2011

La multi ani! Un an mai bun!

Citesc

O carte mare te face sa vrei sa scrii.

Tablou dintr-o rutina inzapezita

Craciunul a trecut. Magia sarbatorilor e moarta, daca a existat vreodata. Renii au plecat, nu mai sunt sursa de glume. Cele zece milioane de costume ale lui Mos Craciun sunt impachetate si puse bine in camari. Lumina sfanta nu ne mai intra in suflete. Resimtim o usoara apasare gastrica. Nu-si pune nimeni intrebari. Copiii s-au plictisit si privesc cu jind spre alte jucarii mai noi, mai performante. Papusile nu mai traiesc cu anii. Li se rup bratele, li se demodeaza hainele. Oamenii rasufla greu. Mai sunt ceva vizite de facut intre Craciun si Revelion. Fiecare trebuie sa mai primeasca cate ceva. Cati mai sunt? Sunt sase. Ba nu, sunt opt. Si Marcel? Nu vine si Marcel? Trebuie sa-i luam si lui ceva, nu? Da, era sa-l uitam pe Marcel. Nimeni nu trebuie uitat. Schimburi de cadouri. Schimburi de amabilitati. Mai vrea cineva tort? Ti-au placut sarmalele? De unde ai luat vinul asta? Ia stai. Ce mai dau astia la televizor? Vai, ce porcarie, nu se mai satura, unde am ajuns? Mai, noi o sa mergem, ne chemi un taxi? A fost foarte placut ar trebui sa ne vedem mai des. Liniste. Liniste in taxi. Ce parere are Iisus despre toate astea. Incerci sa-l portretizezi, incerci sa-i surprinzi faptura intr-un gand care sa reziste mai mult de cateva secunde. Pentru asta e nevoie de mai multi. Singur e greu sa-l fixezi pe Iisus. Am gresit anul asta, Doamne? Am gresit? Unde am gresit? Cum as putea sa renunt? Cum as putea sa inteleg? Cum as putea sa lupt? Unde-i linistea, unde-i pustia? Unde sa te retragi pentru cateva zile, ca sa pui intrebarile esentiale? Nu sunt pozitiv, Doamne. Nu sunt in rand cu lumea. Suntem grabiti si tristi, Doamne. Nu e timp. Urmeaza alta vizita, alte amabilitati, nu poti refuza, ai promis, nu se face, s-au pregatit oamenii aia... Fiecare vorbeste despre fericirea celuilalt. Orice casa are o Biblie. Asa se cade. Suntem ortodocsi. Biblia nu lipseste din nicio casa. Cel mai vandut roman al tuturor timpurilor. Arareori terminat. Ce paradox. In fiecare casa e o Biblie, dar nimeni nu se mai zbate s-o citeasca cap coada. Nasterea. Nasterea Domnului. Strazile ar trebui sa fie pline de zambete. Lumina a venit, dar n-a intrat. Confundam lumina cu frigul. Deschide fereastra. O sa intre frigul si Lumina odata cu el. Poate ca trebuie sa-ti fie frig ca sa primesti Lumina. Altminteri ramanem in intunericul cald. Iluzia ca e bine. Cititi copiilor Nasterea. Deschideti Biblia si cititi-le. Copiii se vor bucura. Cand citesti cu voce tare povestea Nasterii te trec fiori. Nu va grabiti. Cititi cu voce limpede, asezata, impuneti un ritm anume lecturii. Copiii vor casca ochii mari si veti simti ca impartasiti lumina. Trenul alearga peste pustele inzapezite. E atat de alb, totul in jur. Geamul siroieste pe dinauntru. Trenul traverseaza pustele albe. Din cand in cand, pete neagre reprezentand cate un palc de copaci sau un canton uitat de lume or sirul stalpilor electrici zgarie visul alb al zapezii. Gandurile fug, fug, fug peste intinderea inghetata. Esti un om intr-un tren. E un tren peste pustele albe. N-o sa mai fim singuri niciodata. Nu va mai fi pustiu. Vom fi cu totii impreuna. De-a pururi. De-a pururi impreuna. Craciunul e alb. Trenul alearga nebun peste intinderile inzapezite. Unde se duce trenul asta? Unde va opri?... Ce repede a trecut... Ce repede a trecut totul...

The Vama Show @ Parcul Cismigiu

Credite foto: Luchian Comsa

VAMA @ Kasho, Brasov

Craciunul nu e...

Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa "ca asa-i traditia". Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care "ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta". De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.

Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.

As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.

Cadoul meu pentru voi

Acesta este cadoul meu pentru voi. Sunt onorat ca va pot oferi aceasta inregistrare din concertul Ad Libitum de Craciun. Nu am avut niciodata prilejul sa simt ceva atat de intens cantand un colind. Pentru mine timpul s-a largit, s-a dilatat, lumea a incetinit, astfel incat am putut sa VAD din nou in trecut. Acolo, in copilaria mea, cand am cantat prima data Stille Nacht la Biserica Luterana din Bucuresti. Va urez Craciun fericit si o fac si in numele celor de la Ad Libitum. Daca va place, dati mai departe...

ad libitum ft tudor chirila - stille nacht

Asculta mai multe audio clasica

Poveste uitata de Craciun...

Un domn batran sta la fereastra si plange. Are fata zbarcita si priveste pierdut catre revolutia de sarbatori. Ochii lui sunt prea obositi ca sa mai fixeze ceva. Nu se pot opri pe niciuna din masinile care inainteaza incet. Nici sutele de afise pe zecile de stalpi de pe bulevardul larg nu-i pot retine privirea. Sau imensele reclame luminoase care te invita la fericire sau actiune. Oameni incruntati, grabiti, zambitori (arareori), copii, afaceristi, pensionari schiopi, boschetari, liceeni imbujorati, femei corporatiste, studenti galagiosi si iscoditori, doamne de lux, vanzatori ambulanti, curieri, politisti in uniforme reflectorizante si tot asa. Spectacolul vietii se deruleaza pe trecerea de pietoni si cu toate ca ochii nu se pot fixa pe nimic - sunt ca focusul unui aparat electronic care nu are destula lumina ca sa poata sa faca scharful - o durere ca un cutit in inima se implanta in sufletul batranului cu chipul zbarcit care priveste strada si plange. Nu aude nici macar strigatul slab si lipsit de vlaga al femeii cu care si-a impartit ultimii cincizeci de ani de viata. Acum douzeci si unu de ani....

Continuarea aici.

Ad Libitum - Repetitii

fotografii de alexandra sandu

Spiritul Craciunului.

As fi vrut sa scriu despre concertul de aseara. Insa mi-am amintit nu stiu de ce de O lume pe dos si de Lascia ch'io pianga si mi-am dat seama ca pentru mine asta este spiritul Craciunului. Aceasta piesa, aceasta interpretare formidabila a unui mare contratenor: Philippe Jaroussky.

Salvati copii pe FaceBook.

Este foarte, foarte misto aplicatia pe FB a celor de la Salvati Copiii. O vedeti aici Intotdeauna ne prevalam de stres si timpul care nu ne permit sa donam pentru cei care au cu adevarat nevoie. Mereu se gasesc motive: "de ce sa le dam astora", "altii sunt mai saraci", "eu de abia am grija de mine", "mai lasa-ma si cu astia ca au destui bani", "sa doneze aia care au nu noi".

De ceva vreme am sesizat multa malitiozitate, intoleranta si prostie aici pe blog in mai multe randuri. Nu ma ingrijoreaza asta. Am inteles ca internetul ii scoate in fata pe cei "cu probleme" care isi fac intotdeauna timp pentru o defulare. Oamenii normali nu comenteaza. Sau, in orice caz, apetitul lor este scazut in zona asta.

De aceea, acest mesaj se adreseaza celor care se pot lipsi de o suma mica de bani fara sa faca din asta un capat de tara, un titlu de mandrie sau un prilej pentru a emite o judecata de valoare pe temele caritatii.

In numele celor de la Salvati Copiii, va multumesc.

