România și Roșia Montană sau De ce am mers la proteste?

Duminică seară am participat la protestele din Piata Universității care vizează stoparea proiectului Roșia Montana.  Rândurile care urmează se vor un amestec de reportaj cu un soi de pagină de jurnal și ceva dicteu liber.

Am ajuns la Universitate pe la ora 18 30 când lumea începea să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții ceva mai târziu. Primul lucru care m-a suprins a fost componența eterogenă a grupului de manifestanți care avea să se păstreze și mai târziu când pe străzile Bucureștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori, medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi. Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți. Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona “hipster” sau “rock gotic”, “post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității naționale. Erau apoi “sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră să vină în piață îmbrăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Universitate și mai târziu cei douăzeci de mii de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc.

Absent la nunta mea

Stau așezat într o cafenea cochetă și intimă de pe strada Cetății din Sibiu. Mi-a fost recomandată de Andra, "omul nostru din Havana", aici la Media Music Awards. Sunt fericit că am posibilitatea să citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovsaya în tihnă, pentru că (în sfârșit) am timp. În salonul cu câteva mese în jurul cărora se aflã  scaune din diverse epoci și stiluri ca să exprime un soi de fuziune temporală, mă aflu eu și încă un cuplu. O muzică de lift se revarsă puțin cam tare din boxele care îți amintesc că ne aflăm în anul 2013. Pe pervazul ferestrelor care dau în stradă sunt aruncate "dezordonat" diverse obiecte de interior cândva posesoarele unor utilități practice: un sfeșnic, niște cești de cafea din metal, farfurii, partea superioară a unei mașini de cusut( Singer, probabil). Vremea afară este înnorată, aproape mohorâtă ca Rusia lui Putin din cartea Annei. În salon își fac apariția unu fotograf și doi viitori miri. Se învârt puțin și schimbă câteva cuvinte din care înțeleg că sunt în căutarea unui loc bun pentru o fotografie din albumul nunții. Genul ăla de fotografie în avans. Un instantaneu aranjat, dacă-mi pemiteti oximoronul. Mirele este nemulțumit de loc. Are un aer plictisit, ușor preocupat și este evident că el e de fapt liderul ședinței foto. Fotograful declanșează, exprimă sugestii și își ia banii. Mireasa are un aer ușor speriat e descumpănită și parcă blazată.
 
 Nu-mi plac nunțile. Nu mi-au plăcut niciodată. Poate și pentru faptul că la mine în familie nu s-a pus accentul pe partea festivă a acestui eveniment. Părinții mei s-au căsătorit la Mangalia și au petrecut la un restaurant cu un grup de patru, cinci prieteni. Întotdeauna mi s-a părut că din momentul în care au luat hotărârea să facă nunta, mirii sunt supuși unui calendar plictisitor de mici pasi imposibil de ocolit. Fotografia de nuntă, exercitarea opțiunii costumelor de nuntă, planificarea strategică a meselor, brainstormingul meniului, războiul muzicii ( e posibil ca mirele să prefere Pink Floyd, nașul mare să nutrească o nostalgie zdrobitoare pentru Giana Nanini - sau cum s-o scrie corect - iar familia miresei să nu renunțe în ruptul capului la Gheorge Turda sau Mirabela Dauer) O să spuneți că exagerez și că nu e realist să existe asemenea divergențe între miri și familiile lor. Pe naiba, sigur că e realist, consultați rata divorțurilor dacă nu mă credeți.
 
 Revenind, organizarea nunții mi se pare un calvar de la cap la coadă. Iar mirii - cei care ar trebui să fie beneficiarii unui eveniment memorabil - ajung să fie isterizați de mulțimea deciziilor pe care trebuie să le ia în cunostiinta de cauză. Visul că nunta poate fi organizată fără aportul lor se prăbușește a doua zi după ce au semnat contractul cu firma organizatoare. Ce mi se pare grav este că la fel ca în cazul instantaneului "aranjat" în care cei doi pozează de cele mai multe ori forțat zâmbitori, implicarea mirilor în organizarea nunții elimină orice formă de bucurie spontană. Practic pe miri propria lor nuntă nu-i mai surprinde cu nimic pentru că ei știu pe de rost desfășurătorul. Trebuie să fii cu adevărat detașat ca să te mai surprindă o data ceea ce cunoști în amănunt.
 
