voastra. Sa fii proprietar inseamna sa ai ceva ce ai dobandit prin munca ta. Ceva ce ai cumparat cu bani munciti de tine.
In casele in care locuiti multi dintre voi aveti camerele voastre. Fiecare dintre voi isi aranjeaza camera cum vrea. Sau aproape cum vrea. Oricum, este camera voastra acolo unde sunt lucrurile voastre preferate, calculatorul, cartile, revistele, blugii, ciorapii, tricourile, secretele - da, mai ales secretele - castile, iPod-ul, jucarii din anii trecuti, papusi imbatranite, posterele cu formatia preferata, mazgalelile de pe perete, nenumarate urme si indicii ale prezentei si personalitatii voastre.
Chiar daca in mod tehnic aceasta camera, camera voastra, nu va apartine - nu aveti un act pe numele vostru care sa ateste ca voi sunteti propietarul camerei - prin felul in care ea este organizata si prin suma tuturor obiectelor care ii compun universul este a voastra pentru ca in mod sigur pe nimeni altcineva nu ar prea interesa continutul mult prea personal al camerei. Putem spune, deci, ca impreuna cu parintii vostri sunteti si voi proprietari.
Acum, hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Dar va rog sa-l faceti bine. Sa va implicati in acest exercitiu cu fiecare propozitie care va urma de acum inainte. Este o seara linistita de decembrie. Mama si tata sunt in bucatarie. Sora ta cea mica doarme. In sfarsit, a adormit asa ca in casa e un moment de liniste. Se aud vorbele soptite ale parintilor tai. Am sa continui la singular pentru ca experienta asta imaginativa trebuie sa fie a fiecaruia dintre voi, in mod singular.
Din cand in cand se aud hohotele infundate ale mamei. Tatal tau se prosteste in bucatarie. Gesticuleaza cu un pahar de vin in mana, se maimutareste si o face pe mama sa rada in hohotele astea retinute care ar putea s-o trezeasca pe sora ta cea mica. Inchizi usa. N-o sa vina nimeni, stii. Te abandonezi propriului tau univers. Este liniste. Intri pe net sa vezi ce fac ceilalti. Esti atat de sigur ca toata lumea in casa isi vede de treaba lui incat deschizi usor geamul. Aerul rece da buzna inauntru si aduce parca sarbatorile cu el. Iti aprinzi o tigara. Iti bate inima, dar ce poate fi mai tare decat sa fumezi a treia tigara dintr-al treilea pachet al vietii tale in casa cu parintii tai nefumatori. Prea tare, cum ai spune tu. Ai vrea sa-ti pui si castile pe urechi ca sa fie totul perfect. Dar asta ar insemna sa nu ii auzi pe ai tai daca vin.
Trei explozii asurzitoare tulbura linistea asta perfecta. Linistea in care nu se auzea decat bazaitul calculatorului si hohotele razlete ale mamei. Realizezi imediat ca doar sperietura te-a facut sa crezi ca sunt explozii si ca de fapt nu sunt nici la vecinul de deasupra, ci bufnituri in usa voastra de la intrare. Te repezi spre hol in acelasi timp cu tatal tau care intreaba cu o voce puternica: - Cine e?
In spatele lui, mama ta strange cu ambele maini clanta usii de la bucatarie pe care incearca s-o inchida incet ca si cand n-ar vrea sa deranjeze pe cineva. - Militia e, deschideti!!!! Tatal tau deschide usa. Un ofiter si doi soldati inarmati intra primii, apoi, doi civili care rostesc sec in timp ce soldatii atintesc armele catre voi urland sa nu va miscati: - Aveti trei ore sa impachetati. Casa asta se rechizitioneaza, de azi inainte apartine poporului.
Nu intelegi nimic, nu-ti vine sa crezi, ca prin vis il auzi pe tatal tau tipand, spune ceva, apoi il vezi jos la picioarele soldatilor cu gura plina de sange. Esti perplex, neputincios, nu poti sa te misti si realizezi intr-un tarziu ca o dara de lichid fierbinte se scurge pe partea interioara a copasei, catre gamba, spre calcai. Te cuprinde rusinea, caci frica te-a cuprins de mult. Nu stii cand ai ajuns in camera, sora ta cea mica plange, mama alearga prin toate casa, in hol sunt trei geamantane mari in care nu incape nimic si tu nu intelegi inca ce se intampla. Nu intelegi ca trebuie sa parasesti casa asta si ca tot ce este in ea nu-ti mai apartine, nu mai esti proprietar decat pe ceea ce poti cara cu tine in cele trei valize mari cascate in mijlocul holului.