Evenimentul clasic al lunii decembrie

Au mai ramas doua zile pana la evenimentul clasic al lunii decembrie. The Sound of Christmas. Cvartetul Ad Libitum la Bucuresti. Sambata la Sala Arcub vis-a-vis de Ambasada Americii. Incep sa simt emotiile. Niciodata n-am mai fost pe o scena cu un cvartet si mai ales cu artisti de o asemenea anvergura. Incepe sa ma apese statutul de "invitat special". Baietii au fost draguti si m-au linistit: o sa fie ok, mi-au spus. Sper sa fie ok si sa reusesc sa transmit ceva din linistea si caldura unui colind intr-o maniera clasica. Va atasez un Gershwin in interpretarea lor. Mie mi se pare frumos si extrem de original. Din nou imi aduce aminte de mare. Nu stiu de ce.

Cvartetul Ad Libitum - George Gershwin

Asculta mai multe audio clasica

Stylepedia - Codul bunelor tinute

Am sa incep prin a ridica niste intrebari. Avem nevoie de stil? De eleganta? E nevoie sa privim in jur si sa ne bucuram de aparitia unui domn impecabil traversand linistit strada? Sau poate doua tinere "super cool". E important sa asteptam metroul privind pe peronul de vis-a-vis catre o multime de oameni care fac acelasi lucru, dar imbracati bine? Dupa parerea mea toate intrebarile de mai sus ar trebui sa primeasca un "da" categoric. Sigur ca mereu pot fi si alte pareri.

Acum ceva timp recomandam aici pe blog o carte foarte interesanta a Adrianei Babeti: O istorie a dandysmului. Dincolo de preocuparea autoarei pentru latura fenomenologica si implicatiile psihosociale sau de influenta in diverse sfere ale artei, dandysmul transpare ca un curent ai carui protagonisti vadesc un interes extrem de ridicat pentru aparenta, pentru costum. Dandystii percepeau viata ca pe un spectacol (asta la sfarsitul secolului 19, nota bene) in cadrul caruia infatisarea eleganta, plina de stil, o simplitate studiata, te recomandau ca personaj. Da, dandystii erau personaje. Economie de gesturi, de mijloace, o reprezentare statica asemenea naturii moarte, nicio exagerare, nicio pulsatie suplimentara in economia comportamentului in societate. Bun gust, mult bun gust cultivat in exces. Adesea, aceste preocupari pentru tinuta si aparenta erau considerate superficiale, cum superficiali sunt considerati si azi cei care pun pret prea mare pe haine.

Haideti sa vedem cine erau acesti "superficiali" care pledau pentru o lume populata de personaje care sa cultive gustul pentru "frumos". Nu voi putea epuiza lista, dar sper ca exemplele vor fi edificatoare: Oscar Wilde, Charles Baudelaire, Honore de Balzac, Barbey d'Aurevilly, Gabrielle d'Anunnzio, Joris Karl Huismans, Thomas Carlyle, Lord Byron. In epoca noastra dintre numele cele mai importante legate de dandysm ar fi Freddy Mercury, David Bowie sau Mick Jagger.

Toti cei de mai sus sunt autori ai unei opere solide care sta in picioare, perena, independenta de incadrarea ei intr-un curent si atat. Opera lor ii recomanda in afara conceptului de filfizon sau snob care a derivat extrem de usor din dandysm.

Ceea ce vreau sa spun este ca preocuparea pentru tinuta, stil, bun gust n-ar trebui si nu are de ce sa incumbe asupra preocuparilor noastre spirituale sau profesionale. In definitiv, a te imbraca frumos reprezinta o forma de respect fata de "cetate". Contributia pe care o putem aduce unei lumi mai frumoase incepe si cu tinuta si implicit cu fiecare dintre noi.

Cum ne pozitionam noi, romanii, fata de tinuta si stil las pe fiecare dintre voi sa judece. Personal cred ca avem multe de invatat. Prin prisma asta mi s-a parut foarte frumoasa initiativa Andreei si a Roxanei de a lansa un dvd al carui concept este bunul gust, simplitatea si stilul in vestimentatie. Si care sparge un mit: acela ca trebuie sa ai bani ca sa ai gust. L-am vazut, se adreseaza doamnelor si domnisoarelor (desi cred ca barbatii au nevoie de asta in aceeasi masura) si este un ghid foarte simplu si bine explicat catre ideea de tinuta eleganta adaptata situatiei sociale in care te poti gasi in diverse ocazii. Totul cu un buget redus.

DVD -ul se afla deja in magazine. Recomand. Cu mentiunea ca nu recomand niciodata produse in a caror utilitate nu cred.

Imi place ideea ca am putea fi cu totii mai frumosi. Fiecare cu stilul si imaginatia lui.

Prostii

In ziua de azi oamenii iti raspund la telefon ca sa-ti spuna ca sunt ocupati. "Sunt ocupat. Te sun eu mai tarziu." Si inchid. La sfarsitul lunii ne speriem de factura. Nimeni nu verifica sa vada cati bani s-au dus pe informatia ca celalalt e ocupat. Important e ca avem telefoane.

Live Concert Tribute Awards

O mentiune speciala pentru corul ad hoc de fete care au raspuns perfect muzical la improvizatia: Get your ass on the dance floor!!! Trebuie sa inventam un premiu si sa vi-l oferim. You feel the Vama vibe. Go, go, go girls!!!!!

The Vama Show @ Tribute

Credite foto: Alin Pandaru

Scuze

As vrea sa imi cer scuze fanilor prezenti la Tribute pentru intarzierea de aseara. Concertul a inceput mai tarziu, din motive obiective, dar asta nu ne scuza. Speram insa ca ne-am ridicat la inaltimea asteptarilor voastre. Voi ati fost excelenti si pentru asta va multumim.

Ce faci pe 18 decembrie?

UPDATE!!

Va implor sa va rupeti zece minute si sa ascultati aceasta inregistrare a celor de la Ad Libitum. Apoi, daca n-ati citit ce am scris, puteti incerca...

Cvartetul Ad Libitum - Gustav Mahler

Asculta mai multe audio clasica


Este august. Una din verile acelea fierbinti care-ti raman in memorie toata viata. Pana mori. Chiar si dupa ce mori. Gonesc cu masina dinspre mare spre Bucuresti. Mereu ma intorc de la mare cu sufletul ca un burete plin de detergent lichid pe care il storci deasupra chiuvetei. Si niciodata nu pare ca se termina. Mereu mai e ceva de stors. La fel si in vara asta. Alerg in noapte cu 180 de kilometri la ora. Daca deschid geamul ma izbeste un jet de aer cald, jilav. Ca si cum tot universul transpira usor. Sunt singur si gandurile imi zboara mult mai repede decat masina. Nu, asta nu poate fi o intrecere. Deschid ambele geamuri si vantul incepe sa urle fierbinte. E undeva pe la doua noaptea si nu suntem multi pe soseaua Marii. Nu fumez. Demult, in trecut, doctorii mi-au interzis. Mai fac asta de doua ori pe an. In august si in decembrie. Nu stiu daca acum, cand alerg cu masina, singur prin noapte, lasand marea in spate, dar cu sufletul imbibat de ea, am voie sa fumez. Mi-ar placea sa-mi amintesc ca am voie. Sa scot tigara pe geam si sa simt cum vantul slefuieste varful ei, inroseste scrumul, ca o puta de catel in calduri. E vara, e august si nu se termina inca. Nu se termina. O sa mai fie hora pontica inca o data. O sa mai intram in apa, cinci barbati veseli golind o butelca de plastic de 5 litri plina de vin si apa de mare. Alerg prin noapte si ma gandesc la hora pontica. Era cu cateva zile in urma si am inotat cu Filip printr-o mare ca uleiul. Nu se misca nimic altceva in afara valurilor pe care le starnea inaintarea lenesa a trupurilor noastre. Marea parea un ulei negru si dens. Inotam catre nicaieri. Plescaitul ritmic al palmelor si picioarelor ca un chicotit timid de domnisoara rusoaica intr-un salon cu functionari inalti. Lip, lip. Nimic in fata noastra. In spate, vocile pierdute ale camarazilor care-si disputa butelca de vin. Respiram sacadat si vorbim. In soapta, ca sa nu trezim intunericul gros. Poate ca a falfait vreun pescarus pe deasupra noastra si nu-mi mai amintesc. Doamne, cata fericire si cat de scurta. Marele nostru pariu e sa ne dam seama cand suntem fericiti. Caci dispare precum coama valurilor uleioase starnite de bratele noastre in noaptea de august. Ce am vorbit atunci? Cine mai stie... Ameteam de placere inotand catre nicaieri, fara sa stapanim nimic altceva decat plutirea... cand am iesit din apa butelca se golise si noi parca iesisem dintr-un vis. Calea Lactee era singura lumina. Si hohotele noastre de ras. Apoi, in drum spre casa zambetul se stinge usor, ca lumina soarelui intr-un apus asiatic, cand se scufunda in ocean.

