Sunt vesel si plin de energie. Acum. In Acest moment. Momentul acestor randuri. E prima data cand scriu de aici. Stau pe o banca de marmora langa monumentul eroilor din Piata Revolutiei. Am simtit nevoia sa ma bucur de septembrie aici. Trebuie sa spui da. Este foarte important sa spui da cand lucrezi. Azi s-a nascut un cantec nou. Pentru ca toata lumea a spus da. Raul canta partea instrumentala de la Cartitza pentru concertul de maine. Era o repetitie plictisitoare, marturisesc. M-am trezit ca suprapun o alta linie de voce, de la un cantec pe care incercam de mai multa vreme sa-l conturam. Raul a prins din zbor si a preluat armonic. Ceilalti au intrat in joc. Cateva armonii. Apoi alta linie melodica de la alt cantec. In cateva minute totul era pus cap la cap. De nicaieri. Din praful asezat pe mintile noastre.
Cateodata cineva sufla in praful de pe mintile noastre. Unii numesc asta inspiratie, altii atribuie suflul lui Dumnezeu, probabil ca sunt si alte denumiri in functie de importanta actului artistic. Nu stiu. Sunt sigur insa ca este ceva. Magic si de neinteles. Dar atata de frumos. Cand poti sa te exprimi. In echipa. Se ridica panzele velierului, caci sufla vantul dinspre miazazi. Se aud strigatele marinarilor cu fetele arse de soare. Se infasoara odgoanele cu repeziciune pe burlanele rotative. Se fac noduri, se desfac altele. Se umfla panzele si marea se umple de o mica pata alba.
Asa e si cu sufletul. Se umple de o mare pata alba care se aseaza peste negreala suferintei si se naste un model din care oamenii pot intelege povestea. Da, sa te exprimi inseamna sa-ti scufunzi sufletul in revelator ca sa poti sa obtii negativul. Mai ramane sa developezi. Stau pe banca si privesc oamenii care n-au timp, in trafic. Si realizez ca am timp. Mi-am facut timp. M-am luptat azi, sa nu depind de timp. E o lupta pe care cand o castigam, cand o pierdem, dar merita sa o purtam, de fiecare data. Azi am facut un cantec nou. Azi ne-am exprimat. Azi, ne-am dat timp. Azi am pacalit orasul. Yes!!!!
P.S. O sa-l cantam maine la Jukebox (ex-Becker Brau)!!!
miercuri, 30 septembrie 2009
N-am disparut :)
N-am disparut, dar am avut mult de lucru. O sa scriu astazi despre repetitiile de la teatru, probabil undeva mai spre pranz. Pana una alta, am descoperit o binefacere a traficului infernal. Poti sa asculti prima parte a oricarui concert important. E o imagine sa-i vezi pe oameni scobindu-se apatici in nas pe muzica lui Brahms. As vrea sa fac o fotografie in care trei mitocani privesc dispretuitor o femeie superba, dezbracata. Femeia este plina de semintele care s-au lipit de ea semn ca mitocanii sunt acolo de ceva vreme. Slogan: Doar hainele ne mai protejeza de mitocanie? E in lucru inca, ideea. Cine se ofera nud? Ca mitocani gasim imediat
luni, 28 septembrie 2009
Kaptura la Premiile Ioan Chirila
In cadrul Premiilor Ioan Chirila s-a lansat Kaptura concursul anual de fotografie. E provocare, sunt premii, exista o tema si un regulament, a fost deja o etapa si vor mai veni. Batalia se da pentru un Nikon si va invit sa verificati detaliile pe www.ioanchirila.ro
Dati mai departe prietenilor vostri pasionati de fotografie.
duminică, 27 septembrie 2009
Ce am invatat in ultimele trei saptamani. Enescu, game over.
Ultima imagine a festivalului e privirea tulburatoare a lui Enescu pe bannerul de pe Sala Palatului. S-a facut frig. Se simte toamna. Jandarmii strang gardurile care au delimitat perimetrul festivalului. Sunt neobisnuit de trist. Si parca un pic fara rost. Nu-mi vine sa fac nimic. Mi se pare exagerat acest sentiment de pustiire care ma napadeste. Inca imi suna in cap motivul de la bis, din simfonia a treia de Brahms. Fluier a paguba si ma indrept agale spre Hilton. Timp de trei saptamani pasul era grabit caci trebuia sa prind concertul de la Ateneu. Zeci de oameni, eleganti si zambitori se indreptau in fiecare seara catre Ateneu dupa concertul vreunei mari orchestre la Sala Palatului. Era aproape o imagine anacronica intr-un Bucuresti dezorganizat. Grupuri elegante de barbati si femei inghesuiti la trecerea de pietoni unde se intalneste Calea Victoriei cu Stirbei Voda.
Acum sunt singur si nu ma mai grabesc. Si nici macar nu stiu incotro s-o apuc. Lumea merge in cluburi. Inghesuiti cate trei-patru intr-o masina. Unul se sacrifica, ceilati pot sa bea pana la intalnirea cu dimineata. Nu, nu e momentul vreunui club. Intru in Hilton si ma indrept spre English Bar, la capatul holului. Sunt imbracat elegant. Black tie. Pana si asta mi se pare fortat acum ca festivalul s-a terminat. E frumos holul lung si generos al hotelului cu marmora din abundenta, oglinzi si coloanele care sustin tavanul inalt. Pe margini sunt foste sali de bal care acum gazduiesc nunti. Si in seara asta e o nunta complet nepotrivita cu stilul locului. Ma gandesc ca e grav ca mitocania are acces oriunde. Doua doamne imbracate in culori tipatoare imi valideaza panseul.
Ajung la English Bar. Nu-mi vine sa intru. Stau singur, in mijlocul holului, nestiind ce sa fac. Daca nu stii ce sa faci intr-un spatiu public, elegant, daca te simti stingher si fara rost, mergi la toaleta. Ma indrept spre toaleta. Treizeci de secunde mai tarziu am grija ca apa sa nu-mi atinga manecile albe ale camasii. Privesc dunga alba marginita pe de-o parte de piele si de partea cealalta de negrul intens al sacolului meu si ma duce cu gandul la eleganta orchestrei din Londra. O suta de oameni ne priveau de pe scena, ridicati in picioare, cu fata catre noi, instrumentele in mana, ca o armata care asteapta calma rezultatul armistitiului. Zambete aproape imperceptibile, lipsite de superioritate dar afisand totusi constienta superioritatii prin muzica. Si ce muzica.
Imi sterg mainile cu servetelele albe, apoi folosesc si uscatorul electric. Imi plac cele cu presiune mare.Ma leg de orice actiune care sa-mi justifice prezenta in locul asta. Ies din toaleta si ma indrept spre terasa. Cateva persoane. Asta-mi alimenteaza sentimentul ca orasul e parasit. Ma indrept spre iesire. Din nou holul, nunta, coloanele, marmora, oglinzile, politetea de serviciu a receptionerei. Toate pe fondul pasilor mei ritmici dar atat de nehotarati. Sunt in strada. Taximetristii infometati de bani din fata hotelului ma privesc ca pe o curiozitate. Nu sunt o curiozitate, caci am masina. Ateneul se profileaza tacut printre copaci. E stins. Luminile de pe el sunt stinse. Ar trebui permanent luminat Ateneul. Am putea stinge Casa Poporului de tot cand se lasa serile. Cu energia castigata am putea lumina cele cateva cladiri frumoase din Bucuresti. Festivalul s-a terminat. Vreau, nu vreau, trebuie sa ma indrept spre casa.
De ce a fost important acest festival? Pentru ca asa cum spunea Paleologu in discursul de inchidere, el a avut o functie terapeutica in vremurile pe care le traim, in orasul in care traim. Din pacate in spatele acestei afirmatii se ascunde, drama noastra cotidiana. Normalitatea ca terapie e un lucru grav, trebuie sa recunoastem.
Pentru mine festivalul a fost un prilej de a invata. Au fost lucrari pe care nu le-am ascultat niciodata. Un program exhaustiv si adesea greu de urmarit caci trebuie sa recunosc ca trei concerte pe zi au fost de multe ori prea multe pentru mine. In concluzie, am fost la scoala. Si asta este de o importanta covarsitoare pentru ca ziua in care nu mai inveti, mori.
A fost un prilej de inspiratie. Ascultand muzica lumii in interpretari fabuloase am asistat uimit si cuprins parca de o bucurie tampa, la excursiile propriilor mele ganduri in locuri pe care nu le vizitezi prea des, altminteri. Festivalul a fost prilej de reflectie si brainstorming, neprogramate. Fara sa exagerez pot spune ca mintea mea a facut drumuri pe care poate doar stimulata de o excursie la Amsterdam le-ar fi putut face. Imi vin in memorie Stravinski - Pasarea de foc si Shostakovitch - Simfonia Stalingrad. Tot ascultand Shostakovitch am descoperit riff-uri de metal si chiar death metal. Si am mai inteles ca Pink Floyd au ascultat Debussy.
L-am descoperit mult mai bine pe Enescu. Cred ca Oedip este lucrarea care ii sperie pe romani in raport cu Enescu si raman adesea speriati si ignoranti. Enescu nu este insa Oedip. Capriciul nr.1 in interpretarea lui Remus Azoitei, Suita nr. 1 în Do Major cantata aseara de Orchestra Suisse Romande, cvartetele etc., sunt lucrari care il recomanda pe Enescu la adevarata lui valoare.
Poate ca insa cel mai important lucru care ti se poate intampla la Festivalul Enescu este (re)nasterea dorintei de a face la randul tau lucruri frumoase. Muzica asta, orchestrele, dirijorii, muzicienii au trezit in mine gandul ca trebuie sa filtrez tot ce am ascultat, sa decantez, sa rafinez si sa incerc la randul meu sa creez ceva frumos inspirat de taoata frumusetea care s-a cuibarit in mine in aceste trei saptamani de festival. Este, de fapt, rostul frumusetii de a incuraja frumusetea sa se nasca, sa lupte sa se nasca.