 Până la urmă nunta azi se înscrie într-un curent universal. Suntem pregătiți să trăim mimetic, ne dorim să mimăm toate lucrurile pe care ni le vindem ca ideale. Lumea ideală este în publicitatea care ne invadează viețile și care propune un anumit model de erou urban la a cărui înălțime dacă nu te ridici ai senzația că ești descalificat din lume. Nu pot să nu mă întorc la Viktor Pelevin ( Generation P, Mitraliera de lut ) care spune că de fapt publicitatea nu vinde produse ci fericire. Cât de fericiți suntem dacă ne spălam pe  dinți cu pasta x sau dacă ne cumpărăm mașina y sau dacă ne asigurăm la z. Starea de fericire este locul comun al tuturor produselor vândute publicitar. Nu ne rămâne decât să rămânem nefericiti când nu putem să accesăm acest mod de viață.
 
 Până la urmă cel mai simplu mod în care poți să ratezi nunta ta e să participi la ea. La fel cum, probabil, cel mai simplu mod de a rata fericirea este să-ți pui zilnic problema existenței ei.

Roșia Montana

M-am ferit să emit o opinie personală în ceea ce privește Roșia Montana pentru că am responsabilitatea de a fi profund documentat atunci când o fac.  Nu am putut însă să nu remarc acest "dialog" între autorul unui articol și un comentator al aceluiași articol. Mai jos aveți linkul la articol și comentariul. În urma lecturii procedați în consecință. 

Articolul

AICI

Comentariul

 (Marţi, 3 septembrie 2013, 18:25)

nova [utilizator] i-a raspuns lui un domn

"nu sunt de acord cu: pentru multi dintre ei, a salva Rosia Montana,... este inainte de toate o chestie cool" si "nici cu unii se comporta ca si cum ar fi fost deja supusi unei operatiuni de brainwashing de durata, altfel n-ar sustine lucruri pe care nu le inteleg pana la capat" Si acum sa aducem argumente : Daca ar vrea sa fie numai "cool" ar face cu totul altceva si nu si-ar pierde timpul in strada.
Ceea ce analizati d-le Tapalaga nu trebuie bagat in sabloanele pe care le-am citit toti prin carti. Acest tineret este totusi "altfel" cu un simt al dreptatii, echitatii, respect fata de natura mult mai pronuntat. DA, lucreaza in multinationale, DA, este educat si DA, are convingere sincera de aparare a mediului dar in acelasi timp nu are respect pentru multinationala in care lucreaza si care realizeaza milioane profit pe munca sutelor de angajati ca el, care sunt pur si simplu exploatati.Capitalismul adevarat incepe sa se traduca in toata lumea cu - vreau mai multi bani CU ORICE PRET ( micul patron care face profit 100000 euro pe luna cu trei angajati platiti cu salariul minim este adevaratul nostru capitalist, la fel cu parvenitul care a stiut sa fure prin contracte cu statul). Legat de Rosia Montana totul este atat de simplu ca aproape nu inteleg de ca impartiti pe caprararii. Romanii nu sunt in stare sa-si faca singuri exploatarea. Daca o fac altii creeaza fix atatea locuri de munca cat creeaza o fabricuta in lohn. Preocuparea pentru ecologizarea zonei este chiar o copilarie -nici un copil nu ar mai putea sa creada acest lucru- iar faptul ca ne imbogatim cu milioane de euro - pe care sa le pape politicienii - asta ramane valabil orcand ba chiar ne putem organiza sa castigam miliarde. Nu au nevoie de mai multa informatie ca sa judece. Generatiile viitoare pot sa faca o treaba mai buna decat o putem face noi acum. De ce tinem mortis sa le lasam o TARA GOALA ?"