Alerg cu masina prin noapte si zambesc. Zambesc si acum cand scriu. Si-am sa zambesc mereu, cand imi voi aminti. Opresc masina pe marginea drumului. Si privesc stelele. In mine se naste speranta. Pentru ce va fi. Pentru ce ar putea sa fie. Sa urmeze. Pentru fericiri viitoare de care ar trebui sa-mi dau seama. Sunt un nimeni pe marginea drumului, stralucind de speranta. Atat de tare stralucesc. Ma spijin de capota vie a masinii mele. Ce aproape mi-ai fost in toti anii astia, masina mea. Ma sprijin de capota fierbinte care pocneste din cand in cand dezmortindu-se. Deasupra mea e o petrecere de stele. Privesc mult timp, in sus. Urechea dinspre sosea vajaie din cand in cand la trecerea vreunui destin in viteza. Cine o fi in masina aia gonind spre mare? Cealalta ureche asculta linistea campului. Ochii mei privesc stelele. Sufletul mi-e ametit, imbibat de mare. Trebuie sa imbatranesti ca sa intelegi stelele in toata splendoarea lor. Cand esti tanar, vrei stelele cu toata fiinta ta. Apoi, cand imbatranesti, inveti sa te bucuri de ele. Nu le mai vrei, pentru ca ai amintirile si triunghiul asta dureros e mult mai interesant. E timpul sa ma urc in masina. Nu mai gonesc. Se apropie orasul, luminile...

Din cand in cand, o amintirile se pot asocia cu muzica. De multe ori in viata mea am facut asta. Fiecare dintre noi asociaza o melodie primului sarut. Aproape fiecare. In seara de mai sus, in masina mea canta cvartetul Ad Libitum. Haydn, Mahler, Schubert, Gershwin, Piazolla. Opere scrise pentru orchestra reduse la patru instrumente cu coarde. O senzatie uluitoare de maretie si apropiere. Am plans, ascultandu-i. I-am ascultat privind stelele.

V-am intrebat ce faceti pe 18 decembrie. Pentru ca ei canta la Bucuresti si ar fi pacat sa lipsiti. Pentru mine va fi o incununare fericita a acestui an. Mi-au permis sa cant un colind alaturi de ei. Imi voi contopi marea si Craciunul intr-o singura seara, intr-o singura traire vie. Sau, cel putin, asa sper ca o sa fie. Ar fi pacat sa lipsiti. S-ar putea sa descoperiti muzica drumurilor voastre catre mare... cele din viitor.

Despre concertul Ad Libitum aici.

Ipocrizia sexuala

Astazi a fost una din zilele reusite la repetitii. Gelu a venit cu o idee si la sfarsitul a patru ore de repetitie aveam un cantec cu structura aproape finala. E un cantec vesel si foarte energic. Sa ne intelegem insa, nu e dance :))

Ma gandesc la niste versuri porcoase. Da, da. Stiti, dragii mei baieti si fete, tensiunea aia sexuala care pluteste in aer inaintea momentului in care, sa-mi fie cu pardon, faci sex cu o fata pe care o cunosti de putin timp? Sau de-abia ai cunoscut-o. Ipocrizia aia vesela in care ea ar bea un ceai, tu incerci sa-i oferi un pahar de vin, ea vorbeste despre profesie, tu vrei s-o aduci mai spre maidanul dragostei ca sa poti da atacul. Fiecare se gandeste cu disperare la sex, dar amandoi vorbesc prostii conexe. Si, pana la urma, se naste un sarut si apoi sex salbatic, eliberator de tensiuni. E frumoasa ipocrizia asta vesela. Face parte din joc. Cateodata, insa, impinsa prea departe, anuleaza orice pofta de joc. Si atunci zici: eh, n-a fost chimie. Sau n-a fost sa fie. Cam despre asta o sa fie cantecul asta. Se numeste... dar mai bine nu :)))

Noi si noi

Cred ca problema cu geniile si vizionarii in Romania sta cam asa: media discrepantei dintre genii si mediocritate in cazul poporului roman a fost mereu mai ridicata decat in cazul altor popoare. Este si cazul pentru care Brancusi, Enescu sau Eliade au ales sa traiasca in locuri in care aceasta medie a diferentei de profunzime si viziune este mult mai mica.

Din perpsectiva talentului si al produselor de geniu, romanii se pot bate de la egal la egal cu varfurile Europei. Intervine, insa, problema de perceptie si intelegere a "elitelor" de catre popor si aici stam prost. Plecand de la premisa ca un mare artist are nevoie de un cadru si un context care se nasc din admiratie colectiva, iar admiratia vine si din intelegere, realizam ca media noastra educationala scazuta ne va face sa pierdem intotdeauna valorile vizionare.

Adevarat ca un popor preocupat indeobste de supravietuire este dificil sa realizeze o medie de civilizare ridicata, insa tocmai pastrarea valorilor superioare ar contribui la cresterea noastra educationala. Este un cerc vicios.

Atata vreme cat gradul de incultura si viziune la nivelul liderilor politici se mentine in limitele penibil de joase ale momentului, nu putem astepta sau spera la nasterea unui nou Brancusi. De fapt, el s-ar putea naste in orice moment insa are o rezervare la un zbor "one way" catre Paris, Londra sau Berlin.


PS. Nu va este strain, desigur, ca Ion Luca Caragiale s-a autoexilat si a murit la Berlin.

Two for the love tango

Un interviu. O lectie.

Zilele trecute am vazut un interviu al scenografului Rashit Safiullin, scenograful filmului Calauza de Andrei Tarkovski. A fost o lectie de iubire si de profunzime pentru mine. Cred ca nu foarte multa lume stie ca intreg filmul s-a pierdut la developare, dupa care a trebuit refilmat la jumatate de buget si de timp. Cata putere trebuie sa fi avut Tarkovski sa-si vada filmul distrus si s-o ia din nou de la capat. Cata ardoare in dorinta de a spune o poveste. Astazi ne enervam ca nu putem sa urcam filmuletele destul de repede pe youtube.

Una din secvente s-a filmat pe un camp de iarba. Era un plan general. Undeva mai departe cateva flori galbene, nu foarte perceptibile, spargeau monotonia verde. Tarkovski i-a cerut lui Safiullin sa scoata din cadru florile galbene. Problema era ca nu se putea calca pe iarba. Era nevoie de un camp virgin neatins de prezenta omului sau a vreunei treceri. Astfel ca Safiullin a scos cele cateva flori "zburand" pe deasupra campului si folosindu-se de scripeti. Dupa ce florile au disparut Tarkovski a remarcat: "Nu le mai vad, dar li se simte prezenta".

In finalul rememorarii, Safiullin spune ca moartea lui Tarkovski l-a afectat mai mult decat si-ar fi putut inchipui pentru ca Andrei era un om cu care putea discuta extrem de profund, ore intregi, despre intrebarile care ii framantau pe amandoi. Moartea lui Tarkovski l-a lasat mult mai sarac, sfasiat aproape.

M-a impresionat extrem de mult intreaga marturie a acestui artist. Rashit Safiullin. Insa imaginea unui om care nu poate sa mai regaseasca niciodata dimensiunea spirituala pe care i-o poate dezvalui prietenul sau, acea intelegere adanca izvorata dintr-o intrecere comuna catre cunoasterea de sine, mi se pare cutremuratoare.

Moartea inteligentei care te completeaza este o pierdere de nemasurat.

Ilinca fumand si privind...

Ilinca Manolache este actrita. O puteti vedea in curand la Bulandra intr-un spectacol al lui Alexandru Darie, dar si alaturi de Florinel Piersic in Opposites Attract la Teatrul Metropolis.