Merg pe strada. Am o masina pe care o voi deschide si o voi porni. Ma poate duce oriunde. Am o casa si un pat in care ma pot odihni. Am o viata interioara bogata si sufletul largit de muzica ultimelor trei saptamani. Nu-mi ramane decat sa incerc sa fac lucruri frumoase.
Acum sunt singur si nu ma mai grabesc. Si nici macar nu stiu incotro s-o apuc. Lumea merge in cluburi. Inghesuiti cate trei-patru intr-o masina. Unul se sacrifica, ceilati pot sa bea pana la intalnirea cu dimineata. Nu, nu e momentul vreunui club. Intru in Hilton si ma indrept spre English Bar, la capatul holului. Sunt imbracat elegant. Black tie. Pana si asta mi se pare fortat acum ca festivalul s-a terminat. E frumos holul lung si generos al hotelului cu marmora din abundenta, oglinzi si coloanele care sustin tavanul inalt. Pe margini sunt foste sali de bal care acum gazduiesc nunti. Si in seara asta e o nunta complet nepotrivita cu stilul locului. Ma gandesc ca e grav ca mitocania are acces oriunde. Doua doamne imbracate in culori tipatoare imi valideaza panseul.
Ajung la English Bar. Nu-mi vine sa intru. Stau singur, in mijlocul holului, nestiind ce sa fac. Daca nu stii ce sa faci intr-un spatiu public, elegant, daca te simti stingher si fara rost, mergi la toaleta. Ma indrept spre toaleta. Treizeci de secunde mai tarziu am grija ca apa sa nu-mi atinga manecile albe ale camasii. Privesc dunga alba marginita pe de-o parte de piele si de partea cealalta de negrul intens al sacolului meu si ma duce cu gandul la eleganta orchestrei din Londra. O suta de oameni ne priveau de pe scena, ridicati in picioare, cu fata catre noi, instrumentele in mana, ca o armata care asteapta calma rezultatul armistitiului. Zambete aproape imperceptibile, lipsite de superioritate dar afisand totusi constienta superioritatii prin muzica. Si ce muzica.
Imi sterg mainile cu servetelele albe, apoi folosesc si uscatorul electric. Imi plac cele cu presiune mare.Ma leg de orice actiune care sa-mi justifice prezenta in locul asta. Ies din toaleta si ma indrept spre terasa. Cateva persoane. Asta-mi alimenteaza sentimentul ca orasul e parasit. Ma indrept spre iesire. Din nou holul, nunta, coloanele, marmora, oglinzile, politetea de serviciu a receptionerei. Toate pe fondul pasilor mei ritmici dar atat de nehotarati. Sunt in strada. Taximetristii infometati de bani din fata hotelului ma privesc ca pe o curiozitate. Nu sunt o curiozitate, caci am masina. Ateneul se profileaza tacut printre copaci. E stins. Luminile de pe el sunt stinse. Ar trebui permanent luminat Ateneul. Am putea stinge Casa Poporului de tot cand se lasa serile. Cu energia castigata am putea lumina cele cateva cladiri frumoase din Bucuresti. Festivalul s-a terminat. Vreau, nu vreau, trebuie sa ma indrept spre casa.
De ce a fost important acest festival? Pentru ca asa cum spunea Paleologu in discursul de inchidere, el a avut o functie terapeutica in vremurile pe care le traim, in orasul in care traim. Din pacate in spatele acestei afirmatii se ascunde, drama noastra cotidiana. Normalitatea ca terapie e un lucru grav, trebuie sa recunoastem.
Pentru mine festivalul a fost un prilej de a invata. Au fost lucrari pe care nu le-am ascultat niciodata. Un program exhaustiv si adesea greu de urmarit caci trebuie sa recunosc ca trei concerte pe zi au fost de multe ori prea multe pentru mine. In concluzie, am fost la scoala. Si asta este de o importanta covarsitoare pentru ca ziua in care nu mai inveti, mori.
A fost un prilej de inspiratie. Ascultand muzica lumii in interpretari fabuloase am asistat uimit si cuprins parca de o bucurie tampa, la excursiile propriilor mele ganduri in locuri pe care nu le vizitezi prea des, altminteri. Festivalul a fost prilej de reflectie si brainstorming, neprogramate. Fara sa exagerez pot spune ca mintea mea a facut drumuri pe care poate doar stimulata de o excursie la Amsterdam le-ar fi putut face. Imi vin in memorie Stravinski - Pasarea de foc si Shostakovitch - Simfonia Stalingrad. Tot ascultand Shostakovitch am descoperit riff-uri de metal si chiar death metal. Si am mai inteles ca Pink Floyd au ascultat Debussy.
L-am descoperit mult mai bine pe Enescu. Cred ca Oedip este lucrarea care ii sperie pe romani in raport cu Enescu si raman adesea speriati si ignoranti. Enescu nu este insa Oedip. Capriciul nr.1 in interpretarea lui Remus Azoitei, Suita nr. 1 în Do Major cantata aseara de Orchestra Suisse Romande, cvartetele etc., sunt lucrari care il recomanda pe Enescu la adevarata lui valoare.
Poate ca insa cel mai important lucru care ti se poate intampla la Festivalul Enescu este (re)nasterea dorintei de a face la randul tau lucruri frumoase. Muzica asta, orchestrele, dirijorii, muzicienii au trezit in mine gandul ca trebuie sa filtrez tot ce am ascultat, sa decantez, sa rafinez si sa incerc la randul meu sa creez ceva frumos inspirat de taoata frumusetea care s-a cuibarit in mine in aceste trei saptamani de festival. Este, de fapt, rostul frumusetii de a incuraja frumusetea sa se nasca, sa lupte sa se nasca.
Merg pe strada. Am o masina pe care o voi deschide si o voi porni. Ma poate duce oriunde. Am o casa si un pat in care ma pot odihni. Am o viata interioara bogata si sufletul largit de muzica ultimelor trei saptamani. Nu-mi ramane decat sa incerc sa fac lucruri frumoase.
vineri, 25 septembrie 2009
miercuri, 23 septembrie 2009
Infasurat in dureri suportabile
Soarele lasa umbrele sa se plimbe linistite pe suprafata pe care o lumineaza. Fire de praf se ridica aproape insesizabile din covorul de lana bej. Infasurat in dureri suportabile, stau intins pe canapea, incremenit in proiect. Ma viziteaza trecutul in dupa-amiaza asta. E vremea cartilor cu aura pozitiva in librarii. Sunt tot felul de imbecili cu dantura perfecta care te invata sa ai succes. Viitorul imi pare nesigur azi. Ce inseamna nesigur, imi sopteste cu miros de mosc Ariel. Nesigur inseamna ca nu corespunde cu visele mele. Dar va fi un viitor, in orice caz.
M-au vizitat azi-noapte personajele intamplarilor trecute. Erau camere de hotel decadente, cu pereti bordeaux spalaciti si paturi albe ca de spital. Priveam idolatru catre lenjeria de mult disparuta a vreuneia din intamplarile mele. Ma scurgeam bolnavicios din coridor in coridor ca sangele unei crime violente pe o suprafata care atenueaza frecarea. Erau toti timpii vietii mele de pana acum adunati in sedinta intr-o camera de vreo suta de metri patrati. Acolo am aflat: Odata ce comiti o fapta ea nu va ramane niciodata trecut. Mi-au spus ca trecut nu exista. Se folosesc de el ca sa defineasca apropierea de moarte. Tot ce faptuiesti te schimba si nu o data, de doua ori, ci de mii si milioane de ori, mananca din tine si te modeleaza intr-un sens sau in altul, perpetuu. Stau pe canapea si privesc umbrele cum se misca in voia soarelui.
N-a durat mult in economia lumii ca sa fie nevoie de balsam pentru detergenti. Hainele au nevoie de un miros mai placut, din ce in ce mai placut. Vom gusta poate din ele intr-un viitor apropiat. Apoi vom constata ca moleculele fibrelor reactioneaza la vorbe dulci si vom inventa cd-uri cu lecturi placute pentru pastrarea camasilor albe de matase amestecata cu bumbac de cea mai fina calitate. Ma scurgeam bolnavicios pe coridoarele trecutului nesatul de prezent. Acolo, in trecut, e pepenele care imi alina setea intr-un mod bolnavicios. Caci apa din pepenele trecutului nu-mi foloseste la nimic aici in prezent. Nu, e nevoie de fibrele si proteinele timpului meu ca sa cresc si sa ma indrept sanatos catre moarte. Gandeste pozitiv, dobitocule. Amesteca filosofia zen cu trecutu-ti crestin si nevoia de jihad si sa vezi ce bine o sa te simti. Urmareste-ti Karma, dar nu uita sa mergi la biserica de Sfanta Maria. Mananca sushi si vorbeste sarmale sa vezi ce bine ai sa te simti. Cunoastere, cunoastere, cunoastere, striga fiinta ta din toate puterile. Poti sa cunosti cat vrei, dar, daca nu esti statornic, vei sfarsi ca un puzzle nerezolvat. Statornic, cui? Hahahahaha daca ar fi atat de simplu raspunsul la intrebarea asta n-ar mai fi fost nevoie sa ne exorcizam fricile prin scris, iar Dante ar fi mancat toata viata struguri admirand dupa-amiezele perfecte de pe colina Palatin.
