Poate că mi-am întins o capcană, încă de la început. Câteodată așa simt. Dar nu știu dacă aș fi putut să fac altfel. Eram încă student când am intrat în Trupa pe butoaie, proiectul lui Victor Ioan Frunză. Jucam teatru pe butoaie prin piețe. Butoaiele și scena erau roșii. Se aduna multă lume, pestriță. Unii urmăreau, alții căscau gura, alți vorbeau în același timp cu noi. Dacă mă uit în urmă, a fost un exercițiu excelent pentru un student. Să ai în față o mulțime dezordonată. Așa l-am cunoscut pe Liviu, într-o seară de vară care s-a transformat pe nesimțite în dimineață, la Lăptărie. Liviu avea șapcă din state și un aer proaspăt, american. Ne-am îmbătat (asta nu ne face neapărat bețivi) și am vorbit mult despre Noaptea de Sânziene. Nu înțelegeam cum poți iubi două femei în același timp. Nu înțeleg nici acum. Voiam să mă urc pe scara de incendiu din Lăptărie. Aia care ducea sus, pe podul Teatrului Național. Ca și cum sufletul poate înghiți oricât îi dai. Apoi a venit Toca și m-a luat în Mireasa Mută. Mi-a spus sec: - Am nevoie de un rocker lățos ca tine care să cânte. Vrei să vii? Da, voiam. Și m-am dus. A ieșit spectacolul și am fost remarcat. Nu era un debut fulminant, dar era de bine. Se vorbea de mine prin târg. Apoi s-a lăsat liniștea. Nu se mai vorbea.
Nu mai făceam nimic, mă culcam târziu nopțile, dormeam diminețile și așteptam Hamlet. Dar Hamlet vine mai greu decât credeam eu. Câteodată nu vine niciodată. E un fel de fată ideală, Hamlet ăsta. Mă întristam. Mi-am adus aminte de Liviu. L-am dus pe Toca pe la clubul lui. L-am cunoscut și pe Traian într-o seară. Independent de Liviu. Sprijinea tejgheaua într-un soi de tristețe de Hemingway. Momentul ăla când ești destul de beat și te posomorăști și știi bine că singura ieșire e să mai bei. Eu fredonam un cântec de la Pasărea Colibri pe versuri de Lermontov. Traian a ridicat o privire tulbure și a zis: - Ai voce. Apoi s-a întors în străfunduri. Peste vreo lună ne vedeam deja nopțile pe scenă, la Teatrul de Comedie. Cu Liviu și Traian. Așa a început Vama Veche. Când teatrul mi-a dat o pauză. Și nu-mi plăceau pauzele așa că le-am umplut cu ceva. Au fost trei săptămâni în care repetam în decorurile spectacolelor. Până dimineața. S-a nimerit să fie o prietenie de zece ani, o profesie, o bucurie. A trebuit să merg în paralel. Pentru că teatrul s-a întors în viața mea. Și nici eu nu voiam să-l las. Era și mult orgoliu în chestia asta. Cum să abandonez? Cum să nu termin ce am început? Îmi imaginam că “se termină” atunci când ești consacrat. Pe naiba, nu ești niciodată consacrat. Și dacă ești sau dacă te simți, de-abia atunci începe. Cine poate abandona sus? Așa a fost să fie, să merg în paralel cu două profesii.
Marea mea frică e că nu voi excela în niciuna. Că fiecare dintre ele reclamă prea multă muncă și vrea tot timpul meu. Ajung din nou la Noaptea de Sânziene. Poți iubi două femei în același timp? Probabil că se poate, dar niciuna nu te va avea pe de-a-ntregul. 2002 și 2003 au fost doi ani în care mi-am împăcat amantele. Și mi-am pierdut iubita. Sau cel puțin așa cred acum. A fost mai întâi Am să mă întorc bărbat. Am muncit pe rupte. Am vrut noi să facem o operă rock. Să spunem povestea armatei de la noi. Să arătăm cum un război psihologic poate distruge o viață. Nu un om, o viață. Să facem un disc care să rămână peste ani. A fost cel mai bun disc Vama Veche. L-am făcut și spectacol la Teatrul Național și mi-am alinat cealaltă amantă pentru că am fost și actor. I-am jucat pe Andrei și pe plutonier. Dar iubita tot mi-am pierdut-o pentru că am stat prea puțin lângă ea. A fost prea mult când după premiera la Am să mă întorc bărbat i-am spus că nu pot să refuz Malvolio în A douăsprezecea noapte la Comedie. De fapt, am fost tentat să refuz din alt motiv. Nu mă vedeam în rol. Gelu Colceag mă vedea. Aveam 29 de ani, Malvolio e undeva pe la 45. Mama mi-a spus că un Shakespeare nu se refuză. Mi-am băgat fricile sub preș și am acceptat. Am repetat la sânge și târam temerile după mine ca pe niște cutii de bere goale, zornăitoare. Apoi am dat premiera. Eram nesigur pe mine la intrarea în scenă. Dar măcar eram sigur că făcusem tot ce putusem. Când am auzit primele hohote de râs din public nu-mi venea să cred. Am luat premiul Uniter și, mult mai important, recunoașterea publicului.
