vineri, 31 iulie 2009
miercuri, 29 iulie 2009
Din nou la mare
Am vrut sa va fac o surpriza, dar nu mi-a iesit :) Cateodata mai dau gres si eu. N-are relevanta surpriza in sine, cat faptul ca mi-a iesit sau nu.
Sunt la mare acum. Incerc, deocamdata zadarnic, sa regasesc marea viselor si copilariei mele. Betoanele stau in calea amintirilor. Pe ordinea de zi e o lipsa crasa de interes fata de vecinatate. Singura preocupare a oamenilor pare aceea de a-si parca masina (oriunde), semn distinctiv al propasirii de sine. Diminetile, nimeni nu se preocupa decat de urletul sanatos cu care isi striga copiii prin curte. "Suntem toti? Am manjit pe aicea bine? Hai sa ne spalam farfuriile in mare si mai vedem ce-o fi... o bere, un mic".
Digul e crapat si o sa ramana crapat ani de-acum inainte. Nici macar nu sunt pesimist. Daca se poate ocoli prin curtea pescarilor, reparatia e "fara sens". Putoarea algelor e un soi de romantism olfactiv desuet pe care oamenii il asimileaza fortat in lipsa cuiva care sa dragheze malurile. Pe strada principala, claxonul care-ti incearca inima e o fatalitate. Oamenii au devenit imuni. Stuf, piatra, var, lemn. Atat ar fi de ajuns ca 2 mai-ul sa fie o destinatie de vis. Manejul materialelor de constructie si al accesoriilor de interior este ametitor si de neoprit. Lumea a construit aici haotic. Proiecte de doi bani furate de pe internet si avizate de arhitecti indolenti. Indolenti e putin spus. Trebuie sa fii un munte de nesimtire ca sa dai avizul pentru mizeriile astea.
Parca tot prost gustul Vaii Prahovei s-a mutat pe strada principala. Balcoane cu barne de lemn, acoperisuri ascutite din lemn de brad sau tigla rosietica. Balustrade de inox si gresie cu model. Gresie grea, mormantala, gresie de mausoleu si marmora de cimitir, dar nu din ala vechi, nu, cimitir nou cu oferta larga de locuri de veci, dar fara morti. Fotolii din imitatie de piele pe terase nivelate cu beton. Becuri de neon imbracate in carcase de plastic. Lumina bolnava, economica. Reclame luminoase pe fatadele vilelor de munte. Revin la faianta. Cand te caci in wc-urile pensiunilor de la mare este imposibil sa te plictisesti. Daca esti constipat si sederea ta e mai lunga nu trebuie decat sa urmaresti modelele de pe faianta din fata ta. Struguri, plante, foi de vita, trandafiri sau mai stiu eu ce modele florale. Asta daca ramanem in zona botanica. Exista faianta sportiva, culinara, faianta politica, industriala, genitala, debil mintala, supraponderala. Sa te caci in 2 mai poate fi o aventura tenebroasa si interesanta. Si nu care cumva sa arunci hartia in wc. Aceste sate plutesc deja pe cacat. Ar fi groaznic sa se si desprinda de pamant. Asa ca, orice toaleta te invita sa te caci cu moderatie si sa arunci hartiile cu reminiscentele intestinului gros in cosul de langa wc. Cine ridica cosurile? Cand? Cu ce frecventa? Intrebari la care ma feresc sa raspund acum.
Banci de lemn si scaune de plastic. "Oliviere" manjite de ulei. Marea a inghitit aproape toata plaja. E nevoie de un simt al echilibrului puternic dezvoltat ca sa intri in apa. Bolovanii te asteapta acolo. De cand lumea. Pe mal, nisipul se amesteca cu praful. A fost odata plaja... Dispretul omului fata de ofensiva marii e suveran. Aici oamenii au uitat ca unica ratiune a monstruozitatilor pe care le-au ridicat si le numesc pensiuni, unica ratiune de a fi a acestui santier etern cladit pe sticle de plastic nereturnabile, a fost Marea si ingusta ei Felie de Plaja. Satenii s-au cacat in mare. Turistii la fel. "Mergem la mare" e doar un fel de a spune. Marea e doar un pretext pentru prost gust. Si cu toate astea...
Daca stai pe plaja si privesti catre intinderea de ape te poti desprinde. Miscarea domoala a valurilor iti poate sterge revolta gandurilor. Drumul printre burti, colace, lanturi de aur, vidanje, pahare inscriptionate, prosoape cu tigri, muzica lumii, claxoane exasperante, ATV-uri, scutere, vitezomani, garduri portocalii, umbrele rosii suprasaturate, sacose de plaja, mingi multicolore, mingi supracolore, mingi supradimensionate, burti in forma de mingi, mingi in loc de burti, case de beton, asfalt crapat pe veci, mirosuri, drumul printre toate astea si multe nespuse cum ar fi sandalele aurii, usi din pvc termopane imitand lemnul, fantani sculptate grosier si costume de baie nefericite, se lasa uitat in fata intinderii albastre.
In stanga mea e cazemata. Pe cazemata, profilati pe cerul albastru cu nor alb, doi copii danseaza. Privesc fascinat. Ea este blonda si inconjurata de o rochita scurta ca ale dansatoarelor sportive de samba. Bucle heruvimice. El e ars de soare, de-o seama cu ea. Bermude albe. Pe cazemata ea il invata samba. Nu e nici macar o nimfeta in devenire. E atata candoare in lectia asta de dans, cam cata poate incapea in norul din spatele lor. Cazemata e spinarea unui elefant paralelipipedic care si-a scufundat tot capul in apa. Nu ma pot desprinde. El isi incolaceste bratele usor pe dupa mijlocul ei. Ea isi misca fundul. Concentrarea e maxima pentru ca el trebuie sa prinda musai miscarea asta. Nu mai e nimic in afara copiilor care danseaza pe cazemata, samba candida si curata. Cand copiii mimeaza inconstient sexualitatea se topesc dorintele si se transforma in miere. Dansul cazematei continua. Ma intorc spre mare. E bine. Abia acum e bine...
By Corina Vlasmarți, 28 iulie 2009
duminică, 26 iulie 2009
Oradea
Am ajuns la Oradea. Azi cantam in comuna Tetchea. Asa ca, oradenii care nu vor sa ne piarda ne pot prinde acolo pentru un show de o ora. See u!
In curand, cateva fotografii de la Peninsula si "from the road". Check it out!! :)
In curand, cateva fotografii de la Peninsula si "from the road". Check it out!! :)
sâmbătă, 25 iulie 2009
Tg. Mures, Peninsula
Pentru mine, prezenta noastra la Peninsula, anul asta, a fost cea mai buna. In cateva cuvinte: caldura sufocanta, conditii tehnice excelente, cantare foarte buna, public generos si foarte activ.
Ne cerem scuze ca nu am urcat la bis, dar am apreciat gresit timpul si nu ne-am mai incadrat.
Cei care ati fost la cantare, aveti ceva de zis?
vineri, 24 iulie 2009
On tour again...
E dimineata, devreme. On tour again. Soarele rasare peste campuri virane si furnale. Este o imagine care-mi aduce aminte de Mad Max. Soarele ridicandu-se peste fabricile Omului. As scoate aparatul, dar cliseul e prea evident. Eugen are chef de vorba. Exploziile solare care au scos Canada din uz vreo douazeci de ore acum cativa ani. Un camp electromagnetic fabulos venit dinspre soare. Apoi linistea. Zbarnaitul curentului infasurandu-se pe cablurile de inalta tensiune prin Valea Lotrului. Am trecut de Ploiesti.
Cantam la sase azi. N-am mai cantat de mult pe lumina. E un sentiment placut, de egalitate, caci poti vedea chipurile celor din fata ta. Imi place sa ma leg de cate un chip din multime. Unul care zambeste. Sa-i cant lui pentru ca zambeste si se alina cu povestea asta a muzicii. Fara comentarii, fara critici. Doar noi doi.
Visez ca merg pe un drum fara sfarsit. Un drum plin de praf. Atata praf incat cizmele lasa urme adanci. Drumul strabate lanul de grau parasit, ars de prea mult soare. E o caldura infernala si eu sunt imbracat prea gros. Un pardesiu lung, cenusiu, cauciucat, deasupra unui pulover alb cu guler inalt. Ca o helanca, dar nu intocmai o helanca. Port cu mine o chitara agatata de umar. Din cand in cand, lemnul rezoneaza a paguba cand imi ies din ritm si cutia de rezonanta se loveste de cureaua veche, cu tinte.
Eu merg pe drumul asta pentru ca simt miros de apa la capatul lui. Serpuieste printre lanurile de grau si urca usor catre deal, lasandu-mi speranta ca dincolo de varf voi gasi marea. Asta ma face sa merg continuu. Apoi, ca si cum ar fi fost pusa cu mana de un Dumnezeu care joaca sah singur, la cateva sute de metri in fata-mi apare o casa din lemn cenusiu, in mijlocul lanului de grau ars.
Ma apropii tarsaindu-mi picioarele prin praful adanc. Nu se aude decat fosnetul parpalacului meu de cauciuc prin lanul de grau. Si scancete de pe veranda casei. E o casa mare, patrata, inconjurata de o veranda. Din loc in loc, stalpi subtiri de lemn sustin acoperisul care se prelungeste peste veranda ca sa faca umbra. Privita din fata, casa iti arata intrarea principala. Trei trepte care urca pe veranda si o usa mare care acum este larg deschisa catre nimicul negru dinauntru. Usa e strajuita de doua ferestre si ele larg deschise. Perdele albe flutura in dreptul gaurilor negre. E singura miscare cat vezi cu ochii, de parca m-as afla intr-un stop cadru peste care aceeasi mana divina a suprapus dansul perdelelor.
Intr-un balansoar, pe veranda o femeie priveste in gol. Poarta blugi de un albastru deschis si un tricou alb, decoltat. E bronzata, cu ochii verzi si buzele mari crapate de soare. Asa cum o privesc, simt o nevoie dureroasa sa sarut buzele acelea uscate, carnoase si intredeschise, dar privirea pierduta-n imensitatea lanului de grau ma tine in loc. Un par saten, murdar si sarmos se incolaceste peste umeri. Bratele lungi, ciocolatii, cu mainile impreunate a rugaciune si varfurile degetelor atingand barbia. Sandale negre in picioarele brazdate de vinisoare pamantii si unghii albe impecabil vopsite in alb, acolo, in mijlocul pustiului. Un ochi de chihlimbar atarna la gatul lung, agatat de un lant imperceptibil.