Nici fricile nu stim prea bine sa ni le explicam si oferim semenilor nostri tablouri incomplete ale ruinelor sub care se ascunde ceea ce eram odata. Cum de m-am schimbat asa? Rasuna intrebarea in capul ai carui pereti o fac sa rezoneze de mii si mii de ori. Trecutul lucreaza, dobitocule, tine cont de asta si ai grija de acum inainte. Oricum, nimeni nu va avea acces pe de-a-ntregul la panza pictata de tine. "Uite, iubita mea, in coltul asta sunt eu infaptuind un lucru maret, nu se vede?" E dupa-amiaza si nu stiu ce sa aleg. Viitorul danseaza nesigur in fata-mi ca o balerina incepatoare care se desprinde de bara. Atat de fragili suntem incat am simtit nevoia sa construim piramidele... ma scurg inca pe coridoarele trecutului... va trebui sa m-adun de pe aici cand se va face seara care prevesteste dimineata de maine...
M-au vizitat azi-noapte personajele intamplarilor trecute. Erau camere de hotel decadente, cu pereti bordeaux spalaciti si paturi albe ca de spital. Priveam idolatru catre lenjeria de mult disparuta a vreuneia din intamplarile mele. Ma scurgeam bolnavicios din coridor in coridor ca sangele unei crime violente pe o suprafata care atenueaza frecarea. Erau toti timpii vietii mele de pana acum adunati in sedinta intr-o camera de vreo suta de metri patrati. Acolo am aflat: Odata ce comiti o fapta ea nu va ramane niciodata trecut. Mi-au spus ca trecut nu exista. Se folosesc de el ca sa defineasca apropierea de moarte. Tot ce faptuiesti te schimba si nu o data, de doua ori, ci de mii si milioane de ori, mananca din tine si te modeleaza intr-un sens sau in altul, perpetuu. Stau pe canapea si privesc umbrele cum se misca in voia soarelui.
N-a durat mult in economia lumii ca sa fie nevoie de balsam pentru detergenti. Hainele au nevoie de un miros mai placut, din ce in ce mai placut. Vom gusta poate din ele intr-un viitor apropiat. Apoi vom constata ca moleculele fibrelor reactioneaza la vorbe dulci si vom inventa cd-uri cu lecturi placute pentru pastrarea camasilor albe de matase amestecata cu bumbac de cea mai fina calitate. Ma scurgeam bolnavicios pe coridoarele trecutului nesatul de prezent. Acolo, in trecut, e pepenele care imi alina setea intr-un mod bolnavicios. Caci apa din pepenele trecutului nu-mi foloseste la nimic aici in prezent. Nu, e nevoie de fibrele si proteinele timpului meu ca sa cresc si sa ma indrept sanatos catre moarte. Gandeste pozitiv, dobitocule. Amesteca filosofia zen cu trecutu-ti crestin si nevoia de jihad si sa vezi ce bine o sa te simti. Urmareste-ti Karma, dar nu uita sa mergi la biserica de Sfanta Maria. Mananca sushi si vorbeste sarmale sa vezi ce bine ai sa te simti. Cunoastere, cunoastere, cunoastere, striga fiinta ta din toate puterile. Poti sa cunosti cat vrei, dar, daca nu esti statornic, vei sfarsi ca un puzzle nerezolvat. Statornic, cui? Hahahahaha daca ar fi atat de simplu raspunsul la intrebarea asta n-ar mai fi fost nevoie sa ne exorcizam fricile prin scris, iar Dante ar fi mancat toata viata struguri admirand dupa-amiezele perfecte de pe colina Palatin.
Nici fricile nu stim prea bine sa ni le explicam si oferim semenilor nostri tablouri incomplete ale ruinelor sub care se ascunde ceea ce eram odata. Cum de m-am schimbat asa? Rasuna intrebarea in capul ai carui pereti o fac sa rezoneze de mii si mii de ori. Trecutul lucreaza, dobitocule, tine cont de asta si ai grija de acum inainte. Oricum, nimeni nu va avea acces pe de-a-ntregul la panza pictata de tine. "Uite, iubita mea, in coltul asta sunt eu infaptuind un lucru maret, nu se vede?" E dupa-amiaza si nu stiu ce sa aleg. Viitorul danseaza nesigur in fata-mi ca o balerina incepatoare care se desprinde de bara. Atat de fragili suntem incat am simtit nevoia sa construim piramidele... ma scurg inca pe coridoarele trecutului... va trebui sa m-adun de pe aici cand se va face seara care prevesteste dimineata de maine...
marți, 22 septembrie 2009
O lume pe dos
Am inceput repetitiile la teatru. E o perioada grea, dar frumoasa. Constructia unui rol. Suntem o echipa relaxata. Am sa scriu despre acest spectacol in mod constant. Se numeste "O lume pe dos" si reuneste trei piese intr-un act ale unor dramaturgi americani contemporani. Este o premiera nationala la Teatrul de Comedie. Indraznesc sa spun ca in aceasta formula de alaturare e o premiera europeana. Ma rog, nu e foarte relevant decat pentru noutatea textelor. Si textele sunt fortoase, puternice si foarte comice. Le-am descoperit intr-o librarie din Singapore unde am petrecut patru ore stand pe jos si rasfoind multe carti. Tot atunci l-am cunoscut pe Syd Field si Screenplay si cred ca a fost un moment de rascruce in viata mea. Am invatat enorm de la Syd Field. Am mai vorbit despre asta aici. Spectacolul se monteaza la Sala Studio a Teatrului de Comedie. Sunt fericit ca m-am intors la repetitii si ca pot sa-mi fac meseria pentru care m-am pregatit. Raman la parerea ca mare parte din frustrarile noastre profesionale vin din neputinta de a profesa meseria pentru care ai mers patru ani la o facultate.
duminică, 20 septembrie 2009
Blonda cu sani diferiti. Blond Show.
Buna seara, doamnelor si domnilor bine ati venit la Blond Show
Stam de vorba cu Seromina Velli Patrascu, blonda cu sani diferiti( in platou se afla intr-adevar o blonda, la bustul gol. Camera face un plan strans pe bustul
Divei. O sa va intrebati cu am ajuns la concluzia ca e Diva. Ei bine, in Romania, trebuie sa va spun ca oricine reuseste sa ajunga intr-un platou de televiziune si sa pronunte cat mai putine cuvinte este Diva. Importanta sta, dealtfel, in numarul redus de cuvinte pe care le poate folosi respectiva in show-ul televizat. Revenim. )
Plan strans. Un san, mai degraba o tata, este mare, cu aer de uger, impunator, pufos, dominat de un sfarc care se intinde ca o pata rotunda de ulei de sub Dacia 1300 a unui mecanic de duminica. E un san care se cere muls, framantat, mestecat. E visul oricarui pusti care de-abia a implinit treisprezece ani, reprezentarea idilica a tatei in viziunea pubera.
E vulgar, laptos, matriarhal si senzual in acelasi timp.Se potriveste cu chipul de purcica in devenire al stapanei sale. Buze umflate ochi albastri conturati cu rimel de o calitate indoielnica, un nas care se lateste usor la baza si da senzatia ca dulmeca pemanent ceva. Par bogat, carliontat de un blond platinat care se scurge in valuri pe umerii si bratele usor rotofeie. Celalalt san e o starpitura. Atarna flasc ca o para supta de energie. Sfarcul nici macar nu se prea intuieste in comparatie cu vecinul sau de trunchi. Diferenta este intr-adevar izbitoare.
Prezentatorul: - Buna seara. Ce mai faci?
Blonda: - Minunat
Publicul: ( aplauze frutunoase)
Prez: - Te-am invitat in seara asta sa ne vorbesti despre succes, modelling, muzica si ce mai faci tu in general.
Blonda: ( rade) - Hihihihi.
Prez: - Minunat. Poti sa dezvolti insa putin?
Blonda: (ragaie si se ridica in picioare. defileaza prin studiou in pas de podium. tatza mai mare tresalta.revine la locul ei)
Prez: (concluzie) - Este intr-adevar multa munca in spatele unei cariere de succes. Spune-ne. Ai doi sani diferiti...
Blonda: (il intrerupe) Da. Am.
Prez: - Nu era o intrebare. Intrebarea era daca te-a ajutat in cariera acaesta anomalie. ( blonda il priveste, fix, tamp. prezentatorul adauga) Faptul ca ai doi sani diferiti.
Blonda: Aaaahhhhh...Sigur ca da. Mai ales in muzica.
Prez: - Cum asa...?
Blonda: - Compozitorul meu, care este si orchestratorul meu, care este si impresarul meu, care este si prietenul meu, care este si un om minunat, este ciung. Asa ca intotdeauna mi-a framantat sanul mai mare, pe Coehlo si s-a multummit doar cu el.
Prez: - Pai si daca e ciung cum orchestreaza, cum inregistreaza, cum canta?
Blonda: - Canta doar cu o mana si astfel melodiile sunt simple, pe placul publicului.
Pub: ( aplauze, urale, o batrana plange si isi mangaie sanii)
Prez: - De ce pe sanul mai mare l-ai denumit Coehlo? Mi se pare foarte interesant si as vrea sa discutam.
Blonda: ( isi vara mana adanc in chiloti de parca ar cauta ceva ) Coehlo este scriitorul meu preferat.
Prez: Extraordinar si al meu. Al vostru nu?
Publicul: ( in cor ) Daaaaaaaa.
Din acest moment pe ecran apar sms-uri trimise de telespectatori: Coehlo e minunat! Tine-o tot asa. Anca din Lehliu. Si eu l-am iubit pe Coeliu. Domnica din Focsani. Coehlo -Tolouse Lautrec 1-1 la pauza. Hai baietii. Radu din Bolintin. Vai, cat as vrea sa am si eu sanii tai ca sa pot reusi in viata. Georgyela din Barcanesti. Emisiunea voastra e cea mai tare. Cum il cheama pe celalalt san? Aniela din Vaslui. Ce tarfa sarantoaca. N-a avut silicon decat pe-un san. Aurel din Pitesti...etc.