Cei doi barbati imbracati civil fumeaza linistit la bucatarie in timp ce soldatii au inceput sa se plimbe prin casa, ba unul dintre ei intra peste tine in camera si iti smulge iPod-ul, il baga in buzunar, capul iti vajaie ingrozitor si privirea ti se intuneca, vezi ca printr-o sita, te-a pocnit pentru ca ai protestat.
Peste cateva ore casa ta este o amintire. Poti sa-ti imaginezi asta. Stai intr-o duba inchisa, ca o duba de marfa si nu stii incotro se indreapta. In dreapta ta e unul dintre soldati. In fata ta, pe o bancheta ingusta, mama plange si o tine in brate pe sora ta cea mica ale carei urlete ii fac pe soldati sa-si iasa din pepeni din cand in cand si sa strige: - Fa-o sa taca!!! Cauti cu speranta catre tatal tau care e plin de sange, sange inchegat si respira anevoios, aproape fonfait. Te uiti la el si vezi ca respiratia se indeseste ii curg mucii din nas, ii sterge cu manseta inrosita a unei camasi bej. Apoi, n-ai mai vazut asta niciodata pana acum, tatal tau izbucneste in plans si plange langa mama si langa sora ta, toti trei plang, iar tu inlemnesti de frica si ti se rupe sufletul pentru cei din fata ta si te intrebi unde merge duba asta.
Ai sa afli repede cand te vei trezi pe peronul garii intr-o imbulzeala de nedescris. Pe tatal tau il despart de tine, iar asta este un moment cand incepi si tu sa urli si sa-ti scuipi plamanii de durere si de frica pentru ca il iau cu adevarat de langa tine. Urli ca un nebun si vrei sa te smulgi dintre oamenii intre care ai fost inghesuit de un cordon lung de soldati care ii separa pe barbati de copii si femei. Te cuprinde disperarea si te agati de mama ta ca sa n-o pierzi si pe ea. Stati imbratisati si incercati sa-l mai prindeti cu privirea pe tata care e dus cu o alta multime de barbati. Urletele te sufoca si te sperie, te inghesui in tren impreuna cu alte femei si copii, e un vacarm, e un infern, nu e real ce se intampla, intrebarile zboara prin aer, nimeni nu accepta, nimeni nu intelege, femei lesina, femei isterice, femei doborate, indurerate, copii disperati, muti, priviri incapabile, o lumina slaba care se intinde ca o panza de paianjen peste toata padurea asta umana de FRICA.
Dragi copii ai anului 2011,
trenurile astea au plecat in multe directii. In 1940 bunicii si tatal meu au fugit din calea rusilor inspre Romania ca sa nu ajunga in acele trenuri care duceau spre Siberia. In anii cincizeci trenurile astea mergeau la Canal (Canalul Dunare Marea Neagra) sau la Gherla sau la Adjud sau la Pitesti.
Ce trebuie sa stiti este ca Partidul Comuniust Roman a luat proprietatile oamenilor. De multe ori s-a intamplat asa cum am descris eu mai sus. Pentru ca una din ideile comunismului era aceea ca totul este al poporului si ca cei care AVEAU si muncisera din greu ca sa AIBA trebuia sa dea totul celor care NU AVEAU. Doar ca in comunism s-a demonstrat ca cei care NU AVEAU au ramas la fel de saraci.
Intre 1947 si 1989 aproape nimeni nu mai avea in Romania ceea ce dobandise inainte de razboi. Oamenii au putut sa devina proprietari doar pe apartamente de bloc si masini Dacia. Casa Poporului se ridica, dragi copii, pe un cartier care a fost ras de pe fata pamantului.
In comunism nimeni nu mai avea voie sa aiba. Daca depaseai o anumita suma de bani intrai in vizorul Securitatii.
Ce sanse au avut romanii in general? Unii au fugit in munti si au incercat sa reziste de acolo impotriva Partidului Comunist Roman care le luase totul. Altii au crezut ca lucrurile nu pot merge atat de rau, au ramas si au ajuns la Canal sau in inchisorile comuniste. Cei mai multi au plecat capul si au trait in frica, saracie, foame si adeseori teroare. Timp de cincizeci de ani. Unii au colaborat cu Securitatea, altii nu.