De ce nu iubesc 1 decembrie

Nu se simte niciun fior sau vreo stare febrila in apropierea zilei de 1 decembrie. Prea putini romani se inghesuie sa monteze steguletele pe masini. Invariabil, pe 1 decembrie vremea se imbufneaza, intr-adins parca. Mi se pare ca lumea asteapta ziua noastra nationala framantata de o unica intrebare: Ce faci de 1 decembrie? Iesi pe undeva?

Nu iubesc ziua nationala. Semnificatia ei ajunge foarte greu la mine, printre discursuri de politicieni care incearca sa-si garniseasca "blazonul" cu emblemele deja tocite de prea multa folosinta ale Marii Uniri sau defilari de tancuri si festinul poporului roman cu fasole si carnati.

Nu exista niciun pic de inventivitate in organizarea zilei noastre nationale. Eterna parada militara si cantecele populare de o calitate indoielnica care acompaniaza o hora a Unirii incinsa fara veselie de mai marii tarii la brat cu oameni obisnuiti "din popor".

Poporul? Poporul e fericit ca mai ciupeste o zi libera fara sa-si puna prea multe probleme in raport cu incarcatura emotionala si patriotica a unei asemenea zile.
In regimul privat, un prieten mi-a spus ca are de muncit azi, n-are timp de ziua nationala. L-am intrebat: - Nu te simti roman? - Ba da, dar nu vad ce e de sarbatorit in asta!. Dincolo de partea lui cinica, raspunsul reflecta o stare de spirit.

In mod normal, am putea sa asteptam de la televiziuni sa rascoleasca memoria nationala cu documentare, dezbateri sau marturii istorice ale Unirii, dar media romaneasca a abandonat demult stimulii educationali cu care ar fi putut scurtcircuita o natiune aflata in letargie.

In ultimii douazeci de ani nu am facut nimic altceva decat sa ignoram istoria noastra nationala. Lectiile istoriei ar trebui sa ne invete sa nu repetam greseli. Ignoranta ne-a adus in situatia de a nu invata nimic. Cea mai mare mostra de ignoranta poporul roman a oferit-o pe 25 decembrie 1989. Am asistat cu sufletul la gura la executia lui Ceausescu si am consumat toata ura pe care o adunasem in cincizeci de ani. Ignoranti, nu ne-am gandit la colaboratorii lui, n-am dat nicio atentie sistemului pe care Ceausescu il construise. Si sistemul a tacut o perioada, apoi a preluat conducerea. Ne-am trezit dupa douazeci de ani. Tarziu.

Sarbatoarea nationala este un simulacru. Pentru ca entuziasmul acestei zile nu porneste din mijlocul nostru, el este fatarnic si se naste in birourile cu neon, faianta si drapel ale guvernului, parlamentului si administratiei locale: - Ba, vine 1 decembrie, facem si noi ceva? Facem ma, normal. - Pai ce facem? - Pai cum ce facem? Ca anu' trecut: scoatem tancurile, ii ducem pe popi la Alba Iulia, chemam taranii sa danseze si dam o fasole cu carnati la popor! - Bine ca mi-ati zis dom' vice ca sa stiu si io cum sa ma pregatesc!

Politicenii sunt ultimii care au chef de ziua nationala. Sa fii politician inseamna sa-ti asumi si rutina obositoare a evenimentelor oficiale. Comemorari, inaugurari, sfintiri sau praznice oficiale. Ziua nationala nu e altceva decat un prilej pentru o minima campanie electorala (minima pe timp de criza) sau cresterea vizibilitatii vreunui lider de partid.

Cine mai crede, de fapt? Se gandeste vreunul dintre politicenii nostri, in dimineata zilei de 1 decembrie, la ceea ce s-a intamplat cu adevarat atunci, in 1918? La presiunea extraordinara care plana asupra celor care au facut Romania? Face vreunul dintre ei vreun exercitiu de substituire? Ma indoiesc.

Noi nu suntem preocupati de identitatea noastra nationala nici macar acum, in prezent, daramite sa cautam in trecut.
Nu vad de ce o tara ar trebui privita altfel decat privesti un om care solicita terapie psihanalitica. Identifici problemele copilariei, relatiile cu parintii, formarea lui ca individ, complexe, frustrari ascunse. Te plimbi prin subconstientul si trecutul acelui om si scoti la suprafata niste conditionari trecute care ii afecteaza prezentul. Omul intelege, accepta si incearca sa schimbe sau sa mearga mai departe in functie de noua descoperire a sinelui sau. Dar, pentru ca toate astea sa se intample e nevoie de a privi in trecut. Si de vointa. Urmasii lui Ceausescu nu vor face niciodata introspectie. Pentru ca nu au nevoie de schimbare.

Niciodata, de ziua noastra nationala nu privim in trecut altfel decat superficial. De ziua noastra nationala nu invatam nimic despre noi. Din aceasta cauza nu iubesc 1 decembrie.


PS. Carcotasilor care sunt dispusi la rastalmaciri si interpretari rauvoitoare le spun ca sunt mandru ca sunt Roman si asta n-are nicio legatura cu sarbatoarea oficiala a neamului.

Povestea Sfantului Andrei

Aici si aici
Si atunci ma intreb daca nu era mai potrivit ca ziua noastra nationala sa fi fost astazi, de ziua Sfantului Andrei...

Posibila poveste de Craciun

Ma gandesc serios sa scriu o poveste de Craciun. Nu stiu daca voi reusi. Ma gandeam insa sa va propun cateva personaje principale. Unul singur va putea figura in centrul povestii mele. Prin urmare, sa fie: a) un afacerist veros b) un batran bolnav, singur si ciufut c) un copil orfan d) un mecanic auto e) un chirurg f) un gropar h) o prostituata i) o fata extrem de timida si extrem de roscata

Ce ziceti? Puteti sa va alegeti personajul marcand in comentariile voastre litera care ii corespunde...Sa vedem a cui poveste si-o doreste poporul:)

Fara fericire in dictionar

Fara cuvantul "fericire" oamenii ar fi fost cu adevarat fericiti. Dintre toate cuvintele lumii "fericire" are cele mai multe coordonate. Inainte de a fi un cuvant el este un punct pe o harta adesea atat de accidentata.

Fericirea e o fecioara senzuala inchisa intr-un turn de fildes asaltat zilnic de cuvinte luptatori: iubirea, implinirea, echilibru, liniste, intelepciune, simplitate, bunatate, toleranta sau cate si mai cate. O armata de cuvinte asediaza turnul de fildes in speranta unei singure sau mai multor clipe in care sa atinga fericirea.

Hotarat lucru, fara "fericire" acest razboi n-ar mai fi fost necesar. E insa posibil ca in lipsa unui tel comun toti aliatii de mai sus sa-si piarda conditia fizica si morala. Ce ar fi, la urma urmei, iubirea fara fericire?

Nimic serios, pana la urma, o judecata ieftina si nu indelung cumpanita intr-o zi monotona de duminica.

Diana vs Cancer. De partea cui sunteti?

Diana e increzatoare ca va invinge cancerul, dar se teme ca nu va reusi sa stranga bani pentru fiecare zbor la Berlin.

Ajutati-o pe Diana sa „zboare" si sa invinga cancerul. In fiecare luna ii trebuie aproximativ 600 euro (avion + cazare).

Diana are 17 ani si este eleva la Scoala Centrala din Bucuresti. Viata ei se desfasura ca a oricarui alt adolescent, intre micile griji pentru teza de la mate si marile visuri de implinit.

In august 2009, timpul s-a oprit pentru o clipa in loc si de atunci are un alt ritm. CANCER OVARIAN, sunt cuvintele care au maturizat-o brusc... De atunci, Diana nu mai are vise, are doar SPERANTA ca va invinge boala. De atunci, viata ei inseamna operatii, chimioterapie si patul de spital. Histerectomie totala, o sentinta care ar ingrozi orice femeie. Dar Diana, la doar 16 ani, a inteles ca este sansa ei la viata.

La cateva luni de la interventie, boala a recidivat. Atunci mama Dianei a inteles ca, pentru a-si salva singurul copil, trebuie sa mearga la o clinica din strainatate. A luptat cu birocratia din sistemul medical romanesc si a reusit intr-un final sa obtina formularul E 112.