Prez: - Asadar, de ce l-ai numit Coehlo?
Blonda : - M-am gandit ca tot universul o sa conspire si pentru celalat san, sa se faca mare…
Prez: (abrupt) - Avem o interventie in direct. Este chiar doamna Baboiu, de la celebrul shop de frumusete Kosanzin. Buna seara, doamna Baboiu, va ascultam.
Baboiu: ( tuseste pret de vreo treizeci de sec)
Prez : - Vreti va rog sa repetati?
Baboiu: ( tuseste din nou treizeci de sec. apoi tace)
Prez: - Este intr-adevar ceea ce asteptam de la un om ca dumneavoastra.
Baboiu: (horcaind) M-a impresionat pana la lacrimi aceasta minunata artista tanara. Romania e pe drumul cel bun. Dumneavoastra faceti o emisiune minunata si vreau s-o ajut pe aceasta tanara care o plac din suflet. De aceea o sustin si ii voi cumpara materialele necesare pentru fratiorul lui Coehlo...
Pub: ( delir, urale)
Prezentatorul: - Iertati-ma, nu-mi gasesc cuvintele...emotionant...
Blonda: Multumesc mult, mult de tot...( isi priveste sanul stafidit. Este in continuare la bustul gol)
Baboiu :…si nu numai atat dar voi telefona personal si voi face toate interventiile necesare pentru un transplant de mana, pentru prietenul ei, orchestratorul.
Prez: - Un transplant de mana?
Baboiu : - Da. Trebuie sa gasim si rog pe aceasta cale oamenii care mai au suflet in Romania sa gaseasca resursele si sa-si taie o mana pe care s-o dam acestui minunat cuplu.
Din acest moment se aude tema principala a muzicii din filmul Evita.
Prez: Colegii mei au preagtit un moment emotionant….
Blonda : ( stranuta ingrozitor de tare)
Pub: ( in cor) Hai noroc!
Prez: Un moment emotionant. Sa-l urmarim...
Pe ecrane apare un filmulet in care ii vedem pe Blonda si Ciung alergand in ralenti catre camera.Deodata, el observa un trandafir pe care vrea sa-l ia de pe jos. Se apleaca si incearca sa-l culeaga cu ciotul. - Iubitule de ce nu-ti folosesti mana?( citeste monosilabic de pe o hartie) V-a-i d ra ga cu m ti- as mai a ti n ge san ul da ca mi- as mu rd ari mana cu un trandafir(apoi ranjeste tamp). Apare scris: Cu un san si fara o mana reusim doar impreuna.
Baboiu: ( horcaie ingrozitor in telefon. Legatura se intrerupe)
Prez: Momente emotionante, momente profunde aici in emisiunea de astazi. Spune-ne despre versurile tale. Cine le compune?
Blonda: Le fac eu si Anda prietena mea din copilarie.
Prez: Si ei ii lipseste ceva?
Blonda: Nu ea e intreaga.
Prez: Cum te privesc prietenii?
Blonda : Din profil.
Publicul : (ooooohhhhh. Dezaprobator)
Prez : Care sunt proiectele tale de viitor ?
Blonda : Imi plac fotbalistii.
Prez : Pai ce legatura are ?
Blonda : Mi-era frica ca se termina emisiunea si n-apuc s-o spun.
Prez: Ai un fotbalist preferat?
Blonda: Ce vrei sa spui nesimtitule?
Prez: Iti place vreun fotbalist?
Blonda: (isterica) Nu, nu m-am culcat cu el.
Prez: Cu cine?
Blonda : - Cu cine vrei tu sa insinuezi ca ma fut.
Publlicul:( ooooohhh)
Blonda: M-ati chemat aici sa va bateti joc de mine? Sa stie toata lumea ce faceti voi aici. La machiaj mi-a dat cu fond de ten doar pe Coehlo si ai zis ca vorbim frumos de muzica.
Prez: Canta-ne ceva.
Blonda: Am uitat cd-ul in taxi.
Prez: Pai asa fara negativ...
Blonda: Se ridica in picioare.
Publicul( incepe sa aplaude ritmat)
Blonda : Stati ma ca e lenta.
Publicul ( aaaaaaaaaa)
Blonda: Hey hey hey, de ce nu vrei, de sanul mare sa ma iei, hey hey hey de ce nu vrei de sanul mare sa ma iei.
Pe acest cantec curge usor genericul emisiunii. Prezentatorul priveste apatic. Publicul canta. Blonda da din san si rage dar nu se mai aude. E acoperita de volumul jingle-ului de final.
Stam de vorba cu Seromina Velli Patrascu, blonda cu sani diferiti( in platou se afla intr-adevar o blonda, la bustul gol. Camera face un plan strans pe bustul
Divei. O sa va intrebati cu am ajuns la concluzia ca e Diva. Ei bine, in Romania, trebuie sa va spun ca oricine reuseste sa ajunga intr-un platou de televiziune si sa pronunte cat mai putine cuvinte este Diva. Importanta sta, dealtfel, in numarul redus de cuvinte pe care le poate folosi respectiva in show-ul televizat. Revenim. )
Plan strans. Un san, mai degraba o tata, este mare, cu aer de uger, impunator, pufos, dominat de un sfarc care se intinde ca o pata rotunda de ulei de sub Dacia 1300 a unui mecanic de duminica. E un san care se cere muls, framantat, mestecat. E visul oricarui pusti care de-abia a implinit treisprezece ani, reprezentarea idilica a tatei in viziunea pubera.
E vulgar, laptos, matriarhal si senzual in acelasi timp.Se potriveste cu chipul de purcica in devenire al stapanei sale. Buze umflate ochi albastri conturati cu rimel de o calitate indoielnica, un nas care se lateste usor la baza si da senzatia ca dulmeca pemanent ceva. Par bogat, carliontat de un blond platinat care se scurge in valuri pe umerii si bratele usor rotofeie. Celalalt san e o starpitura. Atarna flasc ca o para supta de energie. Sfarcul nici macar nu se prea intuieste in comparatie cu vecinul sau de trunchi. Diferenta este intr-adevar izbitoare.
Prezentatorul: - Buna seara. Ce mai faci?
Blonda: - Minunat
Publicul: ( aplauze frutunoase)
Prez: - Te-am invitat in seara asta sa ne vorbesti despre succes, modelling, muzica si ce mai faci tu in general.
Blonda: ( rade) - Hihihihi.
Prez: - Minunat. Poti sa dezvolti insa putin?
Blonda: (ragaie si se ridica in picioare. defileaza prin studiou in pas de podium. tatza mai mare tresalta.revine la locul ei)
Prez: (concluzie) - Este intr-adevar multa munca in spatele unei cariere de succes. Spune-ne. Ai doi sani diferiti...
Blonda: (il intrerupe) Da. Am.
Prez: - Nu era o intrebare. Intrebarea era daca te-a ajutat in cariera acaesta anomalie. ( blonda il priveste, fix, tamp. prezentatorul adauga) Faptul ca ai doi sani diferiti.
Blonda: Aaaahhhhh...Sigur ca da. Mai ales in muzica.
Prez: - Cum asa...?
Blonda: - Compozitorul meu, care este si orchestratorul meu, care este si impresarul meu, care este si prietenul meu, care este si un om minunat, este ciung. Asa ca intotdeauna mi-a framantat sanul mai mare, pe Coehlo si s-a multummit doar cu el.
Prez: - Pai si daca e ciung cum orchestreaza, cum inregistreaza, cum canta?
Blonda: - Canta doar cu o mana si astfel melodiile sunt simple, pe placul publicului.
Pub: ( aplauze, urale, o batrana plange si isi mangaie sanii)
Prez: - De ce pe sanul mai mare l-ai denumit Coehlo? Mi se pare foarte interesant si as vrea sa discutam.
Blonda: ( isi vara mana adanc in chiloti de parca ar cauta ceva ) Coehlo este scriitorul meu preferat.
Prez: Extraordinar si al meu. Al vostru nu?
Publicul: ( in cor ) Daaaaaaaa.
Din acest moment pe ecran apar sms-uri trimise de telespectatori: Coehlo e minunat! Tine-o tot asa. Anca din Lehliu. Si eu l-am iubit pe Coeliu. Domnica din Focsani. Coehlo -Tolouse Lautrec 1-1 la pauza. Hai baietii. Radu din Bolintin. Vai, cat as vrea sa am si eu sanii tai ca sa pot reusi in viata. Georgyela din Barcanesti. Emisiunea voastra e cea mai tare. Cum il cheama pe celalalt san? Aniela din Vaslui. Ce tarfa sarantoaca. N-a avut silicon decat pe-un san. Aurel din Pitesti...etc.
Prez: - Asadar, de ce l-ai numit Coehlo?
Blonda : - M-am gandit ca tot universul o sa conspire si pentru celalat san, sa se faca mare…
Prez: (abrupt) - Avem o interventie in direct. Este chiar doamna Baboiu, de la celebrul shop de frumusete Kosanzin. Buna seara, doamna Baboiu, va ascultam.
Baboiu: ( tuseste pret de vreo treizeci de sec)
Prez : - Vreti va rog sa repetati?
Baboiu: ( tuseste din nou treizeci de sec. apoi tace)
Prez: - Este intr-adevar ceea ce asteptam de la un om ca dumneavoastra.
Baboiu: (horcaind) M-a impresionat pana la lacrimi aceasta minunata artista tanara. Romania e pe drumul cel bun. Dumneavoastra faceti o emisiune minunata si vreau s-o ajut pe aceasta tanara care o plac din suflet. De aceea o sustin si ii voi cumpara materialele necesare pentru fratiorul lui Coehlo...
Pub: ( delir, urale)
Prezentatorul: - Iertati-ma, nu-mi gasesc cuvintele...emotionant...