Cum balansoarul e orientat paralel cu balustrada verandei, femeia priveste catre infinitul de grau mort cu gatul intors. Ligamentele ies astfel in evidenta si sculpteaza frumos nemiscarea. Tacem. Ii pot vedea inima tresaltand in aorta. Nu ma priveste, dar ma intreaba: - Stii sa canti? Am plecat intr-o zi din casa asta in lanul de grau si nu m-am mai intors niciodata. Inca ma astept. Nu vreau sa ma cert. Vreau doar sa ma iau in brate si sa ma strang tare la piept. Stii sa canti?
- Despre asta nu stiu sa cant... Femeia ma priveste. Este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. As vrea sa fug, e prea multa durere in intalnirea asta si ochii astia verzi care ma fixeaza si ma fac sa cred ca am trecut pe langa posibil, ca pe langa o benzinarie unde ar fi trebuit sa alimentez ca sa pot merge mai departe si sa nu raman in drum, in mijlocul lanului de grau. Respir din ce in ce mai greu si ma uit la perdelele care flutura asa ciudat in toata moartea asta care ne inconjoara. Doamne, cat esti de frumoasa, imi vine sa-i spun, dar mi se pare ca ar fi ca si cum ai cere o bere rece preotului in mijlocul slujbei. Frumusetea sta pe chipul ei ca o musca de care ar vrea sa scape, dar a obosit si a renuntat. Ma asez pe veranda cu spatele la ea si cu durere in suflet. N-ai putea fi niciodata a mea, imi vine sa-i spun, dar parca vorbele nu-si mai au sensul aici, unde graul a murit si cizmele lasa urme in praful ca de pe luna.
Am ajuns la Brasov aproape... se circula greu pe serpentine. Se cirucla greu. Am oprit sa bem o cafea in benzinarie. Incerc sa ma privesc pe scena de la Targu-Mures, sa ma plimb in public si sa ma vad cantand, apoi sa colind printre terase si sa caut un loc mai racoros, undeva unde sa stau si sa privesc apa. Muzica se amesteca cu berea si cu fumul si cu viata, cu gandurile care ma stapanesc si ma invelesc in plastic si nu ma lasa sa ma mai misc.
Incotro? Afara din mine, o perioada, ca sa ma privesc cantand... femeia se intoarce din nou catre mine si da sa spuna ca...
Cantam la sase azi. N-am mai cantat de mult pe lumina. E un sentiment placut, de egalitate, caci poti vedea chipurile celor din fata ta. Imi place sa ma leg de cate un chip din multime. Unul care zambeste. Sa-i cant lui pentru ca zambeste si se alina cu povestea asta a muzicii. Fara comentarii, fara critici. Doar noi doi.
Visez ca merg pe un drum fara sfarsit. Un drum plin de praf. Atata praf incat cizmele lasa urme adanci. Drumul strabate lanul de grau parasit, ars de prea mult soare. E o caldura infernala si eu sunt imbracat prea gros. Un pardesiu lung, cenusiu, cauciucat, deasupra unui pulover alb cu guler inalt. Ca o helanca, dar nu intocmai o helanca. Port cu mine o chitara agatata de umar. Din cand in cand, lemnul rezoneaza a paguba cand imi ies din ritm si cutia de rezonanta se loveste de cureaua veche, cu tinte.
Eu merg pe drumul asta pentru ca simt miros de apa la capatul lui. Serpuieste printre lanurile de grau si urca usor catre deal, lasandu-mi speranta ca dincolo de varf voi gasi marea. Asta ma face sa merg continuu. Apoi, ca si cum ar fi fost pusa cu mana de un Dumnezeu care joaca sah singur, la cateva sute de metri in fata-mi apare o casa din lemn cenusiu, in mijlocul lanului de grau ars.
Ma apropii tarsaindu-mi picioarele prin praful adanc. Nu se aude decat fosnetul parpalacului meu de cauciuc prin lanul de grau. Si scancete de pe veranda casei. E o casa mare, patrata, inconjurata de o veranda. Din loc in loc, stalpi subtiri de lemn sustin acoperisul care se prelungeste peste veranda ca sa faca umbra. Privita din fata, casa iti arata intrarea principala. Trei trepte care urca pe veranda si o usa mare care acum este larg deschisa catre nimicul negru dinauntru. Usa e strajuita de doua ferestre si ele larg deschise. Perdele albe flutura in dreptul gaurilor negre. E singura miscare cat vezi cu ochii, de parca m-as afla intr-un stop cadru peste care aceeasi mana divina a suprapus dansul perdelelor.
Intr-un balansoar, pe veranda o femeie priveste in gol. Poarta blugi de un albastru deschis si un tricou alb, decoltat. E bronzata, cu ochii verzi si buzele mari crapate de soare. Asa cum o privesc, simt o nevoie dureroasa sa sarut buzele acelea uscate, carnoase si intredeschise, dar privirea pierduta-n imensitatea lanului de grau ma tine in loc. Un par saten, murdar si sarmos se incolaceste peste umeri. Bratele lungi, ciocolatii, cu mainile impreunate a rugaciune si varfurile degetelor atingand barbia. Sandale negre in picioarele brazdate de vinisoare pamantii si unghii albe impecabil vopsite in alb, acolo, in mijlocul pustiului. Un ochi de chihlimbar atarna la gatul lung, agatat de un lant imperceptibil.
Cum balansoarul e orientat paralel cu balustrada verandei, femeia priveste catre infinitul de grau mort cu gatul intors. Ligamentele ies astfel in evidenta si sculpteaza frumos nemiscarea. Tacem. Ii pot vedea inima tresaltand in aorta. Nu ma priveste, dar ma intreaba: - Stii sa canti? Am plecat intr-o zi din casa asta in lanul de grau si nu m-am mai intors niciodata. Inca ma astept. Nu vreau sa ma cert. Vreau doar sa ma iau in brate si sa ma strang tare la piept. Stii sa canti?
- Despre asta nu stiu sa cant... Femeia ma priveste. Este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. As vrea sa fug, e prea multa durere in intalnirea asta si ochii astia verzi care ma fixeaza si ma fac sa cred ca am trecut pe langa posibil, ca pe langa o benzinarie unde ar fi trebuit sa alimentez ca sa pot merge mai departe si sa nu raman in drum, in mijlocul lanului de grau. Respir din ce in ce mai greu si ma uit la perdelele care flutura asa ciudat in toata moartea asta care ne inconjoara. Doamne, cat esti de frumoasa, imi vine sa-i spun, dar mi se pare ca ar fi ca si cum ai cere o bere rece preotului in mijlocul slujbei. Frumusetea sta pe chipul ei ca o musca de care ar vrea sa scape, dar a obosit si a renuntat. Ma asez pe veranda cu spatele la ea si cu durere in suflet. N-ai putea fi niciodata a mea, imi vine sa-i spun, dar parca vorbele nu-si mai au sensul aici, unde graul a murit si cizmele lasa urme in praful ca de pe luna.
Am ajuns la Brasov aproape... se circula greu pe serpentine. Se cirucla greu. Am oprit sa bem o cafea in benzinarie. Incerc sa ma privesc pe scena de la Targu-Mures, sa ma plimb in public si sa ma vad cantand, apoi sa colind printre terase si sa caut un loc mai racoros, undeva unde sa stau si sa privesc apa. Muzica se amesteca cu berea si cu fumul si cu viata, cu gandurile care ma stapanesc si ma invelesc in plastic si nu ma lasa sa ma mai misc.
Incotro? Afara din mine, o perioada, ca sa ma privesc cantand... femeia se intoarce din nou catre mine si da sa spuna ca...
joi, 23 iulie 2009
Hrana din jurul meu
Le-am spus de atatea ori celor din jurul meu: - Aveti grija, ma hranesc cu voi, ma infrupt din carnea mintilor voastre, o sug ca pe o stridie, scuip si plec. Plec mai departe daca nimic nu mai e ca sa ma hranesc! Si ei, ei ce-au facut? In loc sa lupte ca sa devina necomestibili, mi-au oferit o jalnica si fatalista lamentatie, zic ei, oglinda egoului meu. NU, NICIODATA N-AM SA MOR DE FOAME!!!
miercuri, 22 iulie 2009
Job offer
Agentia de Vise cauta Jr. Stage & Tour Manager VAMA.
Responsabilitati:
Insoteste formatia in deplasarile la concerte; responsabil, la fata locului, de toate aspectele legate de sustinerea concertului Vama (de la cazare, masa, transport pana la probe de sunet si recital);
Persoana de legatura intre artisti, staff-ul tehnic si organizatorii evenimentelor la care participa Vama.
Cerinte:
Experienta de min. 3 ani in organizarea de evenimente;
Abilitati excelente de organizare si comunicare (cu artistii, cu staff-ul tehnic, cu organizatorii si cei implicati in evenimente);
Capacitatea de a lucra sub presiune, de a gasi solutii in situatii limita, de a stabili prioritati;
Flexibilitate;
Atitudine pozitiva si interes pentru arta;
Disponibilitate de a lucra in weekend-uri, de sarbatori si la ore tarzii;
Minime cunostinte tehnice si permis de conducere prezinta un avantaj.
Daca indepliniti conditiile de mai sus si vreti sa deveniti un membru al echipei noastre, trimiteti un CV si o scrisoare de intentie la carina.sava[at]agentiadevise.ro
Responsabilitati:
Insoteste formatia in deplasarile la concerte; responsabil, la fata locului, de toate aspectele legate de sustinerea concertului Vama (de la cazare, masa, transport pana la probe de sunet si recital);
Persoana de legatura intre artisti, staff-ul tehnic si organizatorii evenimentelor la care participa Vama.
Cerinte:
Experienta de min. 3 ani in organizarea de evenimente;
Abilitati excelente de organizare si comunicare (cu artistii, cu staff-ul tehnic, cu organizatorii si cei implicati in evenimente);
Capacitatea de a lucra sub presiune, de a gasi solutii in situatii limita, de a stabili prioritati;
Flexibilitate;
Atitudine pozitiva si interes pentru arta;
Disponibilitate de a lucra in weekend-uri, de sarbatori si la ore tarzii;
Minime cunostinte tehnice si permis de conducere prezinta un avantaj.
Daca indepliniti conditiile de mai sus si vreti sa deveniti un membru al echipei noastre, trimiteti un CV si o scrisoare de intentie la carina.sava[at]agentiadevise.ro
duminică, 19 iulie 2009
Stuttgart sau cum sa redevii Artist...
Si a fost Stuttgart. Cateva sute de oameni intr-un port industrial. O scena amplasata pe marginea raului. Sunet foarte bun. Atmosfera mishto. Am vorbit in engleza intre cantece explicand cateva din temele noastre. Am observat ca germanii s-au entuziasmat mai mult la piesele noi. Nu am o explicatie in sensul asta. Nu am sa trec cu vederea un incident care a stirbit din bucuria cantarii. Pentru ca autorizatia duratei evenimentului expirase ni s-a taiat sunetul in mijlocul ultimei piese de bis. Reiau faptul ca scena se afla intr-un port inconjurat de hale industriale. Nu sunt lovit de paranoia scenariilor subversive, dar cred ca se putea trece cu vederea fara sa fim confruntati cu aplicarea grosolana a unei legi intr-un spatiu in care nimeni practic nu beneficia de ea. A fost ca un orgasm ratat pentru ca a deschis brusc usa cineva chiar in momentul in care erai in extaz. Una peste alta, a fost o cantare buna cu cateva momente intense rau.