Securitatea a fost institutia care a ajutat Partidul Comunist si pe Ceausescu sa tina tara sub teroare, sa priveze romanii de libertate si de toate drepturile care vin la pachet cu libertatea.
In 1989 Ceausescu si Partidul Comunist au cazut. Si atunci la Timisoara oamenii au spus: Nimeni din cei care au facut parte din Securitate si nici activistii comunisti sa nu poata sa participe la primele trei alegeri generale pentru ca ei au reprezentat RAUL cel mai mare in aceasta tara. Nu putem sa fim in continuare condusi de comunisti.
Dar, dragii mei copii, acesta propunere nu a trecut. Astfel, activistii comunisti si cei care au facut parte din Securitate au putut sa candideze la conducerea tarii noastre. Si din fosti ofiteri de Securitate ei au devenit afaceristi si politicieni. Timp de douazeci de ani.
Acum, copii, va rog sa-mi raspundeti la o intrebare simpla: cine credeti voi ca se afla in Parlamentul Romaniei, la putere si in partidele politice din Romania?
Copii, v-am scris aceasta scrisoare ca sa va ganditi putin. Sa stiti ca este un singur lucru pe care tehnologia, retelele sociale, presa sau televiziunile nu il pot face pentru noi. E un lucru pe care nici parintii, profesorii, bunicii sau prietenii nu-l pot face pentru noi. De fapt, nimeni in lume nu poate sa faca asta pentru noi: Nimeni nu poate sa gandeasca pentru noi.
Iar acum va invit sa va ganditi. Cu toate datele de mai sus credeti ca in aceasta tara schimbarea a fost reala, categorica, dramatica? Sau a fost schioapa, mascata, plapanda?
Si atunci cine sa inceapa schimbarea daca nu aceia care s-au nascut in libertate, dragi copii?
P.S. Ceea ce am scris eu mai sus nu e nici pe departe lamuritor in ceea ce priveste Comunismul in Romania si consecintele lui. Va sfatuiesc sa va intrebati parintii, sa cautati pe net, prin carti sau sa scotociti amintirile bunicilor.
Daca vrem sa aflam de ce traim rau in prezent trebuie sa mergem in trecut si gandindu-ne, incercand sa aflam ADEVARUL, poate vom intelege ce trebuie si pe cine trebuie SA SCHIMBAM!
Succes, copii.
Multi dintre voi aveti casele voastre. Parintii vostri va iubesc si se lupta sa aveti de toate. Casele in care locuiti sunt ale lor. Sunt cumparate cu banii lor. Bani munciti. Chiar daca parintii unora dintre voi platesc rate pentru aceste case in care locuiti, peste zece sau cincisprezece ani casele vor fi ale lor cu totul. Vor fi proprietatea parintilor vostri si dupa moartea lor vor fi proprietatea voastra. Sa fii proprietar inseamna sa ai ceva ce ai dobandit prin munca ta. Ceva ce ai cumparat cu bani munciti de tine.
In casele in care locuiti multi dintre voi aveti camerele voastre. Fiecare dintre voi isi aranjeaza camera cum vrea. Sau aproape cum vrea. Oricum, este camera voastra acolo unde sunt lucrurile voastre preferate, calculatorul, cartile, revistele, blugii, ciorapii, tricourile, secretele - da, mai ales secretele - castile, iPod-ul, jucarii din anii trecuti, papusi imbatranite, posterele cu formatia preferata, mazgalelile de pe perete, nenumarate urme si indicii ale prezentei si personalitatii voastre.
Chiar daca in mod tehnic aceasta camera, camera voastra, nu va apartine - nu aveti un act pe numele vostru care sa ateste ca voi sunteti propietarul camerei - prin felul in care ea este organizata si prin suma tuturor obiectelor care ii compun universul este a voastra pentru ca in mod sigur pe nimeni altcineva nu ar prea interesa continutul mult prea personal al camerei. Putem spune, deci, ca impreuna cu parintii vostri sunteti si voi proprietari.