Blonda: Multumesc mult, mult de tot...( isi priveste sanul stafidit. Este in continuare la bustul gol)
Baboiu :…si nu numai atat dar voi telefona personal si voi face toate interventiile necesare pentru un transplant de mana, pentru prietenul ei, orchestratorul.
Prez: - Un transplant de mana?
Baboiu : - Da. Trebuie sa gasim si rog pe aceasta cale oamenii care mai au suflet in Romania sa gaseasca resursele si sa-si taie o mana pe care s-o dam acestui minunat cuplu.
Din acest moment se aude tema principala a muzicii din filmul Evita.
Prez: Colegii mei au preagtit un moment emotionant….
Blonda : ( stranuta ingrozitor de tare)
Pub: ( in cor) Hai noroc!
Prez: Un moment emotionant. Sa-l urmarim...
Pe ecrane apare un filmulet in care ii vedem pe Blonda si Ciung alergand in ralenti catre camera.Deodata, el observa un trandafir pe care vrea sa-l ia de pe jos. Se apleaca si incearca sa-l culeaga cu ciotul. - Iubitule de ce nu-ti folosesti mana?( citeste monosilabic de pe o hartie) V-a-i d ra ga cu m ti- as mai a ti n ge san ul da ca mi- as mu rd ari mana cu un trandafir(apoi ranjeste tamp). Apare scris: Cu un san si fara o mana reusim doar impreuna.
Baboiu: ( horcaie ingrozitor in telefon. Legatura se intrerupe)
Prez: Momente emotionante, momente profunde aici in emisiunea de astazi. Spune-ne despre versurile tale. Cine le compune?
Blonda: Le fac eu si Anda prietena mea din copilarie.
Prez: Si ei ii lipseste ceva?
Blonda: Nu ea e intreaga.
Prez: Cum te privesc prietenii?
Blonda : Din profil.
Publicul : (ooooohhhhh. Dezaprobator)
Prez : Care sunt proiectele tale de viitor ?
Blonda : Imi plac fotbalistii.
Prez : Pai ce legatura are ?
Blonda : Mi-era frica ca se termina emisiunea si n-apuc s-o spun.
Prez: Ai un fotbalist preferat?
Blonda: Ce vrei sa spui nesimtitule?
Prez: Iti place vreun fotbalist?
Blonda: (isterica) Nu, nu m-am culcat cu el.
Prez: Cu cine?
Blonda : - Cu cine vrei tu sa insinuezi ca ma fut.
Publlicul:( ooooohhh)
Blonda: M-ati chemat aici sa va bateti joc de mine? Sa stie toata lumea ce faceti voi aici. La machiaj mi-a dat cu fond de ten doar pe Coehlo si ai zis ca vorbim frumos de muzica.
Prez: Canta-ne ceva.
Blonda: Am uitat cd-ul in taxi.
Prez: Pai asa fara negativ...
Blonda: Se ridica in picioare.
Publicul( incepe sa aplaude ritmat)
Blonda : Stati ma ca e lenta.
Publicul ( aaaaaaaaaa)
Blonda: Hey hey hey, de ce nu vrei, de sanul mare sa ma iei, hey hey hey de ce nu vrei de sanul mare sa ma iei.
Pe acest cantec curge usor genericul emisiunii. Prezentatorul priveste apatic. Publicul canta. Blonda da din san si rage dar nu se mai aude. E acoperita de volumul jingle-ului de final.
sâmbătă, 19 septembrie 2009
Trei intrebari pentru Ministrul Sanatatii
Domnule Bazac, va pun o intrebare in mod oficial. Acum cateva zile am primit un mail, un apel disperat, in care mi se cerea sa donez sange pentru un nou-nascut care se lupta cu moartea dupa ce mama murise la nastere. Era o chestiune de timp salvarea lui. A murit si el. Nu este un mail singular. Intrebarea mea este: in cate tari europene copiii sau chiar adultii mor din lipsa sangelui necesar pentru interventii care sa-i tina in viata? Astept raspunsul dumneavoastra. Ce ar trebui sa faca Romania ca sa existe garouri la Spitalul de Urgenta? Cum poate in 2009 aceasta tara a noastra sa posede o banca de sange care sa dea o sansa reala locuitorilor ei?
joi, 17 septembrie 2009
Povestea lui Florin
“Lumea s-a obisnuit cu oameni ca Florin, care traiesc pe strada, probabil nu mai misca pe nimeni situatii din astea. Au devenit cumplit de normale, nu vi se pare?! Mie mi se pare incredibil ca unii reusesc sa traiasca asa. Si am incercat sa aflu exact cum s-a intamplat sa ajunga pe strada...”
Povestea lui Florin o gasiti aici. Cine vrea sa-l ajute poate trimite un email la nudoarcuvinte27(at)yahoo(punct)com
Povestea lui Florin o gasiti aici. Cine vrea sa-l ajute poate trimite un email la nudoarcuvinte27(at)yahoo(punct)com
miercuri, 16 septembrie 2009
Amintiri din Epoca de Aur
Luna asta are loc premiera filmului Amintiri din Epoca de Aur. Eu l-am vazut la TIFF si il recomand. Mai jos e trailerul.
marți, 15 septembrie 2009
A inceput scoala Spermatozoidul fecundeaza ovulul.
Stefan ma priveste cu ochii mari, seriosi de la inaltimea celor sase ani ai lui. Ma priveste si imi spune cu gravitate: - Spermatozoidul se intalneste cu ovulul. Apoi pentreaza membrana acestuia. Spermatozoidul fecundeaza ovulul si astfel ia nastere zigotul. Imi impinge in fata un desen facut de mana lui, reprezentand un spermatozoid care-si ia viteza si diversele faze ale fecundarii. Adauga solemn, fixandu-ma: - Asa se fac copii. Incerc sa nu rad si spun: - Ai vazut ca Dinamo a batut Steaua, ce te faci? Atacul meu il ia pe nepregatite. Isi coboara barbia si privirea in podea, inciudat. Solutia salvatoare ii lumineaza fata si revine triumfator: - Am sa tin cu Manchester.
Stefan e adorabil, are opinii si citeste perfect la cei sase ani ai lui. Ieri a fost la scoala. L-am sfatuit sa nu dezvolte foarte mult discutia legata de "cum se fac copiii". Probabil ca un argument colectiv al prichindeilor ar avea darul de a o incurca definitiv pe "doamna invatatoare". I-am spus ca nici fetele nu trebuie abordate cu teoria spermatozoidului. I-am zis: - Te duci la cea mai frumoasa fata din clasa si ii ceri prietenia, din prima zi. Stefan ciuleste urechile cu un zambet de mare pisicher. Uite asa. Te duci direct la ea, te prezinti si ii spui, "vrei sa fii prietena mea"? Daca te refuza, caci trebuie sa luam si asta in calcul nu? Daca te refuza ii spui asa: "Nu vreau sa te presez, stiu ca e o decizie grea pentru tine, vreau sa-ti dau timp sa faci alegerea potrivita. Sunt un baiat minunat si e nevoie de timp ca sa ma pretuiesti cu adevarat. Stefan ma priveste circumspect. De ce e nevoie sa spun ca sunt un baiat minunat, nu este evident, pare sa spuna privirea lui. I-am mai explicat ca va face tot felul de betigase pe niste coli albe si ca nu vor putea sa joace Bakugan in timpul orelor. S-a tavalit putin prin birou fara nicio legatura cu discutia de mai sus si a vrut sa-mi cante Pe Sarma. L-am refuzat politicos. Politicos e si baietelul de doi ani al lui Gelu care de fiecare data cand ma vede ma intreaba sincer: - Te servesc cu ceva? Sau daca il surprind mancand: - Vrei sa gusti?
A inceput scoala. Ma intreb ce semnificatie reala mai are inceputul scolii pentru copiii de-acum. Intr-o vreme in care ne izolam in comunicare. Intr-o vreme in care, tot mai mult, aud parinti carora le e frica sa-si lase copiii sa zburde in spatele blocului.Pentru noi scoala era momentul magic al inscrierii in comunitate. Puteai sa pleci dupa ore la unul dintre copii acasa. Maica-sa facea mancare pentru amandoi. El era mandru de ea. Eu eram fericit ca mananc. Ne jucam dupa care plecam la mine acasa.
In spatele blocului se cimentau prietenii. Eram o gasca unita de forta indestructibila a jocului. Politicenii ar trebui sa invete de la copii. Copiii nu isi fura caciula iar energia lor e canalizata intr-un singur sens. Sa faca jocul SA MEARGA. Cand jucam " castel" si nu ne conveneau legile impuse de unii sau altii constituiam o majoritate care facea o lege pentru toti. Si pe care o respectam. Si jocul mergea, pana seara tarziu in zilele de vara, pana cand alergam pe scari catre casa unde ne astepta suprema bucurie: paharul cu apa.
Mult mai tarziu am aflat ca spermatozoidul fecundeaza ovulul. Si am ras pe infundate prin colturile bancilor cand ni s-a comunicat lucrul asta. Pentru Stefan asta nu e lucru de ras. Ma intreb care e ponderea reala a comunitatii in viata copiilor lumii noastre. Pentru ca, vrem nu vrem, si asa e de cand lumea, anumite valori( prietenia, solidaritatea, altruismul, curajul) se invata in gasca. Se invata in spatele blocului, acolo unde am vazut disperati cum Laurentiu si-a frant coloana sub greutatea unui prefabricat de beton, disperati si neputinciosi ca nu puteam sa-l ajutam sa-l scoatem de acolo pana a venit un "nene". Apoi am mers in gasca la spital si l-am asteptat cu infrigurare printre noi sa joace "frunza" si sa alerge cel mai repede la fotbal.