Cu banii adunati de colegii de liceu ai Dianei au cumparat biletele de avion si au plecat catre Clinica Charite din Berlin. Acolo a fost operata, apoi a inceput curele de chimioterapie. Mult timp de acum incolo va trebui ca la fiecare 3 saptamani sa mearga la Berlin, altfel oricand boala poate recidiva.

„Trag sperante ca se va descoperi in urmatorii ani, un tratament care sa vindece aceasta boala" spune mama Dianei. Incearca sa fie optimista, desi se teme in fiecare zi ca nu va face rost de bani pentru urmatorul drum la Berlin.

Orice suma poate fi de ajutor. Detalii si acte medicale gasiti pe http://blog.salveazavieti.ro/?p=109

E criza. De ce nu ma sinucid? De ce aleg viata?

Textul de mai jos este un pamflet. O fictiune. Daaa? (ce culori mishto, nu?)


Domle', nu poti sa te sinucizi asa, oricum. Am vazut ca acum, in vreme de criza, oamenii mai aleg sa-si rezolve problemele luandu-si Viata. Adio, Viata, adio, probleme. Cam asa sta treaba. M-am gandit si io la treaba asta cu sinuciderea ca sa rezolv problemele, dar am ajuns la concluzia ca mai multe probleme imi fac daca incerc sa ma sinucid. E complicata treaba, mai ales daca alegi sa mori cu steif. Pentru ca, daca te stie lumea, nu poti sa te omori oricum, trebuie sa tii cont si de imagine. Bun.

Eu stau la etajul patru. M-am gandit sa ma arunc pe geam, dar am niste copaci in fata si mi-e teama ca in loc sa ajung la morga ajung in ghips si dup-aia la recuperare si mai dau si cat nu face la kinetoterapeut. Nu e bine.
O varianta ar fi sa m-arunc de la opt, dar nu ii cunosc pe vecinii de acolo si nu stiu daca m-ar lasa sa intru in casa lor. Oricum, va dati seama, nu poti intra in casa omului, de-abia il saluti si hop pe geam. Nu se face. Nici prietenilor nu e frumos sa le faci asa ceva. Am multi prieteni care cred ca ar intelege, dar nu vreau sa le creez complicatii. Vine politia, cerceteaza si, Doamne Fereste, trage concluzia ca prietenul meu, care a fost asa de dragut si mi-a pus balconul la dispozitie, este un criminal. Plus ca, daca el e criminal, s-a dus dracu' mesajul meu cu criza, depresia si sinuciderea si reiese ca sunt o victima. Iar eu victima chiar nu imi permit sa fiu.

M-am tot gandit la pesticide, la furadan. Nu merge ca sunt alergic. Mi-este absolut imposibil sa mor cu bube pe fata sau mai stiu eu ce reactii la nivelul pielii. Tin, domnule, la imaginea mea. Sunt deprimat, e adevarat, Viata nu are niciun sens, dar nici in halul asta. Moartea este totusi un eveniment si nu orice fel de eveniment. Vorba aia, o data in Viata moare omul.

Dupa cum vedeti, sinuciderea nu e chiar asa simpla. Mai ales daca esti pretentios. M-am gandit sa mor inecat. Aici e o alta dificultate care tine tot de imagine. Stiti bine ca la noi serviciul de inmormantare se tine cu sicriul deschis. Iar eu tin la imagine, asa cum am subliniat mai sus. Daca te ineci, nu mai pupi tu costum de haine care sa-ti vina bine. Mai ales ca prefer smoking. Si, daca se poate, sa fie un smoking de firma. Un Paul Smith, ma gandeam.

Dupa ce te ineci, te scoate cam umflat din apa si cu greu sa ti se mai potriveste ceva. M-am gandit sa comand un smoking cu doua numere mai mari, dar problema e ca nu te umfli peste tot la fel. Alternativa ar fi sa-ti ia un croitor masura imediat ce te scot scafandrii din apa, dar e greu sa te sincronizezi. Croitorii in ziua de azi sunt extrem de ocupati si n-au timp sa stea dupa scafandri. S-ar mai putea sa-mi ia masurile la cabina virtuala de la magazinul Cocorul imediat ce m-au scos din apa. Pentru asta ar trebui sa ma inec pe Splaiul Independentei, insa am observat ca in perioada asta nivelul Dambovitei nu este destul de crescut. Categoric, sinuciderea prin inec e greu de controlat.

Un glont in cap. E, uite, asta chiar nu pot. E posibil sa fie televiziuni la moartea mea. Nu stiu daca prind chiar un prime time, dar trebuie sa iau asta in calcul. Ati vazut ca toata lumea se lupta pentru prim planu' mortului. Eh, cum poti sa apari la prim plan cu o gaura in mijlocul capului? Si chiar daca iti tragi un glont in gura. Iese prin ceafa, e adevarat, dar e posibil sa ramai cu fata contorsionata, schimonosita, sa ai, asa, o expresie uimita sau chiar indurerata care nu s-ar potrivi bine cu intentiile tale de sinucigas. Adica nu face sa mori cu ceva in suflet, iar pe fata sa fie intiparita alta stare. Dupa cum vedeti, sunt multe aspecte demne de luat in seama si as vrea sa subliniez mai ales importanta consecintelor post mortem. Pentru ca multi sinucigasi nu se preocupa de aceste aspecte iar, dupa parerea mea, o sinucidere bine organizata se termina de-abia dupa ce te-au pus in groapa.

Ca sa revin, pe fata trebuie sa se citeasca exact mesajul pe care ai vrut sa-l transmiti. Daca ti-e scarba de Viata, colturile gurii usor lasate in jos si o spranceana ridicata. Daca ai avut probleme financiare, pumnii stransi. Daca e dragoste la mijloc, biletelul, mailul sau sms-ul bine redactate, fara echivoc, pentru a nu-i pune in dificultate pe anchetatorii politiei romane, dar nici pe specialistii atat de iscoditori ai televiziunilor generaliste. Daca iti iei Viata suparat pe lumea care nu te intelege e de preferat sa mori cu ochii deschisi, cu o privire acuzatoare care sa dea fiori celor care te-au vazut ultima data si care vor vorbi despre asta trei zile, cat dureaza orice moarte publica in Romania.

Aici as vrea sa va descriu o inovatie. M-am gandit sa creez un cont de Facebook, post mortem, astfel incat lumea sa poata sa se foloseasca de "like" si "share" si sa raspandeasca sinuciderea pe cale virala. Tot aici se pot pune linkuri cu toate aparitiile din presa. N-as vrea sa ma bazez doar pe evenimentul in sine pentru ca, dupa cum ati vazut, televiziunile isi pierd rapid interesul, ceea ce este regretabil. De aceea, post-eveniment trebuie depusa o munca intensa de promovare pentru ca mesajul sa ramana memorabil. Din pacate, pana acolo e cale lunga pentru ca Viata nu ne lasa sa ne sinucidem asa usor.

Ajungem la un moment delicat al studiului pe care l-am intreprins. Spanzuratoarea. Din punct de vederea al organizarii nu e foarte complicat. Exista oriunde niste franghie si o bara, lustra, vreun piron prins de perete sau o clanta. Problema delicata este aceea a erectiei si, cu sfiala va marturisesc, daca apuc sa intru in erectie s-a dus dracului orice spanzuratoare si incepe bairamul. Uit, pur si simplu, pentru ce ma aflu acolo si esuez lamentabil in Viata.

Din perspectiva integritatii corporale sunt in afara discutiei salturile in fata trenului, metroului, masinilor, tirurilor, moartea prin electrocutare (provoaca arsuri complet inestetice) sau orice alte forme de sucombare violenta.

Am reflectat indelung la ideea unei supradoze. Heroina cu cocaina sau diazepam cu alcool sau heroina cu cocaina cu diazepam si cu alcool si tot asa. Aparent, prezinta multe avantaje. Nu exista potentiale victime colaterale si, cu oarecare aproximatie, reusesti sa mori imbracat frumos. Mi-e foarte jena sa va povestesc ceea ce urmeaza. Problema sinuciderii cu alcool si barbiturice e una strict financiara. Dupa cum bine stiti, de la varsta de un an si sase luni, varsta la care am facut primii pasi in viata fugind de acasa, consum alcool si narcotice in cantitati industriale astfel ca acum, in vreme de criza nu imi pot permite sa achizionez cantitatea necesara (rusinos de mare!!!) ca sa fiu trimis pe lumea cealalta. M-am gandit la un credit de nevoi personale, insa dobanda (care nu e fixa, mama lor de banci) perceputa pana la data Judecatii de Apoi, data la care se presupune ca ar trebui sa returnez creditul ar transforma datoria intr-o suma uluitoare. Bineinteles ca nu pot imprumuta acesta suma de la cei dragi pentru ca nu doresc sa-i tranform in partasi inconstienti la acest eveniment organizat de mine.