Ce a urmat a fost de senzatie. Spectacolul pe care Raul l-a dat in barul hotelului a meritat toti banii din lume. Si mai mult decat atat, a determinat sensul "artistului" pe acest pamant. Piano barul hotelului nostru avea un angajat. Tipul de om care vine la program. Aceleasi cantece seara de seara, aceeasi intensitate a interpretarii, ca o electrocardiograma plata sau mai degraba ca linia rosie dreapta cand inima inceteaza sa mai bata. Omul nostru canta. Totul e aplatizat: vocea, interpretarea, stralucirea ochilor care se rotesc placizi peste publicul din bar, prea obisnuit la randu-i cu aceasta monotonie sonora. Clapton suna la fel ca Frank Sinatra, Abba sunt frati cu Beatles. Mic de statura, cu o freza futurista, semn al unor preocupari extraprofesionale mai punk si cu un costum negru in contradictie cu toata fiinta lui, pianistul nostru isi vede de program netulburat de nimic. Muzica de lift, de cocktail, de vrajeala tarzie, de preludiu, de curve sau de bativani, de stress, de indoieli sau intrebari in fata unui pahar de scotch cu urme de ruj.
Peste toate astea ne facem aparitia si noi. Veseli, galagiosi, timpurii. Se comanda repede. Bere, mojito, eternul Jack care merge cu orice. Un fel de joker al betiilor de bar. Raul vede pianul. N-apucam sa spunem nimic. Urmatorul cadrul il infatiseaza langa pian. Pardon, pe scaunul de la pian, cot la cot cu omu' nostru blazat. Se canta Clapton. Raul ia partea dreapta a pianului si incepe sa improvizeze. Curentul electric strabate aerul. Capetele de la bar se intorc. Omu' nostru priveste uimit. Brusc face parte din alt spectacol. Nu mai are rolul principal, dar rolu' asta mai mic, in care el tine isonul, e de o mie de ori mai bun decat regina balului intr-o piesa scrisa de un dramaturg amator la un concurs cu juriu din Laponia. Raul se dezlantuie. Rade, chiuie si o da pe bucati de engleza care n-au niciun sens, dar cumva au rost. Din cand in cand, il inghionteste pe omu' nostru care aproape ca se prelinge de pe scaun. Pentru ca iesirea din scena sa nu sune a infrangere, ia in brate o chitara. In sfarsit, Raul e stapanul pianului.
Ii ducem bourbon-ul, ii aprindem tigara. Ochii mijesc aparandu-se de fumul care incepe sa-l invaluie. Se aud aplauze de la bar. Oamenii simt schimbarea. MUZICA isi reintra in drepturi si se baga in suflet. Raul e spectacol. Se leaga de doua propozitii: "I've got a woman" si " A woman got me". Le repeta obsedant. Le rage, mai bine spus, obsedant. Sesizez pericolul si ii strig: - Ba, mai usor cu vocea! El nu remarca nicio primejdie, ba mai mult parca e prima data cand realizeaza ca are spectatori: - Welcome, ladies and gentlemen, this is my band!!! I have a band now, yeeeaaahh! We gonna play some songs! Yeah! What songs? Well I don't know that! Take me easy!! Mouhahahahhaha! Si arde-i niste carnaciori pe pian si da-i cu bluesu' si cu jazzu'.
Sosesc alte pahare de bourbon. De la clienti. Lumea e in picioare. Raul e in picioare si el. Canta aplecat peste claviatura cu o mana, paharul in cealalta si tigara in clestele buzelor. Intre timp, pianistul rezident, incearca fara succes sa-si faca loc cu chitara. Dupa un rastimp, Raul oboseste si il priveste intrebator. Micutul sugereaza sa cante cu vocea. Raul aproba. Alt Clapton. Si deodata, minune. Vocea micutului, e mai limpede, e mai puternica, mai percutanta. Versurile ajung in noi. Raul il acompaniaza delicat, presarand note sub forma de raspuns la vocea pianistului de bar care CANTA. Canta cu ochii inchisi. E pentru prima data cand inchide ochii, se lasa pe spate. Incepe sa sune. Cei doi in nebunia lor, incep sa formeze o echipa. Publicul simte si aplauda din nou. Este MUZICA din nou. Este un artist care a suflat peste un om care a uitat sa mai fie ARTIST. Este bucuria molipsitoare a MUZICII si a jocului in sine.
Prin ochii inchisi ai pianistului de hotel se vede acum bucuria de a darui din nou. Prin muzica. Prin interpetarea lui care are din nou suflu si inima si har. Pentru ca un ARTIST chefliu a venit si a VRUT sa cante. Pentru el, pentru noi, pentru bucuria acestei faceri care se numeste muzica. Pentru cateva momente pianistul de bar se exprima din nou, ca acum mult timp cand visele intretineau arderea MUZICII. Pentru cateva momente nimic nu mai e egal, constant, blazat si automat. Iar asta se intampla atunci cand un ARTIST atinge ceva. Este focul care se intretine din bucuria de a canta. Focul stins demult pentru pianistul venit seara de seara la program. Intr-un loc inchis, o autogara a destinelor tarzii, printre bauturi si scrum, hohote si urlete, un ARTIST sufla aburul fierbinte al Bucuriei de a (se) Juca, peste fruntea rece si impersonala a unui om ale carui vise sunt moarte de mult.
Si-asa, trezindu-i amintirile si mai cu seama dorinta, il ia cu el intr-un carusel care se invarteste pret de o ora, pana cand ARTISTUL se va duce la culcare si pianistul de bar isi va strange transpirat partiturile, sufocat de emotia acelei seri pe care nu va avea puterea s-o starneasca din nou de unul singur... Caci forta asta, combustia infernala a ARTISTULUI care se autopropulseaza prin Arta lor, le e data doar celor care traiesc pentru ea si nu o parasesc... niciodata...
Ce a urmat a fost de senzatie. Spectacolul pe care Raul l-a dat in barul hotelului a meritat toti banii din lume. Si mai mult decat atat, a determinat sensul "artistului" pe acest pamant. Piano barul hotelului nostru avea un angajat. Tipul de om care vine la program. Aceleasi cantece seara de seara, aceeasi intensitate a interpretarii, ca o electrocardiograma plata sau mai degraba ca linia rosie dreapta cand inima inceteaza sa mai bata. Omul nostru canta. Totul e aplatizat: vocea, interpretarea, stralucirea ochilor care se rotesc placizi peste publicul din bar, prea obisnuit la randu-i cu aceasta monotonie sonora. Clapton suna la fel ca Frank Sinatra, Abba sunt frati cu Beatles. Mic de statura, cu o freza futurista, semn al unor preocupari extraprofesionale mai punk si cu un costum negru in contradictie cu toata fiinta lui, pianistul nostru isi vede de program netulburat de nimic. Muzica de lift, de cocktail, de vrajeala tarzie, de preludiu, de curve sau de bativani, de stress, de indoieli sau intrebari in fata unui pahar de scotch cu urme de ruj.
Peste toate astea ne facem aparitia si noi. Veseli, galagiosi, timpurii. Se comanda repede. Bere, mojito, eternul Jack care merge cu orice. Un fel de joker al betiilor de bar. Raul vede pianul. N-apucam sa spunem nimic. Urmatorul cadrul il infatiseaza langa pian. Pardon, pe scaunul de la pian, cot la cot cu omu' nostru blazat. Se canta Clapton. Raul ia partea dreapta a pianului si incepe sa improvizeze. Curentul electric strabate aerul. Capetele de la bar se intorc. Omu' nostru priveste uimit. Brusc face parte din alt spectacol. Nu mai are rolul principal, dar rolu' asta mai mic, in care el tine isonul, e de o mie de ori mai bun decat regina balului intr-o piesa scrisa de un dramaturg amator la un concurs cu juriu din Laponia. Raul se dezlantuie. Rade, chiuie si o da pe bucati de engleza care n-au niciun sens, dar cumva au rost. Din cand in cand, il inghionteste pe omu' nostru care aproape ca se prelinge de pe scaun. Pentru ca iesirea din scena sa nu sune a infrangere, ia in brate o chitara. In sfarsit, Raul e stapanul pianului.
Ii ducem bourbon-ul, ii aprindem tigara. Ochii mijesc aparandu-se de fumul care incepe sa-l invaluie. Se aud aplauze de la bar. Oamenii simt schimbarea. MUZICA isi reintra in drepturi si se baga in suflet. Raul e spectacol. Se leaga de doua propozitii: "I've got a woman" si " A woman got me". Le repeta obsedant. Le rage, mai bine spus, obsedant. Sesizez pericolul si ii strig: - Ba, mai usor cu vocea! El nu remarca nicio primejdie, ba mai mult parca e prima data cand realizeaza ca are spectatori: - Welcome, ladies and gentlemen, this is my band!!! I have a band now, yeeeaaahh! We gonna play some songs! Yeah! What songs? Well I don't know that! Take me easy!! Mouhahahahhaha! Si arde-i niste carnaciori pe pian si da-i cu bluesu' si cu jazzu'.
Sosesc alte pahare de bourbon. De la clienti. Lumea e in picioare. Raul e in picioare si el. Canta aplecat peste claviatura cu o mana, paharul in cealalta si tigara in clestele buzelor. Intre timp, pianistul rezident, incearca fara succes sa-si faca loc cu chitara. Dupa un rastimp, Raul oboseste si il priveste intrebator. Micutul sugereaza sa cante cu vocea. Raul aproba. Alt Clapton. Si deodata, minune. Vocea micutului, e mai limpede, e mai puternica, mai percutanta. Versurile ajung in noi. Raul il acompaniaza delicat, presarand note sub forma de raspuns la vocea pianistului de bar care CANTA. Canta cu ochii inchisi. E pentru prima data cand inchide ochii, se lasa pe spate. Incepe sa sune. Cei doi in nebunia lor, incep sa formeze o echipa. Publicul simte si aplauda din nou. Este MUZICA din nou. Este un artist care a suflat peste un om care a uitat sa mai fie ARTIST. Este bucuria molipsitoare a MUZICII si a jocului in sine.