Ma intreb ce ar putea inlocui felul in care ne priveam unii pe altii, certurile, bataile, hohotele de ras. In spatele blocului faceam comert, trafic, sedinte, urzeli, planuri, incropeam vise sau schimbam informatii vitale pentru viitorul nu mai indepartat de o zi. Toate astea ne-au invatat sa traim IMPREUNA. Era o vreme cand parintii nu se amestecau in acest soi de comunitate. Nimeni nu veghea in spatele blocului. Eram in siguranta acolo.
Acum, in realitatea spatiului nostru, comunicam din ce in ce mai mult si ne vedem din ce in ce mai rar. Lumea noastra e lumea lui " fiecare trage pentru el" o lume in care in spatele blocului copiii nu se mai aduna de frica stirilor de la ora cinci. Nu mai e loc in spatele blocului pentru ca masinile sunt parcate claie peste gramada. Copiii stau linsititi in casa si se joaca pe calculator. In spatele blocului s-a mutat pe net. Nu stiu cat de bine sau rau e. Pentru copiii din ziua de azi nu e rau sau bine. Pur si simplu asa e. Noi am vazut messenger-ul cum se naste. Noi suntem generatia care stie cum era fara internet. Noi am tinut in mana primele telefoane mobile. Am vazut primele fire ale retelei. Copiii lumii noastre se nasc deja in retea. Daca cineva trebuie sa faca schimbarea aceia suntem noi. Singura problema este ca valorile care se invata in comunitatea reala, aceea a lui " fata in fata" vor fi din ce in ce mai greu de predat.
A inceput scoala...Stefan si ai lui se intalnesc pentru prima data. Le tin pumnii stransi si caut locuri comune cu generatia lor. Si nu stiu de ce, imi vine in minte Beethoven.
Stefan e adorabil, are opinii si citeste perfect la cei sase ani ai lui. Ieri a fost la scoala. L-am sfatuit sa nu dezvolte foarte mult discutia legata de "cum se fac copiii". Probabil ca un argument colectiv al prichindeilor ar avea darul de a o incurca definitiv pe "doamna invatatoare". I-am spus ca nici fetele nu trebuie abordate cu teoria spermatozoidului. I-am zis: - Te duci la cea mai frumoasa fata din clasa si ii ceri prietenia, din prima zi. Stefan ciuleste urechile cu un zambet de mare pisicher. Uite asa. Te duci direct la ea, te prezinti si ii spui, "vrei sa fii prietena mea"? Daca te refuza, caci trebuie sa luam si asta in calcul nu? Daca te refuza ii spui asa: "Nu vreau sa te presez, stiu ca e o decizie grea pentru tine, vreau sa-ti dau timp sa faci alegerea potrivita. Sunt un baiat minunat si e nevoie de timp ca sa ma pretuiesti cu adevarat. Stefan ma priveste circumspect. De ce e nevoie sa spun ca sunt un baiat minunat, nu este evident, pare sa spuna privirea lui. I-am mai explicat ca va face tot felul de betigase pe niste coli albe si ca nu vor putea sa joace Bakugan in timpul orelor. S-a tavalit putin prin birou fara nicio legatura cu discutia de mai sus si a vrut sa-mi cante Pe Sarma. L-am refuzat politicos. Politicos e si baietelul de doi ani al lui Gelu care de fiecare data cand ma vede ma intreaba sincer: - Te servesc cu ceva? Sau daca il surprind mancand: - Vrei sa gusti?
A inceput scoala. Ma intreb ce semnificatie reala mai are inceputul scolii pentru copiii de-acum. Intr-o vreme in care ne izolam in comunicare. Intr-o vreme in care, tot mai mult, aud parinti carora le e frica sa-si lase copiii sa zburde in spatele blocului.Pentru noi scoala era momentul magic al inscrierii in comunitate. Puteai sa pleci dupa ore la unul dintre copii acasa. Maica-sa facea mancare pentru amandoi. El era mandru de ea. Eu eram fericit ca mananc. Ne jucam dupa care plecam la mine acasa.
In spatele blocului se cimentau prietenii. Eram o gasca unita de forta indestructibila a jocului. Politicenii ar trebui sa invete de la copii. Copiii nu isi fura caciula iar energia lor e canalizata intr-un singur sens. Sa faca jocul SA MEARGA. Cand jucam " castel" si nu ne conveneau legile impuse de unii sau altii constituiam o majoritate care facea o lege pentru toti. Si pe care o respectam. Si jocul mergea, pana seara tarziu in zilele de vara, pana cand alergam pe scari catre casa unde ne astepta suprema bucurie: paharul cu apa.
Mult mai tarziu am aflat ca spermatozoidul fecundeaza ovulul. Si am ras pe infundate prin colturile bancilor cand ni s-a comunicat lucrul asta. Pentru Stefan asta nu e lucru de ras. Ma intreb care e ponderea reala a comunitatii in viata copiilor lumii noastre. Pentru ca, vrem nu vrem, si asa e de cand lumea, anumite valori( prietenia, solidaritatea, altruismul, curajul) se invata in gasca. Se invata in spatele blocului, acolo unde am vazut disperati cum Laurentiu si-a frant coloana sub greutatea unui prefabricat de beton, disperati si neputinciosi ca nu puteam sa-l ajutam sa-l scoatem de acolo pana a venit un "nene". Apoi am mers in gasca la spital si l-am asteptat cu infrigurare printre noi sa joace "frunza" si sa alerge cel mai repede la fotbal.
Ma intreb ce ar putea inlocui felul in care ne priveam unii pe altii, certurile, bataile, hohotele de ras. In spatele blocului faceam comert, trafic, sedinte, urzeli, planuri, incropeam vise sau schimbam informatii vitale pentru viitorul nu mai indepartat de o zi. Toate astea ne-au invatat sa traim IMPREUNA. Era o vreme cand parintii nu se amestecau in acest soi de comunitate. Nimeni nu veghea in spatele blocului. Eram in siguranta acolo.
Acum, in realitatea spatiului nostru, comunicam din ce in ce mai mult si ne vedem din ce in ce mai rar. Lumea noastra e lumea lui " fiecare trage pentru el" o lume in care in spatele blocului copiii nu se mai aduna de frica stirilor de la ora cinci. Nu mai e loc in spatele blocului pentru ca masinile sunt parcate claie peste gramada. Copiii stau linsititi in casa si se joaca pe calculator. In spatele blocului s-a mutat pe net. Nu stiu cat de bine sau rau e. Pentru copiii din ziua de azi nu e rau sau bine. Pur si simplu asa e. Noi am vazut messenger-ul cum se naste. Noi suntem generatia care stie cum era fara internet. Noi am tinut in mana primele telefoane mobile. Am vazut primele fire ale retelei. Copiii lumii noastre se nasc deja in retea. Daca cineva trebuie sa faca schimbarea aceia suntem noi. Singura problema este ca valorile care se invata in comunitatea reala, aceea a lui " fata in fata" vor fi din ce in ce mai greu de predat.
A inceput scoala...Stefan si ai lui se intalnesc pentru prima data. Le tin pumnii stransi si caut locuri comune cu generatia lor. Si nu stiu de ce, imi vine in minte Beethoven.
duminică, 13 septembrie 2009
Andrei Plesu, tulburator despre Romania
Un interviu excelent si, in acelasi timp, tulburator al lui Andrei Plesu despre starea Romaniei. O limpezime de bisturiu care trece dincolo de starea de filozofare si intra in sfera logicii si a unui discurs pragmatic de necombatut. O incantare din adevaruri dureroase. Cititi aici.
sâmbătă, 12 septembrie 2009
Indemn din suflet
Am scris-o si pe Twitter in propozitii simple. As vrea sa va rog pe toti cei care cititi blogul zilele astea si nu ati apucat sa mergeti la vreun concert al Festivalului George Enescu s-o faceti. Mergeti, cumparati un bilet alegeti un program si bucurati-va. E un act de cultura absolut indispensabil in vartejul in care traim. Sunt momente de o rara inaltare spirituala. Oricare dintre orchestre sau interpreti fac parte din crema muzicii mondiale. Orice alegeti, nu puteti gresi, fie ca e vorba de Ateneul Roman sau Sala Palatului. E o calatorie in timp, spatiu sau sufletul fiecaruia dintre noi. M-as bucura sa stiu ca indemnul acesta va fi urmat de un numar cat mai mare de oameni. Daca nu locuiti in Bucuresti FACETI EFORTUL. Ar fi frumos sa stiu ca ne leaga pe toti prezenta la un act cultural de talie mondiala. Si e atat de simplu. Trebuie doar sa cautati biletele ramase. Auditie placuta!!!
PS. Pentru cei care veti invoca lipsa celor 50 de lei/bilet exista Piata Festivalului in parcarea de vis-a-vis de Hilton.
PS. Pentru cei care veti invoca lipsa celor 50 de lei/bilet exista Piata Festivalului in parcarea de vis-a-vis de Hilton.
joi, 10 septembrie 2009
Arenele sufletelor noastre. Taceti dracului din gura!!!
Cuvintele dau relief tacerii. Pe naiba. Se presupune ca ar trebui sa existe tacere. Urla toata lumea. Discursuri desantate, voma de cuvinte. Se burdusesc si inghit hulpav pentru ca mai apoi sa ragaie a idei statute, invelite in miere de fiere si scuipate la timp inainte ca oratorul de ocazie sa sucombe. Toata lumea are ceva de spus. Toata lumea stie bine cum stau lucrurile. Toata lumea comenteaza, acuza si se burzuluieste fara sa gandeasca. Arunca toti cu mii de bumerange care-si schimba traiectoriile din mers, asa ca, sa nu te mire daca te pomenesti cu ideile altuia, merge si-asa in baltoaca asta de cuvinte fara sens care ne inconjoara. Locuinte lacustre pe oglinda lucitoare a mizeriei din capul nostru.