Acum, hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Dar va rog sa-l faceti bine. Sa va implicati in acest exercitiu cu fiecare propozitie care va urma de acum inainte. Este o seara linistita de decembrie. Mama si tata sunt in bucatarie. Sora ta cea mica doarme. In sfarsit, a adormit asa ca in casa e un moment de liniste. Se aud vorbele soptite ale parintilor tai. Am sa continui la singular pentru ca experienta asta imaginativa trebuie sa fie a fiecaruia dintre voi, in mod singular.
Din cand in cand se aud hohotele infundate ale mamei. Tatal tau se prosteste in bucatarie. Gesticuleaza cu un pahar de vin in mana, se maimutareste si o face pe mama sa rada in hohotele astea retinute care ar putea s-o trezeasca pe sora ta cea mica. Inchizi usa. N-o sa vina nimeni, stii. Te abandonezi propriului tau univers. Este liniste. Intri pe net sa vezi ce fac ceilalti. Esti atat de sigur ca toata lumea in casa isi vede de treaba lui incat deschizi usor geamul. Aerul rece da buzna inauntru si aduce parca sarbatorile cu el. Iti aprinzi o tigara. Iti bate inima, dar ce poate fi mai tare decat sa fumezi a treia tigara dintr-al treilea pachet al vietii tale in casa cu parintii tai nefumatori. Prea tare, cum ai spune tu. Ai vrea sa-ti pui si castile pe urechi ca sa fie totul perfect. Dar asta ar insemna sa nu ii auzi pe ai tai daca vin.
Trei explozii asurzitoare tulbura linistea asta perfecta. Linistea in care nu se auzea decat bazaitul calculatorului si hohotele razlete ale mamei. Realizezi imediat ca doar sperietura te-a facut sa crezi ca sunt explozii si ca de fapt nu sunt nici la vecinul de deasupra, ci bufnituri in usa voastra de la intrare. Te repezi spre hol in acelasi timp cu tatal tau care intreaba cu o voce puternica: - Cine e?
In spatele lui, mama ta strange cu ambele maini clanta usii de la bucatarie pe care incearca s-o inchida incet ca si cand n-ar vrea sa deranjeze pe cineva. - Militia e, deschideti!!!! Tatal tau deschide usa. Un ofiter si doi soldati inarmati intra primii, apoi, doi civili care rostesc sec in timp ce soldatii atintesc armele catre voi urland sa nu va miscati: - Aveti trei ore sa impachetati. Casa asta se rechizitioneaza, de azi inainte apartine poporului.
Nu intelegi nimic, nu-ti vine sa crezi, ca prin vis il auzi pe tatal tau tipand, spune ceva, apoi il vezi jos la picioarele soldatilor cu gura plina de sange. Esti perplex, neputincios, nu poti sa te misti si realizezi intr-un tarziu ca o dara de lichid fierbinte se scurge pe partea interioara a copasei, catre gamba, spre calcai. Te cuprinde rusinea, caci frica te-a cuprins de mult. Nu stii cand ai ajuns in camera, sora ta cea mica plange, mama alearga prin toate casa, in hol sunt trei geamantane mari in care nu incape nimic si tu nu intelegi inca ce se intampla. Nu intelegi ca trebuie sa parasesti casa asta si ca tot ce este in ea nu-ti mai apartine, nu mai esti proprietar decat pe ceea ce poti cara cu tine in cele trei valize mari cascate in mijlocul holului.
Cei doi barbati imbracati civil fumeaza linistit la bucatarie in timp ce soldatii au inceput sa se plimbe prin casa, ba unul dintre ei intra peste tine in camera si iti smulge iPod-ul, il baga in buzunar, capul iti vajaie ingrozitor si privirea ti se intuneca, vezi ca printr-o sita, te-a pocnit pentru ca ai protestat.
Peste cateva ore casa ta este o amintire. Poti sa-ti imaginezi asta. Stai intr-o duba inchisa, ca o duba de marfa si nu stii incotro se indreapta. In dreapta ta e unul dintre soldati. In fata ta, pe o bancheta ingusta, mama plange si o tine in brate pe sora ta cea mica ale carei urlete ii fac pe soldati sa-si iasa din pepeni din cand in cand si sa strige: - Fa-o sa taca!!! Cauti cu speranta catre tatal tau care e plin de sange, sange inchegat si respira anevoios, aproape fonfait. Te uiti la el si vezi ca respiratia se indeseste ii curg mucii din nas, ii sterge cu manseta inrosita a unei camasi bej. Apoi, n-ai mai vazut asta niciodata pana acum, tatal tau izbucneste in plans si plange langa mama si langa sora ta, toti trei plang, iar tu inlemnesti de frica si ti se rupe sufletul pentru cei din fata ta si te intrebi unde merge duba asta.