Prin ochii inchisi ai pianistului de hotel se vede acum bucuria de a darui din nou. Prin muzica. Prin interpetarea lui care are din nou suflu si inima si har. Pentru ca un ARTIST chefliu a venit si a VRUT sa cante. Pentru el, pentru noi, pentru bucuria acestei faceri care se numeste muzica. Pentru cateva momente pianistul de bar se exprima din nou, ca acum mult timp cand visele intretineau arderea MUZICII. Pentru cateva momente nimic nu mai e egal, constant, blazat si automat. Iar asta se intampla atunci cand un ARTIST atinge ceva. Este focul care se intretine din bucuria de a canta. Focul stins demult pentru pianistul venit seara de seara la program. Intr-un loc inchis, o autogara a destinelor tarzii, printre bauturi si scrum, hohote si urlete, un ARTIST sufla aburul fierbinte al Bucuriei de a (se) Juca, peste fruntea rece si impersonala a unui om ale carui vise sunt moarte de mult.
Si-asa, trezindu-i amintirile si mai cu seama dorinta, il ia cu el intr-un carusel care se invarteste pret de o ora, pana cand ARTISTUL se va duce la culcare si pianistul de bar isi va strange transpirat partiturile, sufocat de emotia acelei seri pe care nu va avea puterea s-o starneasca din nou de unul singur... Caci forta asta, combustia infernala a ARTISTULUI care se autopropulseaza prin Arta lor, le e data doar celor care traiesc pentru ea si nu o parasesc... niciodata...
sâmbătă, 18 iulie 2009
joi, 16 iulie 2009
Pescarusi de pe vremea dinozaurilor
Am baut vreo douazeci de litri de apa sarata din Egee. M-am infipt cu capu-n mare ca-n branza sau, mai degraba, ca o sageata de darts in cercul de pasla. Am busit apa din te miri ce pozitii. Am tarat zmeul pe plaja gafaind de vreo cincizeci de ori. I-am incurcat sforile in apa asa de rau ca a trebuit sa vina barca sa ma scoata de acolo. Mi-am scobit talpile cu acu' ca sa-mi scot cate sapte tepi o data. Sea Urchin.
Trei zile n-am avut in cap decat urletele lui Paul: - Don't pull the bar! Hips forward! Fly the kite! Uuup and dooown! Swim backwards!! Keep the kite at 12 o'clock! Relaunch! Put the board downwind!! Apoi, in ultima zi, ca prin minune, cand abandonasem orice speranta si credeam ca cei douazeci de metri pe care ii reusisem fusesera doar o intamplare, m-am trezit ca ies din mare ca dintr-un garaj cu pereti de gelatina si plutesc vreo trei sute de metri ca si cum toate chinurile si apa inghitita si urletele se impachetasera intr-un cadou frumos poleit pe care eram invitat sa-l desfac, salivand. Timpul se dilata, zmeul zboara deasupra si te trage usor peste intinderea pe care parca de-abia acum o privesti pentru prima oara in toata splendoarea ei. Soarele se revarsa peste ape si parca marea iti face cu ochiul, nu cu ochiul, ci cu mii de ochi sclipitori care se bucura odata cu tine.
Apoi, trosc! Esti din nou cu capu-n Egee pentru ca, deh, ce e mult nu e bun si mai e mult pana sa visezi plutind sau sa plutesti visand. Asa ca pune mana si "relaunch", "fly that kite again", "sharper", "down to the window edge"!! Si uite asa, nesatul de somn si cu un capucino cat jumate de bila de bowling in fata-mi, visez inapoi la intinderea de ape deasupra careia pescarusi enormi, de pe vremea dinozaurilor, pluteau tragand dupa ei niste marionete legate cu patru ate aproape imperceptibile.
Stuttgart venim!
Trei zile n-am avut in cap decat urletele lui Paul: - Don't pull the bar! Hips forward! Fly the kite! Uuup and dooown! Swim backwards!! Keep the kite at 12 o'clock! Relaunch! Put the board downwind!! Apoi, in ultima zi, ca prin minune, cand abandonasem orice speranta si credeam ca cei douazeci de metri pe care ii reusisem fusesera doar o intamplare, m-am trezit ca ies din mare ca dintr-un garaj cu pereti de gelatina si plutesc vreo trei sute de metri ca si cum toate chinurile si apa inghitita si urletele se impachetasera intr-un cadou frumos poleit pe care eram invitat sa-l desfac, salivand. Timpul se dilata, zmeul zboara deasupra si te trage usor peste intinderea pe care parca de-abia acum o privesti pentru prima oara in toata splendoarea ei. Soarele se revarsa peste ape si parca marea iti face cu ochiul, nu cu ochiul, ci cu mii de ochi sclipitori care se bucura odata cu tine.
Apoi, trosc! Esti din nou cu capu-n Egee pentru ca, deh, ce e mult nu e bun si mai e mult pana sa visezi plutind sau sa plutesti visand. Asa ca pune mana si "relaunch", "fly that kite again", "sharper", "down to the window edge"!! Si uite asa, nesatul de somn si cu un capucino cat jumate de bila de bowling in fata-mi, visez inapoi la intinderea de ape deasupra careia pescarusi enormi, de pe vremea dinozaurilor, pluteau tragand dupa ei niste marionete legate cu patru ate aproape imperceptibile.
Stuttgart venim!
miercuri, 15 iulie 2009
Paul. Un englez in Grecia sau cum sa traiesti frumos
Pe instructorul meu de kite il cheama Paul. E un englez sadea care are ceva din alura lui Gascoigne sau Rooney. E mai inalt, bine legat, ochi albastri, ras pe teasta bronzata, gambe solide, frumos modelate. Undeva la patruzeci de ani. Zambeste automat dupa fiecare propozitie, dar e ceva familiar in zambetul asta mecanic. Felul in care vorbeste si explica ma duce cu gandul la documentarele de pe Animal Planet. Dupa fiecare tirada face o pauza ca si cum eu as fi un telespectator care priveste exemplificarea vizuala. Pe toata durata pauzei zambeste amintindu-si parca momente frumoase din trecut. Are un aer strengaresc si-mi da senzatia ca ar sari la bataie senin, fara sa stea prea mult pe ganduri si fara vreun motiv bine intemeiat.
Prezumtia asta risca sa se adevereasca putin mai tarziu cand imi spune ca face kite de vreo sase ani, dar mai inainte a fost managerul unui club de vreo doua mii de oameni in Londra. Imi vine imediat in minte un film senzational pe care nu-l gasesc pe nicaieri si pe care l-am vazut la Viena prin 99. Se numeste Rave Macbeth si este povestea shakespeariana a lui Macbeth adaptata modern pe fondul unui club de rave din Londra unde eroul principal e dealer de cocaina si aspirant la statutul de manager al clubului. Parca niciodata rave-ul nu mi s-a parut speculat mai bine intr-o pelicula. Transa, droguri, blesteme si halucinatii, sete de putere prin sange, cocaina, beat neintrerupt, constiinte pierdute, sex plutind in aer sau prelins pe peretii toaletelor traficate infernal. Femeia ca motor al tuturor lucrurilor.
Paul imi spune ca a renuntat la managementul localului pentru ca nu avea timp de kite. Simplu. Atat de simplu. O viata de om schimbata radical. De la stocuri si supravegheri, droguri si bauturi la negru, scandaluri aplanate, dimineti pierdute cu urechile tiuind infernal si priviri atintite in gol, tulburate de miscarile ritmice ale maturatorilor de bar, la plaja intinsa pe care ne aflam acum cu capetele intinse urmarind un zmeu care zboara profilandu-se pe cerul albastru. Grecia, Mexic, Insulele Canare invatandu-i pe oameni sa pluteasca cu placa trasa de un zmeu. Atat de simplu. Cat de usor sa-ti schimbi viata, cat de greu sa ridici decizia din noroiul in care te zbati.
Prezumtia asta risca sa se adevereasca putin mai tarziu cand imi spune ca face kite de vreo sase ani, dar mai inainte a fost managerul unui club de vreo doua mii de oameni in Londra. Imi vine imediat in minte un film senzational pe care nu-l gasesc pe nicaieri si pe care l-am vazut la Viena prin 99. Se numeste Rave Macbeth si este povestea shakespeariana a lui Macbeth adaptata modern pe fondul unui club de rave din Londra unde eroul principal e dealer de cocaina si aspirant la statutul de manager al clubului. Parca niciodata rave-ul nu mi s-a parut speculat mai bine intr-o pelicula. Transa, droguri, blesteme si halucinatii, sete de putere prin sange, cocaina, beat neintrerupt, constiinte pierdute, sex plutind in aer sau prelins pe peretii toaletelor traficate infernal. Femeia ca motor al tuturor lucrurilor.
Paul imi spune ca a renuntat la managementul localului pentru ca nu avea timp de kite. Simplu. Atat de simplu. O viata de om schimbata radical. De la stocuri si supravegheri, droguri si bauturi la negru, scandaluri aplanate, dimineti pierdute cu urechile tiuind infernal si priviri atintite in gol, tulburate de miscarile ritmice ale maturatorilor de bar, la plaja intinsa pe care ne aflam acum cu capetele intinse urmarind un zmeu care zboara profilandu-se pe cerul albastru. Grecia, Mexic, Insulele Canare invatandu-i pe oameni sa pluteasca cu placa trasa de un zmeu. Atat de simplu. Cat de usor sa-ti schimbi viata, cat de greu sa ridici decizia din noroiul in care te zbati.
luni, 13 iulie 2009
Am zburat pe apa!!
Senzatia este inexplicabila si irepetabila. Momentul in care - dupa eforturi si chin care te-au adus in pragul exasperarii - reusesti sa te ridici cu placa din apa si sa plutesti pentru cateva zeci de metri este poate cea mai puternica senazatie de libertate si independenta pe care am trait-o pana acum.
Poate mai puternica decat mersul pe motocicleta. Am simtit ca zbor si parca sufletul mi s-a dilatat lipindu-mi plamanii de coaste. A fost incredibil tocmai pentru ca nu a durat mult si a fost mai degraba intamplator decat rodul aplicarii lectiilor invatate. Pe de alta parte cele cateva zeci de metri au urlat la mine: poti!!!! poti bai tampitule!!! poti sa plutesti in vant!!
Zmeul devine prieten intr-o secunda si realizezi ca depinde doar de tine ca prietenia asta sa tina si sa te duca la extaz!!!
Mai e mult pana atunci dar vom lupta:)
Poate mai puternica decat mersul pe motocicleta. Am simtit ca zbor si parca sufletul mi s-a dilatat lipindu-mi plamanii de coaste. A fost incredibil tocmai pentru ca nu a durat mult si a fost mai degraba intamplator decat rodul aplicarii lectiilor invatate. Pe de alta parte cele cateva zeci de metri au urlat la mine: poti!!!! poti bai tampitule!!! poti sa plutesti in vant!!
Zmeul devine prieten intr-o secunda si realizezi ca depinde doar de tine ca prietenia asta sa tina si sa te duca la extaz!!!