Încheieturile lui Barenboim

Astăzi am întârziat la festival. Când am ajuns în sală, după ce am tras de perdeaua greoaie de la o intrare laterală am fost surprins plăcut: sala era arhiplină. De pe scenă curgea deja în valuri largi Mozart. Daniel Barenboim și Radu Lupu la două piane. Concertul numărul 10. Mi-a luat ceva timp să mă acordez cu atmosfera. Muzica clasică e o formă de meditație. Și ca înainte de orice meditație e nevoie să dai jos de pe tine urmele groase de cotidian, să părăsești cumva exteriorul și să încerci să deschizi o ușă către tine. De aceea recomand( după scurta mea experiență de trei ediții consecutive de festival) celor care merg la concerte să mai fure o jumătate de oră din timpul lor social ca să ajungă înainte de ora începerii în sala de concert și să-și centreze gândurile către muzică. În partea a doua s-a cântat Verdi - Quattro pezzi sacri ( Ave MAria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te).

Nivelul festivalului este înfiorător de ridicat astfel că orice cronică muzicală e un act de futilitate. Am să spun doar că, în ceea ce mă privește, un concert bun mă face să călătoresc. Un drog ieftin și sănătos. Azi am fost într-o casă întunecată, cu bârne groase de lemn. În mijlocul unei încăperi se află o masă cu patru scaune, toate din lemn masiv, neșlefuit. Undeva în dreapta pe un soi de divan o fată de cu chipul palid și ochii mari privește către o fereastră prin care intră lumină din școala flamandă și asta îi acentuează paloarea. Poartă o rochie vaporoasă și se joacă netulburată cu degetele delicate și atât de albe de la picioare. E un act de întâlnire între mâini și degete, câteodată stângaci, altădată senzual, uneori comic. E fata aceea ideală tocmai prim ambiguitatea portretului pe care muzica îl conturează în mintea mea. În pozția în care stă, felul absent în care privește către lumină, pare perfectă. S-o lăsăm deci așa, ideală, intangibila, volatilă.

Barenboim a făcut spectacol. Expresivitate corporală de invidiat. A fost, rând pe rând, actor de comedia de'll arte, polițist de circulație, lucrător la semnalizarea aeronavelor pe aeroport, coregraf de dans contemporan, maestru de ceremonii la un restaurant din secolul 19, antrenor de fotbal sau de rugby, tenor. Bogăția gesturilor lui m-a dus cu gândul la mult mai multe profesii, le-am mai uitat. Privindu-l pe Barenboim aveam senzația că trăiesc muzica de două ori, o dată cea care îmi intra în urechi, a doua oară cea care îmi intra în ochi prin extraordinara expresivitate fizică a acestui bărbat mic de statură cu alură de mafiot evreu-italian. Încheieturile lui sunt demne de un performer la Cirque du Soleil iar jocul lor este la fel de bogat ca ansamblul suntetelor pe care le comandă. Barenboim a fost când dramatic, când ludic, când profund serios, când romantic, cinic sau umil, clovn sau țeapăn comandant, când cabotin când sincer până la uitare de sine. M-am surprins de câteva ori râzând ca în fața unui mare comedian. Cred că expresivitatea corporală e un mare atu pentru un dirijor. Să nu uităm mimica lui Celibidache demnă de un studiu al lui Jim Carrey.

A fost o seară extraordinară. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu România mea bienală, cum îmi place să-i zic, căci doar la Enescu poți să ai sentimentul ăsta că trăiești într-o țară educată, în ascensiune, că există un guvern preocupat de viitorul oamenilor care muncesc, că lucrurile nu sunt lăsata la voia întâmplării, că ești respectat pentru simplul fapt că plătești taxe, că oamenii nu sunt ignoranți și o uriașă voce colectivă taxează derapajele inerente ale politicienilor. Asta până când ieși din sală și îți aduci aminte că la Universitate 2000 de oameni vor să fie ascultați și consultați de un guvern duplicitar și corupt.

Revenit în realitate noastră adesea exasperantă nu-mi rămâne decât să fac un drum înapoi către un trecut imediat unde mă instalez confortabil și încerc să descifrez desenele creionate de încheieturile lui Barenboim.