Ai sa afli repede cand te vei trezi pe peronul garii intr-o imbulzeala de nedescris. Pe tatal tau il despart de tine, iar asta este un moment cand incepi si tu sa urli si sa-ti scuipi plamanii de durere si de frica pentru ca il iau cu adevarat de langa tine. Urli ca un nebun si vrei sa te smulgi dintre oamenii intre care ai fost inghesuit de un cordon lung de soldati care ii separa pe barbati de copii si femei. Te cuprinde disperarea si te agati de mama ta ca sa n-o pierzi si pe ea. Stati imbratisati si incercati sa-l mai prindeti cu privirea pe tata care e dus cu o alta multime de barbati. Urletele te sufoca si te sperie, te inghesui in tren impreuna cu alte femei si copii, e un vacarm, e un infern, nu e real ce se intampla, intrebarile zboara prin aer, nimeni nu accepta, nimeni nu intelege, femei lesina, femei isterice, femei doborate, indurerate, copii disperati, muti, priviri incapabile, o lumina slaba care se intinde ca o panza de paianjen peste toata padurea asta umana de FRICA.
Dragi copii ai anului 2011,
trenurile astea au plecat in multe directii. In 1940 bunicii si tatal meu au fugit din calea rusilor inspre Romania ca sa nu ajunga in acele trenuri care duceau spre Siberia. In anii cincizeci trenurile astea mergeau la Canal (Canalul Dunare Marea Neagra) sau la Gherla sau la Adjud sau la Pitesti.
Ce trebuie sa stiti este ca Partidul Comuniust Roman a luat proprietatile oamenilor. De multe ori s-a intamplat asa cum am descris eu mai sus. Pentru ca una din ideile comunismului era aceea ca totul este al poporului si ca cei care AVEAU si muncisera din greu ca sa AIBA trebuia sa dea totul celor care NU AVEAU. Doar ca in comunism s-a demonstrat ca cei care NU AVEAU au ramas la fel de saraci.
Intre 1947 si 1989 aproape nimeni nu mai avea in Romania ceea ce dobandise inainte de razboi. Oamenii au putut sa devina proprietari doar pe apartamente de bloc si masini Dacia. Casa Poporului se ridica, dragi copii, pe un cartier care a fost ras de pe fata pamantului.
In comunism nimeni nu mai avea voie sa aiba. Daca depaseai o anumita suma de bani intrai in vizorul Securitatii.
Ce sanse au avut romanii in general? Unii au fugit in munti si au incercat sa reziste de acolo impotriva Partidului Comunist Roman care le luase totul. Altii au crezut ca lucrurile nu pot merge atat de rau, au ramas si au ajuns la Canal sau in inchisorile comuniste. Cei mai multi au plecat capul si au trait in frica, saracie, foame si adeseori teroare. Timp de cincizeci de ani. Unii au colaborat cu Securitatea, altii nu.
Securitatea a fost institutia care a ajutat Partidul Comunist si pe Ceausescu sa tina tara sub teroare, sa priveze romanii de libertate si de toate drepturile care vin la pachet cu libertatea.
In 1989 Ceausescu si Partidul Comunist au cazut. Si atunci la Timisoara oamenii au spus: Nimeni din cei care au facut parte din Securitate si nici activistii comunisti sa nu poata sa participe la primele trei alegeri generale pentru ca ei au reprezentat RAUL cel mai mare in aceasta tara. Nu putem sa fim in continuare condusi de comunisti.
Dar, dragii mei copii, acesta propunere nu a trecut. Astfel, activistii comunisti si cei care au facut parte din Securitate au putut sa candideze la conducerea tarii noastre. Si din fosti ofiteri de Securitate ei au devenit afaceristi si politicieni. Timp de douazeci de ani.
Acum, copii, va rog sa-mi raspundeti la o intrebare simpla: cine credeti voi ca se afla in Parlamentul Romaniei, la putere si in partidele politice din Romania?