Mai e mult pana atunci dar vom lupta:)
duminică, 12 iulie 2009
Offf...
In capul fiecaruia dintre voi as vrea sa posed un sertar pe care sa-l pot trage la ceas de seara. In sertarul asta ar trebui sa fie ingramadite toate starile si senzatiile pe care mi le produc locurile in care ma aflu. Toate, exprimate in cuvinte. Cuvinte frumoase, nemaiauzite si etern cunoscute, bulucite in sertarele mintilor voastre. Imbatat de tot ce traiesc, simt si tanjesc sa rostesc numere. Un numar pentru fiecare dintre voi. Un numar care sa alinieze cuvintele din sertarele pe care le am pe dealurile mintilor voastre. E prea frumos acum si numai acest soi de matematica, indusa aleatoriu, ma poate salva. Vreau sa rostesc numerele care sa alinieze cuvinte. Prin fata ochilor vostri insetati de frumos si de liniste se vor perinda picuri de opium cu reflexiile locurilor in care ma aflu... Un numar pentru fiecare dintre voi... 35, 86996, 2, 56, 118, 333355, 658, 6665, 6654!, 558, 12, 58345, 1156811155, 6, 239..........
sâmbătă, 11 iulie 2009
Despre greci si tutun
Tudor: -If I want to buy a house here, it's expensive?
Costas: -Yes, my friend, very expensive!
Tudor: -But we have a global crisis, shouldn't the prices go down a little?
Costas: -Not here. We don't need money, here...
Tudor: -How come?
Costas: -We have the money. We don't want more.
Tudor:-...
Costas: -The crisis didn't hit us... a lot of greek money is in the black market... so...
Tudor: -But tourism...
Costas: -Last thing a man will cut is a holiday in Greece...
Tudor: -So if I want to buy a little house here...
Costas: -It's very hard. They might triple the price for you...
Tudor: -Why?!???
Costas: -For greeks here, the most important thing is the neighbourhood... the one who live next door to them... if you come and want to buy and they know nothing about you they give you a sky high price... but if a nephew comes they give the lowest price possible... they don't want money, they want peace...
Tudor: -Costas, tell me how come that Greece is in EU for such a long time and you still have outdoor advertising for cigarettes? In Romania we don't have that anymore! Shouldn't be the same law for everyone?
Costas: -Yes but remember, the greeks are the biggest tobbaco producer in Europe... and we smoke a lot... but slowly we started to forbid it...
Tudor: -You do in ten years what we did in two???
Costas: -Well, you have to go slow with the greeks, we like to smoke...
Costas: -You don't do things fast here... any government that does that falls the next day...
Costas: -Yes, my friend, very expensive!
Tudor: -But we have a global crisis, shouldn't the prices go down a little?
Costas: -Not here. We don't need money, here...
Tudor: -How come?
Costas: -We have the money. We don't want more.
Tudor:-...
Costas: -The crisis didn't hit us... a lot of greek money is in the black market... so...
Tudor: -But tourism...
Costas: -Last thing a man will cut is a holiday in Greece...
Tudor: -So if I want to buy a little house here...
Costas: -It's very hard. They might triple the price for you...
Tudor: -Why?!???
Costas: -For greeks here, the most important thing is the neighbourhood... the one who live next door to them... if you come and want to buy and they know nothing about you they give you a sky high price... but if a nephew comes they give the lowest price possible... they don't want money, they want peace...
Tudor: -Costas, tell me how come that Greece is in EU for such a long time and you still have outdoor advertising for cigarettes? In Romania we don't have that anymore! Shouldn't be the same law for everyone?
Costas: -Yes but remember, the greeks are the biggest tobbaco producer in Europe... and we smoke a lot... but slowly we started to forbid it...
Tudor: -You do in ten years what we did in two???
Costas: -Well, you have to go slow with the greeks, we like to smoke...
Costas: -You don't do things fast here... any government that does that falls the next day...
vineri, 10 iulie 2009
joi, 9 iulie 2009
Nu plecati in vacanta cu grupul. Va rog!
Cea mai mare tampenie mi se pare ideea de a pleca in vacanta cu "grupul". Nimic nu poate fi mai obositor si mai deprimant. Te intorci acasa alga. Totul e pe fuga, o ora aici, patruzeci si cinci de minute dincolo, acum avem doua ore program de voie sau shopping. Ideea de a "beneficia" de "program de voie" in vacanta - care se traduce, de altfel, prin posibilitatea desprinderii de grup pentru scurt timp - mi se pare uluitoare. Ca si cum e unanim acceptat ca vacanta e o datorie si o responsabilitate, iar cele doua ore "de voie" sunt libertatea pe care o pot gusta turistii.
Dincolo de asta, operatorii si toate rotitele sistemului - ghizi, soferi, receptioneri - trateaza grupurile ca pe niste baloturi pe care le incarca dintr-o parte in alta. Grupul este injectat cu ingrasaminte culturale, uite colo o biserica, colo un monument, dar haideti repede ca o sa cada soarele si pierdem partea cea mai interesanta, hai faceti poze, hei, hei, lasa suvenirurile acum; avem maine 2-3 ore si pentru suveniruri. De multe ori turistii sunt transpirati si debusolati la sfarsitul zilei, incurcand vreun ctitor de manastire cu un guvernator roman care a inecat o provincie intr-o baie de sange.
Nimic nu se sedimenteaza, nu e timp de reflectie, se apropie seara si grupul e obosit, nici vorba de prea multa distractie pentru ca maine la opt se da adunarea si trebuie sa fim cu totii pregatiti in fata receptiei cu burtile burdusite de micul dejun continental, gata sa mai exploram vreo pestera, un munte sau vreun sit arheologic din care n-o sa intelegem nimic.
Grupul tanjeste dupa cateva ore de plaja, dar programul e program, trebuie sa vizitam pentru ca pe traseu asteapta infrigurati colaboratorii de turism sa-si primeasca partea de contributie la marele festin din saptamana asta. Intotdeauna ghizii cunosc un loc special, ceva ce nu stie toata lumea si prin care s-au perindat miile de oameni care au semnat un contract cu asta sau ailalta agentie.
Aseara stateam intr-o taverna cu o sticla de vin in fata si priveam luminile portului din insula de pe malul opus. Cateva mese de indragostiti populau micutul restaurant din piatra si var. Soapte dulci, muzica in surdina. Sufletul mi-era uns cu alifia tamaduitoare a nepasarii. In stanga mea, o masa de vreo douazeci de oameni. La inceput am crezut ca era o reuniune de afaceri pentru ca mai apoi sa constat ca erau vreo zece cupluri. Mesenii pareau ca incearca din rasputeri sa lege o conversatie comuna, care sa-i priveasca pe toti cei douazeci. Tacerea, insa, isi facea loc cu coatele printre oamenii si-asa derutati. Cuplurile se priveau reciproc, dar nu indrazneau sa-si adanceasca intimitatea. Stinghereala plutea in aer ca un parfum greu. Ghidul simte si preia conducerea: - Pot sa imit orice limba, vreti sa vedeti? Nimeni nu pare curios, dar el incepe spectacolul catorva limbi de circulatie universala. Japonezi cu urlete prelungi, indieni care stalcesc consoanele in engleza, francezi afectati si, bineinteles, nemti autoritari si isterici. Grupul zambeste condescendent si aplauda timid dupa fiecare numar aproape complet lipsit de umor. Ghidul, insa, e de nestavilit si se agata de orice zambet, smulgand in final un hohot de ras de la unul din barbatii mai chercheliti si loviti in moalele capului de caldura de peste zi.
Asta e atmosfera pret de inca vreo douazeci de minute. Dupa care, surpriza! Ghidul dispare pentru ca sa apara dupa cateva zeci de secunde care au trecut ca anii pentru grupul neomogen, purtand pe brate un tort cu o lumanare. Aveam sa aflam astfel ca e ziua uneia dintre fetele din grup. Se canta la multi ani si oamenii, prea obositi ca sa mai poata disimula, schiteaza ranjete schizofrene semn ca prietenia legata in vreo trei zile de haituala prin caldurile Greciei ar fi una solida. Fata pare inteligenta, prin urmare cu atat mai stinghera, cerandu-si cumva scuze ca trebuie sa supuna lumea la o efuziune nedorita.
Apoi, mai trec zece minute si ghidul sare brusc in picioare si, asemeni unui dirijor inaintea alegro-ului de la uvertura Cotofanei Hoate, face de trei ori un semn scurt cu ambele maini in sus. Hai, ridicarea. Pentru o secunda mesenii privesc buimaciti gestul nepotrivit de autoritar, dupa care se ridica resemnati indreptandu-se spre iesire. Ghidul trece pe langa mine si sopteste ceva sefului de sala. E mic de statura are vreo cincizeci de ani si fata brazdata de soare. Are o fata ca din cauciuc, impersonala, dar extrem de mobila gata sa scoata la iveala cele mai ciudate atitudini si sa le imprime pe bucata de piele arsa de vanturile croazierelor. Acum este insa serios, schimba cuvinte abrupte cu seful de sala, verifica mobilul si se indreapta spre iesire, nu inainte de a-si trage peste fata cel mai hlizit ranjet cu putinta. Turistii il intampina cascand. Maine e o noua zi de vacanta.
Seful de sala se apropie de mine zambind: - You want some more wine? - No, it's ok. - Come on have the bottle, it's on me! - I can't drink that much! - Yes, you can my friend, you can... come have it all… it's a beautiful night… and maybe we have wind tomorrow...
Dincolo de asta, operatorii si toate rotitele sistemului - ghizi, soferi, receptioneri - trateaza grupurile ca pe niste baloturi pe care le incarca dintr-o parte in alta. Grupul este injectat cu ingrasaminte culturale, uite colo o biserica, colo un monument, dar haideti repede ca o sa cada soarele si pierdem partea cea mai interesanta, hai faceti poze, hei, hei, lasa suvenirurile acum; avem maine 2-3 ore si pentru suveniruri. De multe ori turistii sunt transpirati si debusolati la sfarsitul zilei, incurcand vreun ctitor de manastire cu un guvernator roman care a inecat o provincie intr-o baie de sange.
Nimic nu se sedimenteaza, nu e timp de reflectie, se apropie seara si grupul e obosit, nici vorba de prea multa distractie pentru ca maine la opt se da adunarea si trebuie sa fim cu totii pregatiti in fata receptiei cu burtile burdusite de micul dejun continental, gata sa mai exploram vreo pestera, un munte sau vreun sit arheologic din care n-o sa intelegem nimic.