Sunt deprimat si trist ca traim intr-o societate, intr-o Romanie, in care ti se pun atatea bete in roate in orice ai intreprinde. Aleg astfel sa traiesc pentru ca eu nu vreau sa umblu cu jumatati de masura si doresc sa raman un profesionist in orice as face. Nu inteleg de ce am ajuns in situatia ca initiativa sau demersul personal sa intampine o asemenea dificultate in a se realiza.

Este clar ca societatea, criza, mai ales criza morala, ne obliga sa traim si sa gasim resurse pentru a ne indeplini proiectele in vremuri mai bune, in vremuri in care imaginea nu va fi atat de strans atasata individului. Imi dau seama, dincolo de toate obstacolele expuse, ca mi-ar fi rusine sa ma sinucid privindu-i pe politicienii din jurul nostru. Daca ei aleg sa traiasca, luptand cu criza si luand povara banilor grei ai tarii (ce a mai ramas din ei) pe umerii lor, daca ei pot merge inainte fara sa se sinucida si sunt un exemplu atat de viu pentru noi, ceilalti, ar fi rusinos, aproape imoral, sa comit acest gest, cand exemplele supravietuirii se afla asa de aproape de mine.

Ce are Liviu Mihaiu in cap?

Mihaiu nu-si baga mintile in cap, ba din contra. A decis omu' sa-si lanseze blog pe 3 decembrie. Voila de vezi si comentezi! Io unu' ma bucur ca prea era omu' pisicher. Hai, bine ai venit, domnu'!

Si cica, de fapt, cum ar fi ca n-ar fi blog, ci websiteblog. Adicatelea cum vine asta?

No angels

O fotografie a actorului Andrei Runcanu pe care am facut-o acum cateva saptamani in studioul Alexandrei Sandu.

Laureati Premiile Ioan Chirila 2010

Premiul de excelenţă: Radu Cosaşu
Editorialistul anului: Viorel Moţoc
Reporterul anului: Dan Filoti
Emisiunea TV a anului: Replay
Sportivul anului: Lucian Bute
Premiul special pentru carte: nu se acordă
Fotografia anului: Vasile Cămară, Rachad El Jisr - volumul Campionii României
Talentul Anului: Alexandru Călin

Premiile Ioan Chirila si Tatal meu

Astazi se decerneaza Premiile Ioan Chirila. A sasea editie. O editie facuta cu greu in absenta finantarii. De aceea, cred ca e mai important acum decat in alt context mai fericit sa le multumim celor de la BRD pentru ca au inteles sa ne ajute si reusim astfel sa nu rupem lantul acestor premii devenite deja traditionale pentru gazetaria sportiva din Romania.

Au trecut multi ani de la prima editie si entuziasmul care ne incerca pe toti in preajma acelui prim eveniment. Au fost ani fastuosi cu gale gazduite la Ateneul Roman, cu artisti care au adus prin prezenta lor plusul de eleganta care a facut diferenta. Anul acesta suntem mai saraci, dar mai bogati cu o istorie.

Am fost criticati, suspectati de "aranjamente", ne-am lovit de orgoliile breslei, dar am incercat sa fim o institutie serioasa si cred ca am reusit. Talentul Anului si Kaptura sunt doua "subproduse" care au suscitat interes si au descoperit talente care ulterior au confirmat.

Imi dau seama chiar acum, cand scriu aceste randuri ca sunt oarecum protocolar si scriu, asa, in stilul unui comunicat de presa. Adevarul e ca mi-a fost mereu greu sa scriu despre Premii pentru ca e vorba cumva de tata. Iar el este parte a vietii mele intime chiar daca asta se intampla in trecut.

Pentru mine aceasta initiativa a insemnat prelungirea memoriei lui Ioan Chirila. De multe ori m-au durut criticile la adresa institutiei pentru ca n-am reusit intotdeauna sa le despart, in mintea mea. Ca si cum cei care atacau premiile l-ar fi atacat pe tata.
Nu cer nimanui sa inteleaga aceste lucruri. Poate doar celor care au pierdut un tata (celebru in profesia lui) si s-au luptat sa il tina in viata. Sa nu devenim melodramatici.

Dincolo, insa, de acest factor subiectiv, ceea ce ma face fericit este ca Premiile Ioan Chirila au depasit celebrarea unui om si au ajuns un concurs veritabil. Numele castigatorilor si concurentilor nominalizati si inscrisi in fiecare an stau marturie in acest sens.

As vrea sa adaug ca eu, Tudor Chirila, n-am avut niciodata, in nicio editie, legatura cu mecanismele de jurizare, nominalizari sau schimbarile de regulament. M-am ocupat doar de atragerea sponsorilor si de promovarea acestui eveniment alaturi de echipa Agentiei de Vise.

Multa lume l-a evocat pe Ioan Chirila. Colegi de breasla, gazetari mai tineri sau mai varstnici, artisti, persoane publice au scris, au vorbit despre el sau despre amintirile lor cu el. Nu stiu de ce, eu m-am ferit in toti anii acestia sa vorbesc despre tata in contextul Premiilor, ca si cum, daca as fi facut-o, n-as mai fi fost un organizator obiectiv, credibil. Stiu ca e o prostie, dar asa a fost.

Mi-e greu sa o fac acum. Mi-e greu sa povestesc ceva despre tata. Mi-e teama ca am s-o fac sec si fara talentul pe care simt (alta prostie) ca i-l datorez. Cu toate astea am sa incerc.

Tata a fost cel mai generos om pe care l-am cunoscut. Si cel mai bland. Blandetea lui venea dintr-un soi de detasare fata de lumea noastra imediata si problemele ei. Nu era neatent, era condescendent si bun. Am sa regret mereu ca nu am mostenit generozitatea lui. Cine stie, poate ca odata cu varsta.
Mi-aduc aminte de felul in care tata ma trezea din somn in diminetile in care trebuia sa plec la scoala. Era atata delicatete in gesturile lui. Vocea baritonala se insinua usor in somnul meu, caci tata incerca sa nu faca aceasta despartire brutala. Apoi o atingere, usoara si ea, dupa care cele cateva cuvinte care ma aduceau definitiv cu mintea pe lumea asta...

Tata nu era un om care sa ne arbitreze conflictele. De mici copii am fost invatati ca trebuie sa ne descurcam singuri, fie ca era vorba de curtea din spatele blocului, de liceu sau facultate. Interventiile lui au fost extrem de rare in acest sens.

Mi-aduc, insa, aminte de un moment important pentru mine. De-abia terminasem facultatea. A existat un spectacol in care eram distribuit pe acelasi rol cu un coleg si un regizor, al carui nume n-are rost sa-l pomenesc, simtea nevoia sa-mi plateasca niste polite pentru greseli trecute. Sa-mi dea o lectie. Astfel ca, desi veneam zi de zi la repetitii, regizorul gasea diverse motive ca sa nu ma urc pe scena. Dupa sase luni de "banca de rezerve" era evident ca n-as fi putut sa joc in spectacol, la premiera. Erau mult prea multe de facut ca sa le poti deprinde din sala. Eram deprimat si cazut. Si ma simteam nedreptatit pentru ca tocmai inlocuisem un actor in alt spectacol al aceluiasi regizor, salvand o reprezentatie. Iar aici... Nu intelegeam un astfel de comportament. Colegii imi dadeau dreptate, dar nimeni nu spunea nimic.