Copii, v-am scris aceasta scrisoare ca sa va ganditi putin. Sa stiti ca este un singur lucru pe care tehnologia, retelele sociale, presa sau televiziunile nu il pot face pentru noi. E un lucru pe care nici parintii, profesorii, bunicii sau prietenii nu-l pot face pentru noi. De fapt, nimeni in lume nu poate sa faca asta pentru noi: Nimeni nu poate sa gandeasca pentru noi.
Iar acum va invit sa va ganditi. Cu toate datele de mai sus credeti ca in aceasta tara schimbarea a fost reala, categorica, dramatica? Sau a fost schioapa, mascata, plapanda?
Si atunci cine sa inceapa schimbarea daca nu aceia care s-au nascut in libertate, dragi copii?
P.S. Ceea ce am scris eu mai sus nu e nici pe departe lamuritor in ceea ce priveste Comunismul in Romania si consecintele lui. Va sfatuiesc sa va intrebati parintii, sa cautati pe net, prin carti sau sa scotociti amintirile bunicilor.
Daca vrem sa aflam de ce traim rau in prezent trebuie sa mergem in trecut si gandindu-ne, incercand sa aflam ADEVARUL, poate vom intelege ce trebuie si pe cine trebuie SA SCHIMBAM!
Succes, copii.
luni, 17 ianuarie 2011
Retorica
Ce pret mic are viata unui artist daca e in stare s-o dezvaluie fie si in culori schimbate unui public flamand, capricios, gata oricand de un festin ad-hoc.
Ce bucurie naroada sa te vinzi asa ieftin, hrana pentru un ego niciodata satul. Cerc vicios in care te inscrii si te invarti fara centrifuga.
Ce bucurie naroada sa te vinzi asa ieftin, hrana pentru un ego niciodata satul. Cerc vicios in care te inscrii si te invarti fara centrifuga.
duminică, 16 ianuarie 2011
vineri, 14 ianuarie 2011
Romania si arhitectul elvetian
Un arhitect elvetian imi povestea cu amaraciune zilele trecute ca niciunul dintre proiectele pe care le-a conceput pentru Romania nu a fost finalizat conform schitelor. Fie ca a fost vorba de o casa, de un bloc sau de o cladire de birouri intotdeauna cineva s-a amestecat in concept. Bunaoara, unul dintre proprietari, ferm convins de contributia sa la imbunatatirea viziunii arhitectului, a schimbat complet fatada. Aici amicul meu, isi coboara colturile gurii intr-o expresie de lehamite concomitent cu ridicarea usoara a umerilor.
Altadata s-a amestecat constructorul care s-a declarat categoric impotriva unor unghiuri "cel putin ciudate" ale peretilor. S-au schimbat lustre, tapete, culori de vopsea, rasini. Mereu ceva trebuia sa stea in calea indeplinirii proiectului asa cum a fost el gandit initial.
Este frustrant pentru un arhitect, mi-a spus amicul meu. In definitiv, un arhitect este un artist. Cum poti sa-i furi unui pictor pensula ca sa-ti retusezi cateva linii din portretul pe care chiar tu, entuziast, i l-ai comandat. Apoi a adaugat ca se intampla ceva cu romanii: de fiecare data cand am prezentat un proiect s-au declarat fericiti cu alegerea facuta. Dupa un timp, ca si cum rostul meu ar fi fost sa-i inspir sa faca ceva mult mai bun, intervenea schimbarea. Proprietarii se simteau iluminati de proiectul meu si veneau cu tot felul de idei care sa-i creasca valoarea estetica si care nu erau altceva decat o mana de noroi sau mazga pe un patinoar cu gheata proaspat slefuita. In general, fara sa tina cont de stil, context urbanistic, ei incercau sa-si impuna cine stie ce franturi de viziuni, influente sau imagini culese din cine stie ce loc al lumii. Sau, si mai grav, se abandonau propriei lor "creativitati" stimulate de un concept arhitectonic care musai trebuie imbunatatit. Nu e deloc bine, a conchis prietenul meu. Nimic nu poate iesi asa.
Cred ca istoria de mai sus este relevanta pentru o categorie destul de larga a poporului nostru. Expertii. Noi avem expertiza in orice. Nimic nu este pentru romani "vreo mare smecherie". Intelegem si preluam cu viteza luminii competenta in orice domeniu. Stim ce trebuie facut ca sa mearga o echipa, ce nevoi stringente are tara, de ce nu se misca lucrurile, ne pricepem la filme, muzica, politica externa, economie, suntem excelenti analisti, stim care e problema in orice domeniu. Nimic nu e complicat.