Grupul tanjeste dupa cateva ore de plaja, dar programul e program, trebuie sa vizitam pentru ca pe traseu asteapta infrigurati colaboratorii de turism sa-si primeasca partea de contributie la marele festin din saptamana asta. Intotdeauna ghizii cunosc un loc special, ceva ce nu stie toata lumea si prin care s-au perindat miile de oameni care au semnat un contract cu asta sau ailalta agentie.
Aseara stateam intr-o taverna cu o sticla de vin in fata si priveam luminile portului din insula de pe malul opus. Cateva mese de indragostiti populau micutul restaurant din piatra si var. Soapte dulci, muzica in surdina. Sufletul mi-era uns cu alifia tamaduitoare a nepasarii. In stanga mea, o masa de vreo douazeci de oameni. La inceput am crezut ca era o reuniune de afaceri pentru ca mai apoi sa constat ca erau vreo zece cupluri. Mesenii pareau ca incearca din rasputeri sa lege o conversatie comuna, care sa-i priveasca pe toti cei douazeci. Tacerea, insa, isi facea loc cu coatele printre oamenii si-asa derutati. Cuplurile se priveau reciproc, dar nu indrazneau sa-si adanceasca intimitatea. Stinghereala plutea in aer ca un parfum greu. Ghidul simte si preia conducerea: - Pot sa imit orice limba, vreti sa vedeti? Nimeni nu pare curios, dar el incepe spectacolul catorva limbi de circulatie universala. Japonezi cu urlete prelungi, indieni care stalcesc consoanele in engleza, francezi afectati si, bineinteles, nemti autoritari si isterici. Grupul zambeste condescendent si aplauda timid dupa fiecare numar aproape complet lipsit de umor. Ghidul, insa, e de nestavilit si se agata de orice zambet, smulgand in final un hohot de ras de la unul din barbatii mai chercheliti si loviti in moalele capului de caldura de peste zi.
Asta e atmosfera pret de inca vreo douazeci de minute. Dupa care, surpriza! Ghidul dispare pentru ca sa apara dupa cateva zeci de secunde care au trecut ca anii pentru grupul neomogen, purtand pe brate un tort cu o lumanare. Aveam sa aflam astfel ca e ziua uneia dintre fetele din grup. Se canta la multi ani si oamenii, prea obositi ca sa mai poata disimula, schiteaza ranjete schizofrene semn ca prietenia legata in vreo trei zile de haituala prin caldurile Greciei ar fi una solida. Fata pare inteligenta, prin urmare cu atat mai stinghera, cerandu-si cumva scuze ca trebuie sa supuna lumea la o efuziune nedorita.
Apoi, mai trec zece minute si ghidul sare brusc in picioare si, asemeni unui dirijor inaintea alegro-ului de la uvertura Cotofanei Hoate, face de trei ori un semn scurt cu ambele maini in sus. Hai, ridicarea. Pentru o secunda mesenii privesc buimaciti gestul nepotrivit de autoritar, dupa care se ridica resemnati indreptandu-se spre iesire. Ghidul trece pe langa mine si sopteste ceva sefului de sala. E mic de statura are vreo cincizeci de ani si fata brazdata de soare. Are o fata ca din cauciuc, impersonala, dar extrem de mobila gata sa scoata la iveala cele mai ciudate atitudini si sa le imprime pe bucata de piele arsa de vanturile croazierelor. Acum este insa serios, schimba cuvinte abrupte cu seful de sala, verifica mobilul si se indreapta spre iesire, nu inainte de a-si trage peste fata cel mai hlizit ranjet cu putinta. Turistii il intampina cascand. Maine e o noua zi de vacanta.
Seful de sala se apropie de mine zambind: - You want some more wine? - No, it's ok. - Come on have the bottle, it's on me! - I can't drink that much! - Yes, you can my friend, you can... come have it all… it's a beautiful night… and maybe we have wind tomorrow...
Henry Miller despre America
Ce frumos si adevarat spune Henry Miller despre America:
"In Europa, chiar cand orasele se modernizeaza, raman inca vestigii ale vechiului. In America, desi exista si aici vestigii, acestea sunt sterse, eradicate din constiinta, calcate in picioare, obliterate, anihilate din nou. Noul devine, de la o zi la alta, molia care roade tesatura vietii, nelasand nimic in loc, decat o gaura imensa. Nici macar un razboi nu poate aduce felul asta de pustiire si distrugere."
As adauga ca numai o cultura tanara poate da dovada de astfel de apetenta, incercand mereu "din goluri a se naste".
"In Europa, chiar cand orasele se modernizeaza, raman inca vestigii ale vechiului. In America, desi exista si aici vestigii, acestea sunt sterse, eradicate din constiinta, calcate in picioare, obliterate, anihilate din nou. Noul devine, de la o zi la alta, molia care roade tesatura vietii, nelasand nimic in loc, decat o gaura imensa. Nici macar un razboi nu poate aduce felul asta de pustiire si distrugere."
As adauga ca numai o cultura tanara poate da dovada de astfel de apetenta, incercand mereu "din goluri a se naste".
miercuri, 8 iulie 2009
Tropicul Capricornului
Am reusit sa termin Tropicul Capricornului al lui Henry Miller. Recomand aceasta carte, cu o traducere excelenta a Antoanetei Ralian. Sunt pasaje de o betie de idei si cuvinte care iti dau de gandit vizavi de limitele scrisului. Miller se scufunda intr-un mal de asocieri, filozofeaza prevalandu-se de sex ca inceput si sfarsit al tuturor lucrurilor, centru al universului cuprins intr-o gamalie de ac. Un pasaj legat de copilarie absolut sfasietor. Cartea e un bisturiu care taie si vindeca in acelasi timp. Sinceritate debordanta. Cinism care curata. Se joaca cu timpii si cu firul epic scotand in evidenta un singur lucru: NEVOIA DE A SCRIE. Cu orice pret. Cititi, va veti bucura.
marți, 7 iulie 2009
Ah, Grecia...
Mananc la o taverna cu musamale si galagie. Ma serveste un pusti grec de vreo saptespe ani. Are un chip de efigie. Alb, bleumarin, bordeaux, indigo sunt culorile care ma inconjoara. Ma aflu pe o intrare ingusta care deriva dintr-o strada plina cu taverne, pravalii de suveniruri, balcoane de localnici in care babe ancestrale fumeaza de zor si privesc lumea cu ochii mijiti, ingaduitoare cu toti turistii astia care habar n-au pe ce lume se afla. E ceva greu, ca de plumb in nemiscarea cu care vegeteaza prin tavernele lor aceste mame de patroni sau patroane ele insele. E ca un legamant pe care-l vegheaza sa nu se desfaca, vraja prosperitatii si a linistii.
Fumeaza intr-una, serpoaice cu picioarele desfacute si macinate de varice, cu tenul crapat de vreme si rochii albe apretate sau inflorate. Este formidabila nesupunerea grecilor fata de Europa. Formidabila si fascinanta. Sunt singura tara europeana care cred ca mai permite reclame "outdoor" la tutun. De parca fumatul face parte din traditia lor de nedezradacinat. Peste tot in Atena si aiurea vezi billboard-uri care te invita sa gusti un tutun bun. E ca o incursiune in trecut.
Apoi, babele, talismanele vii ale tavernelor care amintesc ca afacerile bune se fac in familie si la ceas de noapte se urzesc planurile pentru cutare si cutare nunta sau fecior care trebuie insurat si aparat, sa nu se lepede de familie, sa mearga treaba ca pe roate si iar un fum de tigare si nemiscarea, mai ales nemiscarea pe caldurile astea care topesc pana si varul de pe casutele din piatra si lemn masiv, lemn negru, lemn orthodox, sincer si curat si scuterele rezemate de casutele din piatra si var pe ulite inguste unde barfa se raspandeste ca o ciuma.
Fumeaza intr-una, serpoaice cu picioarele desfacute si macinate de varice, cu tenul crapat de vreme si rochii albe apretate sau inflorate. Este formidabila nesupunerea grecilor fata de Europa. Formidabila si fascinanta. Sunt singura tara europeana care cred ca mai permite reclame "outdoor" la tutun. De parca fumatul face parte din traditia lor de nedezradacinat. Peste tot in Atena si aiurea vezi billboard-uri care te invita sa gusti un tutun bun. E ca o incursiune in trecut.
Apoi, babele, talismanele vii ale tavernelor care amintesc ca afacerile bune se fac in familie si la ceas de noapte se urzesc planurile pentru cutare si cutare nunta sau fecior care trebuie insurat si aparat, sa nu se lepede de familie, sa mearga treaba ca pe roate si iar un fum de tigare si nemiscarea, mai ales nemiscarea pe caldurile astea care topesc pana si varul de pe casutele din piatra si lemn masiv, lemn negru, lemn orthodox, sincer si curat si scuterele rezemate de casutele din piatra si var pe ulite inguste unde barfa se raspandeste ca o ciuma.
luni, 6 iulie 2009
Biletel din Paradis
Am ajuns in paradis. Nu, n-am murit, dar, dupa cum bine stiti, oamenii idealizeaza paradisul aici, pe pamant. Dupa cum v-am obisnuit deja (Valea Binecuvantata), n-o sa va spun locatia exacta. Ma aflu in Grecia, asta pot sa divulg :) In rest, am sa va arat poze, clisee fotografice dulcege, o sa scriu si mai vedem.
Deocamdata va las... Ma striga linistea si trebuie sa raspund. Linistea nu asteapta nimic de la mine, dar totusi ma simt dator sa ii dau un sarut pe obraz, in bataia soarelui fierbinte, mustrati usor de fosnetul ascutit al palmierilor.
Deocamdata va las... Ma striga linistea si trebuie sa raspund. Linistea nu asteapta nimic de la mine, dar totusi ma simt dator sa ii dau un sarut pe obraz, in bataia soarelui fierbinte, mustrati usor de fosnetul ascutit al palmierilor.
sâmbătă, 4 iulie 2009
4 iulie. Ingroparea libertatii
America sarbatoreste 4 iulie in stare de razboi. Bastionul democratiei si trambita libertatii are ambasadele inconjurate de garduri inalte, sarma ghimpata sau intarituri de beton, vajnic pazite de echipe antiteroriste. Trebuie sa recunoasteti ca este un paradox.
America si-a asumat rolul unic de gardian al legilor si principiilor libertatii elaborate in doua sute de ani de existenta, fara sa-si dea seama ca incercarea de a-i inlatura pe ceilalti de la masa la care libertatea se imparte in diverse forme este, de fapt, prima incalcare a principiilor de baza ale acesteia.
America nu crede in Dumnezeu. Crede in existenta Lui, dar I se substituie intr-un mod categoric. Pentru americani, Dumnezeu e un simbol care trebuie sa existe doar pentru a te prevala de el, un fel de veteran de razboi in numele caruia poti purcede la cutare si cutare acte. Dumnezeu e balast si America crede cu tarie ca se poate descurca mai bine fara.