De douazeci de ani fiecare face ceva, se pricepe la ceva, e curat sau experimentat. Vor sa-i votam si ne improasca cu cuvinte lipite cu pelicanol sau scotch ieftin de duzina. Vor sa-i votam ca sa mearga sistemul. Si sistemul trebuie sa mearga si noi o sa-i votam sau, in cel mai rau caz, o sa ne anulam voturile si copiii se nasc, parintii sunt ocupati, lumea alearga dupa parizer si carne de mici, scolarii se prostesc si se pisa pe orele de caligrafie, ce sens mai au toate astea, in cincizeci de ani n-o sa mai fie decat tacanitul sacadat al tastaturilor lumii. Sunt cuvinte peste tot si sub orice forma. E plin. Tacerea e condamnata si odata cu ea e condamnat gandul intim si privirea in sine. Nu e timp sa-ti mai arunci privirea in groapa sufletului. Nuuu, sufletele noastre sunt arene pe marginea carora se catara de-alde Udrea si Basescu si Antonescu si Geoana si mai cine vreti voi. Se catara acolo pe marginea colosseumurilor care formeaza sufletele noastre. Acolo jos noi suntem gladiatorii si ne luptam cu noi insine, cu binele si raul. Trebuie sa doboram marul de pe capul copiilor nostri. E nevoie de liniste si concentrare ca sa nu ne ucidem copiii cu lovitura sagetii, dar nu ei urla de-acolo de sus si, de fiecare data cand intindem arcul, ne manjesc tacerea cu cuvintele lor spurcate reverberate de presa care sta si ea inghesuita in arenele sufletelor noastre.
Taceti dracului cateva secunde si priviti spectacolul grotesc al acestui popor care are nevoie de liniste ca sa se salveze si sa-si salveze copiii. Taceti dracului cateva minute ca sa se opreasca ecoul cuvintelor voastre nespalate. Taceti dracului cateva zile dupa ce sageata a plecat din arcurile noastre si ati vazut ca unii dintre noi n-au nimerit. Taceti dracului cateva luni si coborati in arenele sufletelor voastre ca sa vedeti cum se vede de jos in sus. Sa ne vedeti cum va privim de pe marginea Colosseumului plin de hiene infometate. Taceti dracului cativa ani si lasati sa se auda zgomotele oamenilor ADEVARATI care sa se recunoasca astfel unii pe altii nestingheriti de zidul de cuvinte pe care l-ati ridicat intre ei. Taceti dracului din gura ca sa va salvati si lasati cuvintele sa redevina ce-au fost. Taceti dracului din gura, nerusinatilor. Spectacolul oamenilor care-si sacrifica vietile intr-o Romanie hacuita de poftele si nebunia voastra, spectacolul vietii care se zbate ca sa iasa invingatoare trebuie privit in tacere, in reculegere. Taceti dracului din gura daca nu stiti sa-i incurajati pe cei pe care i-ati adus in halul asta!!!
De douazeci de ani fiecare face ceva, se pricepe la ceva, e curat sau experimentat. Vor sa-i votam si ne improasca cu cuvinte lipite cu pelicanol sau scotch ieftin de duzina. Vor sa-i votam ca sa mearga sistemul. Si sistemul trebuie sa mearga si noi o sa-i votam sau, in cel mai rau caz, o sa ne anulam voturile si copiii se nasc, parintii sunt ocupati, lumea alearga dupa parizer si carne de mici, scolarii se prostesc si se pisa pe orele de caligrafie, ce sens mai au toate astea, in cincizeci de ani n-o sa mai fie decat tacanitul sacadat al tastaturilor lumii. Sunt cuvinte peste tot si sub orice forma. E plin. Tacerea e condamnata si odata cu ea e condamnat gandul intim si privirea in sine. Nu e timp sa-ti mai arunci privirea in groapa sufletului. Nuuu, sufletele noastre sunt arene pe marginea carora se catara de-alde Udrea si Basescu si Antonescu si Geoana si mai cine vreti voi. Se catara acolo pe marginea colosseumurilor care formeaza sufletele noastre. Acolo jos noi suntem gladiatorii si ne luptam cu noi insine, cu binele si raul. Trebuie sa doboram marul de pe capul copiilor nostri. E nevoie de liniste si concentrare ca sa nu ne ucidem copiii cu lovitura sagetii, dar nu ei urla de-acolo de sus si, de fiecare data cand intindem arcul, ne manjesc tacerea cu cuvintele lor spurcate reverberate de presa care sta si ea inghesuita in arenele sufletelor noastre.
Taceti dracului cateva secunde si priviti spectacolul grotesc al acestui popor care are nevoie de liniste ca sa se salveze si sa-si salveze copiii. Taceti dracului cateva minute ca sa se opreasca ecoul cuvintelor voastre nespalate. Taceti dracului cateva zile dupa ce sageata a plecat din arcurile noastre si ati vazut ca unii dintre noi n-au nimerit. Taceti dracului cateva luni si coborati in arenele sufletelor voastre ca sa vedeti cum se vede de jos in sus. Sa ne vedeti cum va privim de pe marginea Colosseumului plin de hiene infometate. Taceti dracului cativa ani si lasati sa se auda zgomotele oamenilor ADEVARATI care sa se recunoasca astfel unii pe altii nestingheriti de zidul de cuvinte pe care l-ati ridicat intre ei. Taceti dracului din gura ca sa va salvati si lasati cuvintele sa redevina ce-au fost. Taceti dracului din gura, nerusinatilor. Spectacolul oamenilor care-si sacrifica vietile intr-o Romanie hacuita de poftele si nebunia voastra, spectacolul vietii care se zbate ca sa iasa invingatoare trebuie privit in tacere, in reculegere. Taceti dracului din gura daca nu stiti sa-i incurajati pe cei pe care i-ati adus in halul asta!!!
miercuri, 9 septembrie 2009
Cateva precizari referitoare la Vama @ Cerbul de Aur
Am citit comentariile voastre legate de show-ul VAMA de la Cerbul de Aur. Desi apreciem sustinerea si dorinta voastra de a fi urmarit recitalul Vama la TVR, totusi, se impun cateva precizari:
TVR are un contract referitor la difuzarea meciurilor Nationalei, iar pentru seara de 5 septembrie era programat meciul dintre Franta si Romania din cadrul preliminariilor Campionatului Mondial 2010. Am stiut acest lucru cand am acceptat invitatia la Cerbul de Aur. Am comunicat prin toate mijloacele acest recital(inclusiv Twitter si Facebook) tocmai pentru ca, pentru noi, era foarte important sa avem o arena plina la Brasov. Concertul, care a fost inregistrat, va fi montat si difuzat pe TVR la o data pe care o vom promova intens, astfel incat, cei care si-au dorit atat de mult sa ne vada, vor avea posibilitatea sa ne urmareasca recitalul.
TVR are un contract referitor la difuzarea meciurilor Nationalei, iar pentru seara de 5 septembrie era programat meciul dintre Franta si Romania din cadrul preliminariilor Campionatului Mondial 2010. Am stiut acest lucru cand am acceptat invitatia la Cerbul de Aur. Am comunicat prin toate mijloacele acest recital(inclusiv Twitter si Facebook) tocmai pentru ca, pentru noi, era foarte important sa avem o arena plina la Brasov. Concertul, care a fost inregistrat, va fi montat si difuzat pe TVR la o data pe care o vom promova intens, astfel incat, cei care si-au dorit atat de mult sa ne vada, vor avea posibilitatea sa ne urmareasca recitalul.
Ziua in care am risipit ceata. Vama la Cerbul de Aur (2)
Pauza de nesomn
Imi place drumul catre Poiana. Ma linisteste. Ma concentrez la serpentine. Trec pe langa locurile de unde poti privi Brasovul noaptea. Cate priviri s-au numarat pe aici de cand au inceput luminile. Plesnesc de energie in continuare. Stiu ca n-am sa adorm in cusca. Da, camera de hotel e o cusca. O sa fiu distrus maine. Nici macar gandul asta nu-mi induce putina oboseala. Nici nu stiu cand se face zece dimineata. Am dormit vreo trei ore. Baietii sunt deja la probe. Stau cu Alina pe messenger. Cobor? Nu cobor? Au venit fetele? Suntem in timp? Suntem in timp? Suntem in timp? Suntem in timp? Nu mai astept. Ma reped la masina si-o iau spre Brasov. Mi-e teama sa nu ne certam jos. Criza de timp.
Singura repetitie pe scena
Ajung. Lumea e pe pozitii. Se fac probe. Totul e in timp. Fetele asteapta. Sunt obosite. Fortez un zambet, incerc sa le motivez. Baietii termina de facut monitoarele. Toata lumea se aude bine. Mi le fac si eu. Incepem introducerea. Si iarasi, ca prin minune, ma cuprinde o energie inexplicabila. E forta sunetului, e muzica in sine, e apropierea cantarii sau toate la un loc. Incep sa alerg ca nebunu’. La buza scenei se aduna gasca de la 18 ani. Trebuie sa repetam si cu ei. I-am vazut si ieri. Le-am zis cam asa: Nu vreau nimic de la voi decat sa explodati de energie. Voi sunteti cantecul 18 ani mai mult decat noi. Nici macar cand am scris versurile n-aveam 18 ani. E cantecul vostru mai mult decat al nostru, asa ca vreau sa urlati toata tineretea din voi. Folositi versurile din cantec si faceti ce vreti pe scena. Grija la cabluri, atat. Ma priveau mirati. N-am ce sa va spun, nu e nevoie de nicio organizare. Inca un lucru, daca dupa momentul asta va dati jos de pe scena si nu sunteti ragusiti, inseamna ca nu v-a iesit. Mai avem jumatate de ora de probe. Fetele se urca pe scena. E prima repetitie cu muzica live. Tare. Mii de watti doar din monitoare. Pe marginile arenei, oamenii se opresc. Da, nu poate da gres. Opt fete frumoase in camasi albe, barbatesti. Visul oricarui barbat, sa se trezeasca asa dimineata. Zambesc. Fetele se misca bine, dar gresesc din nou intrarea. Inca o data. Mihaela le aranjeaza. Opt, opt, patru, patru, opt, opt, patru, patru. Bai, va rog eu, nu puteti rata asta. Va rog. Hai inca o data si dupa aia sa repetam si cu gasca de la 18 ani. Ce bine e in picioarele goale pe scena, ma gandesc. Si ce bine ca nu mai e timp de nimic. Incerc un discurs mobilizator pentru fete. Imi dau seama insa ca n-are rost, isi doresc sa faca, sunt si ele cuprinse de importanta momentului. La repetitii am simtit ca lumea nu se astepta la momentul asta din partea noastra. Plec la conferinta cu gandul ca am facut tot posibilul. E zvon de ploaie. NU O SA PLOUA. Nu dupa atata munca. Daca o sa ploua inseamna ca undeva am gresit si asta e, nu trebuie sa se intample spectacolul. Asta ma linisteste brusc. Se anunta cod galben. Nu-mi pasa. Cineva incearca sa-mi vorbeasca despre ploaie: - Taci!!! Acum iti spun sa taci si taci!!! Nu porti discutia asta cu mine!!!