Tata a aflat si a pus mana pe telefon. Eu am facut o criza si l-am rugat sa nu sune, sa nu ma faca de rusine pentru ca eu nu de asta ii spusesem (oh, tinerete). Tata m-a lasat sa tip si a format:
- Alo, domnul x? Numele meu este Chirila, sunt tatal lui Tudor! Spuneti-mi, domnule x, baiatul meu este manta de vreme rea?. A urmat o pauza in care nu stiu ce a replicat x. Apoi vocea tatei impetuoasa, ridicata, mult mai puternica: - Domnule x , v-am intrebat daca baiatul meu este manta de vreme rea? Nu stiu ce a urmat, nu mai conteaza.
Nu-mi amintesc decat aceasta intrebare si vocea tatei al carui sunet puternic m-a facut sa ma linistesc, sa ma racoresc, ca dupa un pahar de apa rece intr-o zi fierbinte in care ai alergat mult... nedreptatea s-a scurs din mine usor. Au ramas, ascunse dupa reprosurile mele, doar bucuria si dragostea pentru tata si gestul lui.

O sa spuneti ca e normal ca un parinte sa isi apere copiii. Iar eu am sa va spun ca un parinte celebru poate fi adesea o povara pentru copilul care incearca sa-si ia zborul. Nivelul de implicare in drumul fiului tau e o chestiune extrem de delicata... Unde incepe viata si caracterul fiului, unde se termina rostul tatalui... greu de raspuns, insa tata s-a descurcat extraordinar in ceea ce ma priveste...

In seara asta se decerneaza Premiile Ioan Chirila. Nu mai sunt atat de implicat ca la inceput. Pentru ca ele au fost confirmate ani de-a randul de prezenta celor care au castigat si de importanta profesionala a celor care au jurizat.

Maine vom afla castigatorii.

Sunday Spleen.

Va rog!! Cititi si mergeti sa vedeti!!!!

Sunt emotionat si fericit. Pentru ca am vazut un spectacol superb. Am ras, am plans si am plecat din sala cu intrebari profunde. Am vazut o actrita extraordinara. Maria Cassi in My life with Men...and Other Animals. Pare un titlu feminist dar va jur ca nu e. Spectacolul celebreaza viata si iubirea. Atat. Atat de simplu. Si atat de frumos.

Sunt atat de impresionat incat mi-as dori ca intreg Bucurestiul sa mearga la acest spectacol sa vada aceasta mare actrita si sa realizeze cat de important e sa traim simplu si frumos.

Vestea buna este ca spectacolul se joaca si maine(sambata) la ARCUB de la ora 19 30 si culmea( da, culmea) mai sunt bilete. Va rog mult, nu ratati.

Am realizat in seara asta ca rostul unui mare artist nu e sa ii faca pe altii sa creada in ceva ci sa faca arta care sa ii determine pe ceilalti sa creada in ceva.

Mergeti la acest spectacol sambata seara. Atat de simplu. Atat de frumos.

Tehnologie, singuratate. Douazeci de ani.

Acum douazeci de ani daca faceai o pana de cauciuc pe un drum national si nu aveai cric nu erau foarte multe de facut. Te dadeai jos din masina si asteptai pana cand un binevoitor ar fi oprit sa te ajute. Si binevoitori erau destui pentru ca lumea obisnuia sa se substituie mai usor celui de pe marginea drumului. Acum, in zilele noastre atat de moderne, cand faci o pana, primul reflex e sa pui mana pe telefonul mobil. Iar cei care trec pe langa tine nu mai opresc atat de usor pentru ca se substituie rolului tau in care detii un telefon mobil.

Acum douazeci de ani daca iti dadeai o intalnire cu un prieten la Ceas la Universitate si se intampla ca acesta sa intarzie pana la un moment in care hotarai ca nu mai poti sa-l astepti, apucai usor-usor pe drumul catre casa ta. Usor nedumerit te intrebai daca nu cumva preopinentul tau a patit ceva sau daca pur si simplu nu a uitat de intalnirea voastra. Ajuns acasa puneai mana pe telefonul fix, la o ora mai tarzie, astfel incat sa te asiguri ca-l gasesti. Prietenul isi cerea mii de scuze pentru intarziere, tu te inflacarai putin pentru ca scuzele sa creasca in intensitate, apoi se fixa o noua intalnire si un angajament ferm din partea prietenului tau.

Acum daca fixezi o intalnire la Ceasul de la Universitate ea este sigur precedata de cateva apeluri telefonice executate de pe telefonul mobil. Exista si varianta mai ieftina a catorva sms-uri. Iti suni partenerul de intalnire ca sa afli pe unde e, apoi, mai intrigat, il suni ca sa afli ce se intampla, de ce nu ajunge, apoi te suna el sa te intrebe unde esti, ca nu te vede la Ceasul de la Universitate, tu ii raspunzi fluturand o mana, el continua sa nu te vada si in cele din urma ajungi fata in fata cu el, amandoi cu telefoanele la ureche.

Acum douazeci de ani daca ramaneai blocat pe munte, trebuia sa te descurci. Instinctul de conservare si puterea de adaptare a omului isi faceau imediat simtita prezenta. O situatie de criza era gestionata spontan prin analiza si capacitate de decizie. Erai singur pe munte. Singurul tau avantaj trebuie sa devii tu.

Astazi lucrurile s-au schimbat. Nu mai suntem singuri in niciun fel de ocazie. La bine si la greu, avem o prelungire aproape fireasca a fiintei noastre. Telefonul. Tentatia sa impartim analiza si deciziile cu cei din jur a devenit necesitate. Pui mana pe telefon si fugi de tine pentru ca pare mai comfortabil sa-ti impartasesti crizele, blocajele, impasurile psihologice sau emotionale cu terti dragi sau importanti. Mi se pare insa, desi e posibil sa gresesc, ca din tot acest forum decizional ai carui partasi ne-am facut fortati de progresul tehnologic, se naste o problema destul de grava: omul reuseste din ce in ce mai putin sa afle raspunsurile la intrebarile mari care framanta natura noastra. Cine sunt cu adevarat? Cum imi cunosc sinele?

Istoria psihologiei umane ne invata ca adevaratele revelatii asupra naturii sinelui nostru au loc in urma unor solitare procese de analiza si introspectie. Nu vom sti niciodata ce a aflat cu adevarat Iisus in urma celor patruzeci de zile petrecute in desert (o superba parabola a acestui moment din viata lui o gasiti in romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt - Evanghelia dupa Pilat), dar suntem siguri ca a avut nevoie de meditatia in pustietate ca sa poata merge mai departe.

La inceput tehnologia ne-a ajutat sa comunicam. Mai bine, din ce in ce mai bine, mai mult, din ce in ce mai mult. Apoi tehnologia ne-a incurajat sa imparatasim. Timid, la inceput, apoi mai mult, din ce in ce mai mult. Acum, nu mai putem fara sa comunicam si am devenit dependenti de a impartasi.

Nu pare sa fie o chestiune grava pentru ca individul ar trebui sa fie stapan (inca) pe decizia de a-si pune viata la dispozitia celorlalti. Si totusi: Cat de singuri mai putem fi de fapt? Cat de speriati suntem de singuratate? Cat de mult stim noi despre noi si cat de mult stim prin cei de langa noi despre noi?

Acum douazeci de ani cand faceai o pana la masina pe un drum pustiu, iti aprindeai o tigara, priveai copacii si te gandeai la ce ai de facut. Dupa douazeci de ani, pe acelasi drum pustiu, cand faci o pana la masina pui mana pe telefon.

Un citat fermecat

Viata oricui e prea scurta
Ca sa afle vreun sens
Si cartile-s risipa

Charles Bukowski

Cel mai bun scurtmetraj din ultimii zece ani.

Am un singur regret. Canu fac parte din acest film. Restul aici. Echipa are dreptate: volumul de munca este impresionant si asta se vede!

"Jurnalistii copy paste". O mostra de ignoranta si prostie

Priviti cat de cretini pot fi astia de la CanCan. "Un film de Sergiu Nicolaescu??????" O mostra perfecta de ignoranta si imbecilitate. Aici. Imi pare rau ca le fac trafic, dar prostia ignoranta si jurnalismul copy paste trebuie taxate. Cam asa scriu despre orice tabloidele de la noi. De fapt, nici copy paste n-a fost. Pentru ca Sergiu Nicolaescu ar fi fost fericit sa faca un film asa bun.