Au fost bucurii mari. Mari de tot. Dar nu vin fără factură. Mai devreme sau mai târziu plătești. Așa funcționează, de când lumea. De exemplu, eu pot să spun că sunt în no man’s land. Între lumi. Actorii nu mă consideră de-al lor, pe de-a-ntregul. Sunt Chirilă care e vocalistul unei formații. Trăiesc și din altceva. Bine și ei mai trăiesc din altceva, dar nu e muzică sunt chestii conexe actoriei. O voce la radio, un eveniment. Muzicienii spun că sunt prea actor. Că de aia a avut Vama Veche succes. Că de fapt noi n-am făcut muzică ci teatru - muzică. Și uite așa nu aparții niciunei amante. Și de multe ori doare. Am auzit de regizori de film care nu mă chemau la probe pentru că sunt prea “vedetă” prea “cunoscut”, prea mă știe lumea. Și dacă-mi dau un rol se tem că nu intră lumea în convenție, că nu cumpără personaju’ meu. Da, chiar așa. Asta nu e discriminare? Auzi, ești prea cunoscut ca să joci în filme. Cum să-i convingi că asta e meseria ta, că pentru asta te-ai pregătit că asta vrei să faci și că poți să faci roluri? Nu poți schimba mentalități. Și recunosc, e dureros. Vrei să mergi la un casting, dar ești din start dat la o parte. Sau te dă la o parte o imagine care te-a împachetat fără să știi. Ești înfășurat într-o poleială cu model. Ba ești dificil, ba ești scump, ba ești nu știu cum. Prostii, invenții. Notorietatea te împinge într-un turn de fildeș. Sau este o palmă peste gură. Nu, mai degrabă un căluș. Notorietatea e un căluș în gură. Nu poți să te aperi, nu poți să vorbești, articulezi greu, vorbele sună înfundat, nu te aude nimeni.
Una peste alta este frumos. O să vedem ce-o să iasă. O să merg mai departe așa și o să vedem ce se întâmplă. Pur și simplu nu pot să renunț la vreuna dintre ele. Am să cânt și am să joc, am să le alternez, poate am să le amestec mai bine. Poate am să le împac. Poate am să mă împac, cine știe. S-au adunat multe… și în teatru și în muzică. Mă uit în spate și văd o istorie. Și niște amintiri. Plus întâlnirile. Alea sunt cele mai importante. Poți să te gândești la viață ca la o masă imensă de biliard. Bila ta se rostogolește și din când în când o altă bilă o ciocnește și îi schimbă traiectoria. Asta e o întâlnire. O ciocnire care schimbă traiectoria. Întâlnirile sunt vitale. Și am avut câteva. Mi-aș dori să mai vină. Sunt încă aluat, sunt încă versatil, n-am devenit ciot, uscat și rigid. Mă rostogolesc, nu stau pe loc. Oricum ne rostogolim. Nici când credem că stăm pe loc nu stăm pe loc, ci ne rostogolim. Mda, sunt multe de adăugat. Despre muzică sau despre teatru. E frumos și crud. Îți scuipi plămânii, jonglezi cu incertitudini, tânjești după o vorbă bună. Construiești din cuvinte, nimic nu e cu adevărat palpabil, durabil, uite spectacolul nu e spectacolul, când te-ai încălzit s-a terminat. Oricine poate să-ți spună cum se face, sau poate s-o facă mai bine ca tine. Ești ăla care cântă, ar trebui să fii simpatic, disponibil, să stai la toate pozele.
În teatru miroase a lemn putrezit dacă rămâi pe scenă mai mult, după ce pleacă publicul. Când încă mai trosnesc reflectoarele. Pic, pic, pic. Actorii sunt de multe ori mizerabili. E ceva natural n-ar trebui să șocheze pe nimeni. Oamenii sunt de multe ori mizerabili. Asta nu șochează pe nimeni. Totuși pe scenă miroase în multe feluri. Sunt dâre de parfum, miroase a funii și scripeți, pastă de pix peste foi mototolite, salivă uscată în microfonul de la regia tehnică, naftalină, covrigi calzi pentru nopți lungi, obrazuri fine de subrete, dulceața rujului, rimel obosit, invidie, disperare, hohote, șoapte. Totul are un miros. Dar noi nu avem nasuri fine. Muzică sau teatru? Orice numai să nu stau locului. E o boală sentimentul ăsta că dacă nu faci nimic, nu faci nimic. Tot timpul faci ceva. Da’ mie mi-e frică să stau locului. O fi o explicație și pentru asta.