Felul in care America sfideaza lumea are ceva din destinul tragic al lui Michael Jackson. America si Michael Jackson au un lucru in comun. Un fundament subred. Michael Jackson vine dintr-o familie saraca, dezorganizata, cu un tata betiv si bataus in care lectiile de morala au fost minime, daca nu de-a dreptul inexistente. Socul pe care l-a resimtit in urma formidabilului puseu de celebritate nu a putut fi absorbit de fiinta firava, fara copilarie si repere. In acelasi fel, America, o tara nascuta din ambitia feroce a tuturor viselor ratate si alungate din batrana Europa, nu a fost pregatita sa conduca lumea. Americii ii lipsesc lectiile si invataturile desprinse din toata macinarea Europei.
Cruciadele, razboaiele de independenta, marirea si decaderea imperiilor, Napoleon, bascii, Revolutia Franceza, Renasterea, sangeroasele dinastii britanice, Carol I al Frantei, Isabela a Spaniei, ciumele si Inchizitia, toate nu sunt decat lectiile pe care parintii batausi si saraci ai Americii nu au avut cum sa le predea copilului rebel gata sa parvina cu orice pret. Idolii Americii ard pentru ca nu au trecut, nu au Dumnezeu, nu au nimic din ceea ce le-ar putea asigura oxigenul sus in varf. James Dean, Elvis, Morisson, Kurt Kobain, Hendrix, Janis Joplin, toti sunt copiii unei Americi care nu a stiut sa-i creasca. America e prea tanara ca sa-si invete copiii. Visul american e bolnav, e amagirea unui copil abandonat pe strazi si care priveste cu pofta si ura la vitrinele celorlalte civilizatii. John Lennon nu s-ar fi sinucis niciodata. Keith Richards, Mick Jagger au coborat pana in iad si au tras pe nas cenusa alba a pustiului sufletesc, dar s-au salvat. S-au salvat pentru ca trecutul i-a tinut de mana strans. O mana elastica, atat de elastica incat a coborat cu ei pana in iad si acolo, ajunsa la capatul elongatiei, asemeni corzii de bungee jumping, i-a smucit inapoi cu o viteza fabuloasa.
America nu are trecut. Michael Jackson a avut un trecut trist, bantuit de spaime, batai si presarat cu prea putine vorbe bune. Toata viata a incercat sa si-l nege, sa-l stearga de pe fata pamantului, sa uite, fara sa realizeze ca odata cu inceputul caderii libere nu va mai exista un punct de sprijin. America, la fel ca Michael Jackson, vrea sa devina alba, vrea sa ne arate noua, restului lumii, ca Libertatea poate fi reinventata cu Dumnezeu lasat de-o parte. E un exercitiu oribil, grotesc si de o trufie fara margini. Pentru moment, Europa, cu aerul unei femei trecute de patruzeci de ani si care se entuziasmeaza la atentiile unui adolescent in calduri, nu face nimic mai mult decat sa contemple acest joc erotic. Piramidele, insa, zambesc. E un zambet glacial, fara niciun dram de condescendenta sau amuzament, este zambetul ingaduitor al trimisilor lui Dumnezeu pe pamant.
La multi ani, America!
P.S. Poate ca nu e intamplator ca, in preajma zilei de 4 iulie, America nu sarbatoreste, ci isi ingroapa unul dintre copiii caruia i-a predat o lectie gresita de Libertate.
America si-a asumat rolul unic de gardian al legilor si principiilor libertatii elaborate in doua sute de ani de existenta, fara sa-si dea seama ca incercarea de a-i inlatura pe ceilalti de la masa la care libertatea se imparte in diverse forme este, de fapt, prima incalcare a principiilor de baza ale acesteia.
America nu crede in Dumnezeu. Crede in existenta Lui, dar I se substituie intr-un mod categoric. Pentru americani, Dumnezeu e un simbol care trebuie sa existe doar pentru a te prevala de el, un fel de veteran de razboi in numele caruia poti purcede la cutare si cutare acte. Dumnezeu e balast si America crede cu tarie ca se poate descurca mai bine fara.
Felul in care America sfideaza lumea are ceva din destinul tragic al lui Michael Jackson. America si Michael Jackson au un lucru in comun. Un fundament subred. Michael Jackson vine dintr-o familie saraca, dezorganizata, cu un tata betiv si bataus in care lectiile de morala au fost minime, daca nu de-a dreptul inexistente. Socul pe care l-a resimtit in urma formidabilului puseu de celebritate nu a putut fi absorbit de fiinta firava, fara copilarie si repere. In acelasi fel, America, o tara nascuta din ambitia feroce a tuturor viselor ratate si alungate din batrana Europa, nu a fost pregatita sa conduca lumea. Americii ii lipsesc lectiile si invataturile desprinse din toata macinarea Europei.
Cruciadele, razboaiele de independenta, marirea si decaderea imperiilor, Napoleon, bascii, Revolutia Franceza, Renasterea, sangeroasele dinastii britanice, Carol I al Frantei, Isabela a Spaniei, ciumele si Inchizitia, toate nu sunt decat lectiile pe care parintii batausi si saraci ai Americii nu au avut cum sa le predea copilului rebel gata sa parvina cu orice pret. Idolii Americii ard pentru ca nu au trecut, nu au Dumnezeu, nu au nimic din ceea ce le-ar putea asigura oxigenul sus in varf. James Dean, Elvis, Morisson, Kurt Kobain, Hendrix, Janis Joplin, toti sunt copiii unei Americi care nu a stiut sa-i creasca. America e prea tanara ca sa-si invete copiii. Visul american e bolnav, e amagirea unui copil abandonat pe strazi si care priveste cu pofta si ura la vitrinele celorlalte civilizatii. John Lennon nu s-ar fi sinucis niciodata. Keith Richards, Mick Jagger au coborat pana in iad si au tras pe nas cenusa alba a pustiului sufletesc, dar s-au salvat. S-au salvat pentru ca trecutul i-a tinut de mana strans. O mana elastica, atat de elastica incat a coborat cu ei pana in iad si acolo, ajunsa la capatul elongatiei, asemeni corzii de bungee jumping, i-a smucit inapoi cu o viteza fabuloasa.
America nu are trecut. Michael Jackson a avut un trecut trist, bantuit de spaime, batai si presarat cu prea putine vorbe bune. Toata viata a incercat sa si-l nege, sa-l stearga de pe fata pamantului, sa uite, fara sa realizeze ca odata cu inceputul caderii libere nu va mai exista un punct de sprijin. America, la fel ca Michael Jackson, vrea sa devina alba, vrea sa ne arate noua, restului lumii, ca Libertatea poate fi reinventata cu Dumnezeu lasat de-o parte. E un exercitiu oribil, grotesc si de o trufie fara margini. Pentru moment, Europa, cu aerul unei femei trecute de patruzeci de ani si care se entuziasmeaza la atentiile unui adolescent in calduri, nu face nimic mai mult decat sa contemple acest joc erotic. Piramidele, insa, zambesc. E un zambet glacial, fara niciun dram de condescendenta sau amuzament, este zambetul ingaduitor al trimisilor lui Dumnezeu pe pamant.
La multi ani, America!
P.S. Poate ca nu e intamplator ca, in preajma zilei de 4 iulie, America nu sarbatoreste, ci isi ingroapa unul dintre copiii caruia i-a predat o lectie gresita de Libertate.
vineri, 3 iulie 2009
Valentina, ultima speranta
Intodeauna m-a fascinat finalul cartii “Pe aripile vantului” de Margaret Mitchell: “si maine mai e o zi”. Pentru mine a existat si va exista intotdeauna “o zi de maine” pe care o astept cu bucurie si incredere, o zi de maine in care pot sa muncesc, sa rad, dar, mai ales, sa alin durerea cuiva. O propozitie care include in ea totul: legea compensatiei, indemnul de a merge mai departe, speranta si bucuria de a trai.
Chiar daca a plecat din Romania umilita, fara bani, doar cu lucrurile de pe ea, impinsa cu forta intr-o masina, tinuta de maini, de cap, de picioare, cu gura astupata de mainile murdare ale unui politist mandru ca isi face datoria, pentru Valentina “si maine mai e o zi”...
Asa cum am promis, am redeschis procesul ei si lupta continua. Am cunoscut pe cineva care s-a oferit sa o apere pe Valentina in lipsa. Nimic nu este intamplator. De data asta, insa, este vorba de un profesionist adevarat, care isi onoreaza profesia si care se lupta pentru fiecare cauza, cu devotament si cu mult suflet. Av.Luiza Popescu, intr-o saptamana, a reusit sa adune mai multe probe decat altii in 3 luni.
Am sunat-o pe Valentina ca sa-i dau putin curaj. Locuieste cu parintii ei, la 300 de km de Chisinau, intr-un sat unde nu exista nici macar un oficiu postal. Nu are niciun mijloc de subzistenta, lucreaza la camp si isi ajuta parintii. Nu se poate bucura nici macar de copiii ei, imprastiati pe la rude. Experienta ultimelor zile petrecute in Romania i-a mutilat sufletul.
Chiar daca, dupa disparitia unui idol, viata pare sa se fi oprit in loc, noi, cei care supravietuim, trebuie sa facem un efort de vointa si sa o luam de la inceput.
Din ce in ce mai rar, un om nevinovat si sarac are castig de cauza in tribunalele din Romania sau din ce in ce mai rar invinge dreptatea. Procesul Valentinei a fost o farsa de la inceput si pana la sfarsit, o farsa al carei titlu ar putea fi “Tradarea colectiva”,o farsa jucata prost, care pe noi spectatorii nu ne-au convins. Judecatori, politisti si o avocata si-au dat mana ca sa ingroape un dosar. Dar un dosar = un om!
Care a fost MIZA acestui “spectacol”, de vreme ce Valentina nu este o persoana importanta, in jurul careia sa se vehiculeze sume de bani sau alte avantaje... sau poate tocmai de aceea. Mai degraba, acoperirea unui politist agresiv si impertinent care nu si-a inchipuit ca cineva o sa aiba curajul sa-l conteste.
Cand intram intr-o sala de judecata ca sa depunem marturie, ni se cere sa juram in numele Domnului ca vom spune adevarul si numai adevarul. Oare tot in numele Domnului si al credintei Crestine judecatorii nu isi motiveaza deciziile cu lunile, inchid dosarele irevocabil fara sa le judece, iar avocatii apararii lipsesc de la procese invocand o “cadere de calciu”, de exemplu, in timp ce ei sau ele, se afla in provincie la procese mult mai rentabile...?
Avocata L.M. Platon a lipsit de la procesul din 28 aprile a.c. in care urma sa se decida soarta clientei sale, Valentina Secrieru, de la care primise o suma de bani si careia ii promisese tot sprijinul.