Medalia de onoare

Am vazut Medalia de onoare. Este un film excelent. Un scenariu foarte bun si un Victor Rebengiuc care face un rol memorabil. O usurare. N-as vrea sa ma lansez in multe alte comentarii. Sunt actor, nu critic de film. Cred insa ca este important pentru publicul romanesc sa vada acest film. Felicitari restului distributiei si lui Constatin Draganescu pentru o scena de zile mari :))

O lume pe dos. Pentru brasoveni si nu numai

O lume pe dos soseste la Brasov pe 23 noiembrie la Centrul Cultural Reduta. Cineva a intrebat de bilete. Le gasiti aici.

Mai jos aveti un montaj de trei minute din spectacolul nostru. Cred ca va va starni curiozitatea si o sa veniti sa ne vedeti. Am rugamintea, adresata celor care detin bloguri, sa preluati acest film pe blogurile voastre sau pur si simplu sa-l dati mai departe pe Facebook mentionand informatiile legate de locul, ora si data spectacolului. Teatrul se promoveaza mai greu in ziua de azi asa ca publicul ramane baza.

Oamenii si musculitele

Deasupra strugurilor lasati prea mult sa astepte in caldura apar muste minuscule care le dau tarcoale si se infrupta din festin. Daca incerci sa le alungi fluturandu-ti mana pe deasupra farfuriei poti constata ca reusesti doar pret de cateva secunde. Musculitele constientizeaza problema numai in momentul in care ea se intampla efectiv, apoi, lipsite de memorie si pofticioase, isi reiau activitatea deasupra ciorchinelui dulce zemos.

Ma gandesc ca oamenii, posesori de memorie si facultati mintale, reusesc sa se comporte asemanator atunci cand nu reusesc sa elimine din viata lor situatii comportamentale, naravuri sau mecanisme de gandire. Desi realizeaza pericolul ce decurge din aciuarea pe langa acest tip de struguri, par dispusi sa-l uite imediat ce acesta se va fi intamplat.

Mai grav decat in cazul musculitelor este ca strugurii nostri adesea nu sunt reali, ci doar proiectii nefericite ale mintilor noastre pline de facultati.

Fara cuvinte. De la titani.

O lume pe dos la Brasov.

O lume pe dos - spectacolul pe care l-am lansat in februarie la Teatrul de Comedie merge la Brasov. Pe 23 noiembrie la Centrul Cultural Reduta vom avea onoarea de a ne afla in fata publicului brasovean.

Trei piese ale unora dintre cei mai in voga dramaturgi americani. Un dirijor nebun sau poate doar special, o baba psihopata si un cuplu dispus sa experimenteze la maximum ridica o intrebare al carei raspuns nu putem sa-l dam decat fiecare dintre noi: Traim sau nu intr-o lume pe dos?

In spectacol joc si alaturi de mama mea, actrita Iarina Demian care a semnat si regia spectacolului. Ni se alatura o distributie formata din actori extrem de talentati si mobili: Simona Stoicescu, Smaranda Caragea, Marius Drogeanu si Andrei Runcanu.

Pentru mine a fost un pariu pe care nu as mai incerca sa-l fac pentru ca joc in fiecare dintre cele trei piese intr-un act. Asta m-a adus, pe parcursul repetitiilor, in situatia de a concura cu mine, caci trebuia sa dezvolt toate cele trei personaje simultan. A fost un drum extrem de greu si numai publicul poate sa spuna daca am reusit sau nu.

In lumea din ce in ce mai conectata la retelele sociale o intrebare parcurge alaturi de noi traseul celor trei piese: cat de singuri suntem, de fapt, in lumea moderna?

Iubesc spectacolele in care intrebarile profunde se nasc intre hohote de ras. Iubesc personajele comice cu destine tragice. In definitiv viata noastra e o fotografie in permanenta schimbare unde tragicul si comicul sunt tonuri aflate mereu in contrast. Sau poate ca viata in sine e substanta de contrast a fotografiei umane.

Toate astea le-am simtit in "O lume pe dos". Toate astea le veti simti si le veti trai si voi. La Brasov. Pe 23 noiembrie.

De ce la maximum, tati?

Stateam si ma gandeam. Eu cu ce muzica am crescut? Pink Floyd, Queen, Zeppelin, Purple, Beatles. Ce aveau in comun toate aceste formatii? Versurile profunde. Dincolo de scoala si parinti, muzica ne-a facut educatie. Am ascultat Wall-ul acum cateva zile si am realizat ca este un perfect studiu de caz in terapia psihanalitica. Freud si Jung isi dau mana cu Gilmour si Waters pe discurile astea.

Muzica pe care o ascultam ca adolescenti era nu numai o alternativa educationala, dar si un scut impotriva platitudinii si plafonarii. Fiecare din trupele de mai sus (si multe altele) ne-au predat cate o lectie de viata. Temele majore ale umanitatii erau abordate din unghiuri subiective. Suma tuturor perceptiilor insemna pentru noi cate un curs important despre iubire, prietenie, moarte, razboi si toate principiile care pot decurge din povestile pe aceste teme si multe altele.

Ma intreb daca aceasta miza mai exista acum. Ce poti desprinde din muzica momentului. Caci Queen era o formatie comerciala. Mai poti deprinde vreo idee din muzica comerciala? (cacofonia este inevitabila)

Ce sansa are un adolescent sa se dezvolte din punct de vedere sufletesc ascultand radiourile comerciale? Tot ce poate sa afle este ca viata e frumoasa, dar e si foarte scurta si trebuie traita la maximum. Nu i se spune foarte clar ce inseamna "la maximum". I se mai sugereaza si un ritm din care nu ar trebui sa iasa pentru ca pierde petrecerea. Cum care petrecere? Petrecerea colectiva si perpetua prin care ne putem trai viata la maximum. Nu exista intrebari in muzica momentului. Prin urmare nu exista raspunsuri. Avem parte de axiome tampe care niveleaza dealurile mintilor tinere.

Se naste o generatie care va spune acelasi lucru copiilor lor. Traieste viata la maximum, tati. Este insa posibil ca pustiul sa descopere pe undeva un disc cu Dark side of the moon si sa-i intoarca tatalui sau intrebarea: - De ce la maximum, tati?

Mi se pare trist ca rolul entertainmentului nu mai este formator. In anii saptezeci te uitai la Monty Python, consumai umor, dar consumai si o idee, o mestecai, o molfaiai, apoi puteai sa alegi sa o inghiti sau s-o scuipi.

Entertainmentul prezent nu iti mai ofera sansa sa alegi. El stie. E undeva sus. Ti se comunica lucruri. Nu esti intr-o dezbatere. Viata trebuie traita la maximum. Gandeste pozitiv. Daca nu gandesti pozitiv o sa mori. Da, sigur, spuneti-i asta lui Beethoven sau Van Gogh. Sau lui Andy Warhol. Tristetea nu mai e cealalta parte a monedei. Este doar condamnarea la singuratate. Caci daca esti trist ratezi petrecerea colectiva si nu-ti da nimeni add pe Facebook.

Ce ciudat mi se pare ca omenii aleg sa oboseasca zambind. E forma suprema de ipocrizie.

Ca sa inchei, pare ca generatia prezentului nu mai are ce invata din muzica actuala. Ar trebui sa fim optimisti. Poate ca undeva aceasta pierdere a fost inlocuita si cei tineri gasesc acolo ceea ce noi descopeream la muzica iubita.

Sau poate e timpul pentru un alt tip de OM.

Biloxi Blues. Last call.

Ne pregatim de Biloxi Blues in seara asta. Sunt cateva luni de cand n-am mai jucat asa ca o sa cam fie o provocare. Dincolo de asta este prima data cand jucam la Palatul Copiilor, un spatiu cu totul nou pentru noi. Cred ca am cantat mai demult aici. Una peste alta e chef mare. Pe la 15 incepem repetitiil si poate va trimit cateva poze pe contul de twitter @vamavama. Biloxi Blues este un text minunat. Am spus-o de nu stiu cate ori pana acum si am s-o mai spun. Neil Simon reuseste o performanta extraordinara: sa predea lectii profunde de viata cu un text de comedie spumoasa. Nu e putin lucru.
Daca nu sunteti victima prejudecatii ca marti e o zi de stat in casa va asteptam diseara la teatru. Noi suntem emotionati si cu chef de spectacol.