Intr-o structura complexa cum e aceea a unei tari, ca sa nu zic stat, formata din departamente care ar trebui sa se sustina unele pe altele, fiecare dintre noi stie mult mai multe despre profesia vecinului decat despre propria lui profesie. Incercati sa va imaginati o structura in care veriga inferioara stie totul despre vecina de deasupra sau invers. Cine ar trebui oare sa se ocupe cu sustinerea?
Multi dintre romani nu pot sa respecte ierarhia in constructia unei case. Nu pot recunoaste o instanta superioara. Sau, mai simplu, multi dinttre romani nu stiu sa construiasca o casa. Cum ar putea oare sa construiasca o tara?
Oare nu ar trebui sa incepem sa ne pricepem cel mai bine la ce stim sa facem? Invers suna mai bine. Sa facem mai bine ceea ce ne pricepem. E un inceput.
Altadata s-a amestecat constructorul care s-a declarat categoric impotriva unor unghiuri "cel putin ciudate" ale peretilor. S-au schimbat lustre, tapete, culori de vopsea, rasini. Mereu ceva trebuia sa stea in calea indeplinirii proiectului asa cum a fost el gandit initial.
Este frustrant pentru un arhitect, mi-a spus amicul meu. In definitiv, un arhitect este un artist. Cum poti sa-i furi unui pictor pensula ca sa-ti retusezi cateva linii din portretul pe care chiar tu, entuziast, i l-ai comandat. Apoi a adaugat ca se intampla ceva cu romanii: de fiecare data cand am prezentat un proiect s-au declarat fericiti cu alegerea facuta. Dupa un timp, ca si cum rostul meu ar fi fost sa-i inspir sa faca ceva mult mai bun, intervenea schimbarea. Proprietarii se simteau iluminati de proiectul meu si veneau cu tot felul de idei care sa-i creasca valoarea estetica si care nu erau altceva decat o mana de noroi sau mazga pe un patinoar cu gheata proaspat slefuita. In general, fara sa tina cont de stil, context urbanistic, ei incercau sa-si impuna cine stie ce franturi de viziuni, influente sau imagini culese din cine stie ce loc al lumii. Sau, si mai grav, se abandonau propriei lor "creativitati" stimulate de un concept arhitectonic care musai trebuie imbunatatit. Nu e deloc bine, a conchis prietenul meu. Nimic nu poate iesi asa.
Cred ca istoria de mai sus este relevanta pentru o categorie destul de larga a poporului nostru. Expertii. Noi avem expertiza in orice. Nimic nu este pentru romani "vreo mare smecherie". Intelegem si preluam cu viteza luminii competenta in orice domeniu. Stim ce trebuie facut ca sa mearga o echipa, ce nevoi stringente are tara, de ce nu se misca lucrurile, ne pricepem la filme, muzica, politica externa, economie, suntem excelenti analisti, stim care e problema in orice domeniu. Nimic nu e complicat.
Intr-o structura complexa cum e aceea a unei tari, ca sa nu zic stat, formata din departamente care ar trebui sa se sustina unele pe altele, fiecare dintre noi stie mult mai multe despre profesia vecinului decat despre propria lui profesie. Incercati sa va imaginati o structura in care veriga inferioara stie totul despre vecina de deasupra sau invers. Cine ar trebui oare sa se ocupe cu sustinerea?
Multi dintre romani nu pot sa respecte ierarhia in constructia unei case. Nu pot recunoaste o instanta superioara. Sau, mai simplu, multi dinttre romani nu stiu sa construiasca o casa. Cum ar putea oare sa construiasca o tara?
Oare nu ar trebui sa incepem sa ne pricepem cel mai bine la ce stim sa facem? Invers suna mai bine. Sa facem mai bine ceea ce ne pricepem. E un inceput.
joi, 13 ianuarie 2011
vineri, 7 ianuarie 2011
O lume pe dos intoarsa pe fata.
Va invit sa cititi cea mai recenta cronica a spectacolului O lume pe dos. Aici
Poate nu ati citit... sau doriti sa revedeti
Revad o parte din scrierile mele de pe blog. Iar asta imi place in mod deosebit. Mi se pare ca e diferita de felul in care scriu eu in general. Ma gandesc sa o transform intr-un scurt metraj.
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)