Aceasta atitudine este fara comentarii, dar explica tot ceea ce a urmat!
Iarina Demian
Chiar daca a plecat din Romania umilita, fara bani, doar cu lucrurile de pe ea, impinsa cu forta intr-o masina, tinuta de maini, de cap, de picioare, cu gura astupata de mainile murdare ale unui politist mandru ca isi face datoria, pentru Valentina “si maine mai e o zi”...
Asa cum am promis, am redeschis procesul ei si lupta continua. Am cunoscut pe cineva care s-a oferit sa o apere pe Valentina in lipsa. Nimic nu este intamplator. De data asta, insa, este vorba de un profesionist adevarat, care isi onoreaza profesia si care se lupta pentru fiecare cauza, cu devotament si cu mult suflet. Av.Luiza Popescu, intr-o saptamana, a reusit sa adune mai multe probe decat altii in 3 luni.
Am sunat-o pe Valentina ca sa-i dau putin curaj. Locuieste cu parintii ei, la 300 de km de Chisinau, intr-un sat unde nu exista nici macar un oficiu postal. Nu are niciun mijloc de subzistenta, lucreaza la camp si isi ajuta parintii. Nu se poate bucura nici macar de copiii ei, imprastiati pe la rude. Experienta ultimelor zile petrecute in Romania i-a mutilat sufletul.
Chiar daca, dupa disparitia unui idol, viata pare sa se fi oprit in loc, noi, cei care supravietuim, trebuie sa facem un efort de vointa si sa o luam de la inceput.
Din ce in ce mai rar, un om nevinovat si sarac are castig de cauza in tribunalele din Romania sau din ce in ce mai rar invinge dreptatea. Procesul Valentinei a fost o farsa de la inceput si pana la sfarsit, o farsa al carei titlu ar putea fi “Tradarea colectiva”,o farsa jucata prost, care pe noi spectatorii nu ne-au convins. Judecatori, politisti si o avocata si-au dat mana ca sa ingroape un dosar. Dar un dosar = un om!
Care a fost MIZA acestui “spectacol”, de vreme ce Valentina nu este o persoana importanta, in jurul careia sa se vehiculeze sume de bani sau alte avantaje... sau poate tocmai de aceea. Mai degraba, acoperirea unui politist agresiv si impertinent care nu si-a inchipuit ca cineva o sa aiba curajul sa-l conteste.
Cand intram intr-o sala de judecata ca sa depunem marturie, ni se cere sa juram in numele Domnului ca vom spune adevarul si numai adevarul. Oare tot in numele Domnului si al credintei Crestine judecatorii nu isi motiveaza deciziile cu lunile, inchid dosarele irevocabil fara sa le judece, iar avocatii apararii lipsesc de la procese invocand o “cadere de calciu”, de exemplu, in timp ce ei sau ele, se afla in provincie la procese mult mai rentabile...?
Avocata L.M. Platon a lipsit de la procesul din 28 aprile a.c. in care urma sa se decida soarta clientei sale, Valentina Secrieru, de la care primise o suma de bani si careia ii promisese tot sprijinul.
Aceasta atitudine este fara comentarii, dar explica tot ceea ce a urmat!
Iarina Demian
joi, 2 iulie 2009
Ragetul uterului si mailurile umanitare
- Mami, imi dai putina apa?
- Da, iubita mea, uite aici paharul, bea usor (femeia ii intinde paharul cu ochii in lacrimi)
- Mami, cine tipa?
- E un domn batran alaturi...
- Il doare?
- Il doare...
- Mingea, mami, mingea... (copilul rasufla greu)
- Sa-l chem pe doctor?? Ana?? (femeia este terifiata)
- Mingea-mi vine in gat... cheama...
Femeia iese in goana pe usa salonului. Fetita ramane singura si isi da duhul cu ochii ingroziti de teama si spasme. Singura cu aparatele care-si urmeaza miscarile verticale sau orizontale si dupa moartea ei.
Cand femeia se intoarce impreuna cu doctorul nu mai este nimic in afara unui urlet inuman. Nu corzile vocale emit acest zgomot. Este un raget care infioara tot ce intalneste in cale, amestecul tuturor animalelor din univers ranite de moarte, transformat intr-un fluid electric de milioane de watti si apoi un sunet nascut din amintirea uterului care a dat nastere copilului ce tocmai s-a stins. La ceasul de taina al plecarii, uterul a urlat ranit de moarte.
Ultimele propozitii ale unui copil care paraseste aceasta lume: 1.Mami, imi dai putina apa? 2.Mami, cine tipa? 3.Mingea, mami, mingea-mi vine in gat... cheama...
Femeii pravalite pe podea ii curg balele odata cu ultimele valuri de aer care parasesc toracele. Urmeaza o inhalatie si din nou ragetul de pe alta lume. Medicul, stingher, lasa timpul sa-si faca treaba. O asistenta inchide aparatele si se pregateste sa acopere trupul cald al fetei plecate.
--------------------------------------------------------------------------------
E un scenariu care se intampla zilnic in mii de locuri. De multe ori banii munciti de noi pot rescrie finalul. Banii munciti de noi, cei sanatosi.
E foarte greu sa fii prezent in suferinta altora. Viata fuge de moarte. E foarte greu sa-ti amintesti tot timpul de cei mai in nevoie decat tine. Mirosul mortii alunga oamenii. E foarte greu.
Sa-ti dedici viata celor in suferinta, e probabil unul din primii pasi spre mantuire.
Nu sunt atat de puternic, nu sunt atat de pur. Incerc din cand in cand sa scriu despre asta sau sa cant. E umila mea contributie. Exercitiul amintirii poate fi salvarea celor care sufera. De aceea mailurile umanitare trebuie deschise, trebuie sa circule.
Nu mereu reusim...
- Da, iubita mea, uite aici paharul, bea usor (femeia ii intinde paharul cu ochii in lacrimi)
- Mami, cine tipa?
- E un domn batran alaturi...
- Il doare?
- Il doare...
- Mingea, mami, mingea... (copilul rasufla greu)
- Sa-l chem pe doctor?? Ana?? (femeia este terifiata)
- Mingea-mi vine in gat... cheama...
Femeia iese in goana pe usa salonului. Fetita ramane singura si isi da duhul cu ochii ingroziti de teama si spasme. Singura cu aparatele care-si urmeaza miscarile verticale sau orizontale si dupa moartea ei.
Cand femeia se intoarce impreuna cu doctorul nu mai este nimic in afara unui urlet inuman. Nu corzile vocale emit acest zgomot. Este un raget care infioara tot ce intalneste in cale, amestecul tuturor animalelor din univers ranite de moarte, transformat intr-un fluid electric de milioane de watti si apoi un sunet nascut din amintirea uterului care a dat nastere copilului ce tocmai s-a stins. La ceasul de taina al plecarii, uterul a urlat ranit de moarte.
Ultimele propozitii ale unui copil care paraseste aceasta lume: 1.Mami, imi dai putina apa? 2.Mami, cine tipa? 3.Mingea, mami, mingea-mi vine in gat... cheama...
Femeii pravalite pe podea ii curg balele odata cu ultimele valuri de aer care parasesc toracele. Urmeaza o inhalatie si din nou ragetul de pe alta lume. Medicul, stingher, lasa timpul sa-si faca treaba. O asistenta inchide aparatele si se pregateste sa acopere trupul cald al fetei plecate.
--------------------------------------------------------------------------------
E un scenariu care se intampla zilnic in mii de locuri. De multe ori banii munciti de noi pot rescrie finalul. Banii munciti de noi, cei sanatosi.
E foarte greu sa fii prezent in suferinta altora. Viata fuge de moarte. E foarte greu sa-ti amintesti tot timpul de cei mai in nevoie decat tine. Mirosul mortii alunga oamenii. E foarte greu.
Sa-ti dedici viata celor in suferinta, e probabil unul din primii pasi spre mantuire.
Nu sunt atat de puternic, nu sunt atat de pur. Incerc din cand in cand sa scriu despre asta sau sa cant. E umila mea contributie. Exercitiul amintirii poate fi salvarea celor care sufera. De aceea mailurile umanitare trebuie deschise, trebuie sa circule.
Nu mereu reusim...
Vama la Stuttgart. In atentia romanilor din Germania.
Proiectul Orient Express este un proiect teatral international,
a carui itinerare prin mai multe tari europene se face prin intermediul unui tren transformat intr-o scena pe roti.
Incepand din luna mai 2009 acest tren-teatru va calatori prin Europa pe urmele Orient Express-ului de odinioara.
Punctul de plecare al trenului este Ankara (Turcia). Dupa escale la Istanbul, Bucuresti, Craiova si Timisoara,
mai apoi in Novi-Sad (Serbia), Zagreb (Croatia), Ljubljana si Nova Gorica (Slovenia), Spoleto si Vicenza (Italia),
precum si Freiburg (Germania), trenul va ajunge in statia finala, Stuttgart, in luna iulie 2009.
Teatrul National din Craiova va reprezenta Romania cu piesa „Occident express” a dramaturgului
roman Matei Visniec, scrisa special pentru proiectul „Orient Express”.
In seara de 16 iulie 2009, dupa reprezentatia piesei romanesti, va avea loc si un concert pe o scena din
portul din Stuttgart (locatia proiectului). Vama va concerta astfel, la invitatia ICR BERLIN.
Lasand la o parte tonul comunicatului de mai sus sper sa ne vedem acolo cu cat mai multi romani din Stuttgart si din Germania. E prima noastra iesire si avem nevoie de incurajari:)
a carui itinerare prin mai multe tari europene se face prin intermediul unui tren transformat intr-o scena pe roti.
Incepand din luna mai 2009 acest tren-teatru va calatori prin Europa pe urmele Orient Express-ului de odinioara.
Punctul de plecare al trenului este Ankara (Turcia). Dupa escale la Istanbul, Bucuresti, Craiova si Timisoara,
mai apoi in Novi-Sad (Serbia), Zagreb (Croatia), Ljubljana si Nova Gorica (Slovenia), Spoleto si Vicenza (Italia),
precum si Freiburg (Germania), trenul va ajunge in statia finala, Stuttgart, in luna iulie 2009.
Teatrul National din Craiova va reprezenta Romania cu piesa „Occident express” a dramaturgului
roman Matei Visniec, scrisa special pentru proiectul „Orient Express”.
In seara de 16 iulie 2009, dupa reprezentatia piesei romanesti, va avea loc si un concert pe o scena din
portul din Stuttgart (locatia proiectului). Vama va concerta astfel, la invitatia ICR BERLIN.
Lasand la o parte tonul comunicatului de mai sus sper sa ne vedem acolo cu cat mai multi romani din Stuttgart si din Germania. E prima noastra iesire si avem nevoie de incurajari:)
miercuri, 1 iulie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)