Cat nap
Ajung din nou in Poiana. Ploua. Norii se prefigureaza oribil si lugubru peste muntele din fata mea. E inca timp. Cinci jumate. Ne adunam la sapte. E timp. Ma uit spre cer si incerc sa ghicesc spartura salvatoare, care va face loc soarelui. Comand fructe. Sunt frant. N-am timp sa adorm. Ma trezeste un telefon peste patruzeci si cinci de minute. Inca un Cosmin vine sa-mi ia hainele. Am senzatia ca am fost pana intr-o groapa comuna a amintirilor mele. Amintiri peste care au presarat var, ca sa nu se raspandeasca molima. E o senzatie de dezradacinare somnul scurt de dupa masa. Cat nap, spun englezii. E mai rau decat spleen-ul englezesc acum. Cosmin urca. Il privesc buimac. Nu pot sa leg cuvintele. Aproape ca am uitat ca avem un concert in Brasov in seara asta. Trebuie sa revin la viata cumva. Fructe, cat mai multe fructe. E sase jumate. Cobor. Ma uit spre cer. S-a spart intr-un loc. Si bate vantul destul de tare. Zambesc. E clar, n-am gresit cu nimic. Ii scriu Alinei. Si ea zambeste, jos in Brasov.
Ultimele doua ore
Ne uitam unii la altii si vorbim diverse. Dan are emotii. Raul vorbeste cu Tamasz . Recapituleaza ce clape foloseste pe fiecare piesa. Nordlead, Oasis, NordStage. Eugen a coborat la o terasa cu niste prieteni. Clopo se invarte si el prin camera. Sunt momentele in care fiecare incearca sa priveasca in sine. S-a vorbit atat de mult despre cantare incat e nevoie sa facem abstractie. Aman la nesfarsit momentul in care ar trebui sa ma schimb si fac drumuri intre machiaj si apartamentul nostru. Fetele arata bine asa dezabuzate. Au avut reticente la inceput. Sunteti frumoase oricum, credeti-ma. O femeie frumoasa, daca e incercanata, ramane o femeie frumoasa incercanata. O femeie frumoasa, daca plange, va fi o femeie frumoasa care plange. Nimic din interior nu ne urateste. Poate doar suferinta in exces. Nu e cazul acum... dar avem nevoie de metafora machiajului. Nu stiu cum trece timpul si ca prin vis ajung in culise. Alina e acolo. Carina. Multa lume necunoscuta. Or avea ei vreo treaba pe aici. Ma duc la locul meu. Emotiile ma gatuie. Stiu ca mai e putin pana sa scap de asta. Aud ca prin vis: - VAMA. Baietii nu mai sunt langa mine. Imi dau seama ca sunt pe scena. Alerg la toaleta. E psihologica goana asta. Stiu. Ma intorc la locul meu. Una din fete se uita la mine din culisele opus. Ne privim. Un semn super energic de la mine catre ea. Stiu ca mi-e mult mai frica. Intra fetele in scena. E bine, nu gresesc. Gata, s-a terminat, ceata s-a risipit definitiv, nu mai e cale de intoarcere, uite-i ca urla, da, usurarea este fabuloasa. Vocea tasneste din mine si ma elibereaza definitiv din stransoarea Emotiei. Acum nu mai suntem decat noi si ei, pana la capat. As putea sa continui, dar nu vreau sau poate chiar nu pot. Ce a urmat e intre noi si cei patru mii de oameni de acolo. Ne-am trait povestea impreuna. Le-am dat si ne-au dat. Ne-am dizolvat in ei pana la orgasm, pana la momentul in care iti venea sa urli ca vrei sa nu se mai termine niciodata. N-au rost cuvintele. Singurul lucru care are rost e muzica, teatrul, dorinta de a fi pe scena, pentru tine si pentru ei. Dorinta de a mai face spectacolul asta inca o data si inca o data si inca o data, sa imbatranesti asa, frumos si neviciat de nimic din raul care ne inconjoara. Sa tot canti si sa tot joci. Pentru ei. Pentru totdeauna. Pana cand moartea ne va desparti.
Ultimele ganduri
Am vrut sa scriu aici despre bucuria de a vedea o echipa ca a noastra la lucru. Despre oamenii putini din jurul meu care ma cunosc cu adevarat si care ma accepta asa cum sunt. Despre relatia dintre niste oameni care impartasesc aceleasi valori si sperante. Despre bucuria si linistea pe care o incerci cand stii ca pentru cel de langa tine CONTEAZA. Ca sufera ca naiba cand fara voia ta il jignesti, dar trece peste asta pentru ca, ce naiba, avem lucruri mai importante de facut. As fi vrut sa scriu aici despre entuziasmul molipsitor si ochii puri ai unor pusti de 18 ani, a caror bucurie de a fi pe scena a insemnat pentru noi mai mult decat isi pot ei inchipui. As fi vrut sa scriu despre bucuria de a lucra cu niste fete mai profesioniste si mai talentate decat multe actrite cu diploma pe care le cunosc. Despre bucuria lor de a fi intr-un proiect ca asta. As fi vrut sa scriu despre privirile obosite si fericite ale echipei dupa concert. As fi vrut sa scriu despre dimineata de a doua zi cand inca nu paream sa ne trezim, anesteziati de oboseala si fericire. As fi vrut sa scriu despre cat de mult au insemnat fiecare dintre cei cu care am lucrat si cu care sigur vom mai lucra. As fi vrut sa scriu inca o mie de lucruri, despre o mie de stari, dar ma opresc aici pentru ca am de gand sa inchei altfel. Am sa inchei cu mailul pe care l-am primit de la unul din pustii din grupul care a evoluat la 18 ani. Nu de alta, dar pentru ca si daca el ar fi fost singurul nostru spectator toate astea ar fi meritat chiar daca am fi suferit ca niste caini de dorul celorlalti 3999.
Salut Tudor,
Sunt unul dintre pustii din grupul "18 ani" - De la Cerb, cel care in seara cerbului te-a intrebat de clubul de Karaoke(nu stiu sigur daca ma mai tii minte, dar nu conteaza :P), dupa 2 zile pur si simplu am simtit sa-ti scriu, am incercat sa tin legatura cu toti cei din grupul 18 ani, si acum mai incerc, si toti parca suntem inca intr-un vis, nu ne-am revenit.. stam pe mess ascultam Vama non-stop, si vorbim despre ce s-a intamplat.. all day long.. nu stiu daca ai trait senzatia, este ca atunci cand te uiti la un film, traiesti odata cu el, isi face un loc in sufletul tau, iar cand se termina, locul acela ramane gol.. exact asta simt eu dupa experienta asta, a fost pur si simplu ca un vis! Sincer, cred ca nici unul din noi nu va uita clipele acelea magice, si tot ce a fost - de la repetitii si pana la concert.
Voiam doar sa zic ca sper sa tinem cumva legatura, noi cu tine, sau macar unii din noi cu tine, am ascultat "Scrisoare Pentru Liceeni" si cred eu ca am inteles mesajul tau, stateam cu my best friend si ascultam.. si dupa ce s-a terminat, am ramas amandoi fara cuvinte, pur si simplu stateam ca prostii si ne uitam unul la celalalt.. dupa care am inceput sa vorbim despre ce ai spus tu acolo.. nici unul dintre noi nu era cu cititul, cu alea alea.. si ne-am dat seama ca tot ce ai spus tu acolo este atat de adevarat.. iar acum facem amandoi sa ne schimbam.. am inceput sa citim.. in fine, ideea este ca mesajul tau a fost ca un wake-up call pentru noi, si pentru asta vreau sa-ti multumesc mult de tot..
Ce mai voiam sa-ti zic, a da.. stii ca atunci cand ai plecat, varul meu ti-a dat un CD, cu melodiile mamei mele, nu stiu daca l-ai ascultat sau nu, dar in cazul in care l-ai ascultat, lasa-mi si mie o parere despre ele, te rog. :D
Cam atat am de spus pentru moment, din nou spun, sper sa tinem legatura in continuare, si daca imi vei raspunde, am sa-ti mai scriu de fiecare data cand simt ca vreau sa-ti spun ceva, ca acum.
Peace! :)
Imi place drumul catre Poiana. Ma linisteste. Ma concentrez la serpentine. Trec pe langa locurile de unde poti privi Brasovul noaptea. Cate priviri s-au numarat pe aici de cand au inceput luminile. Plesnesc de energie in continuare. Stiu ca n-am sa adorm in cusca. Da, camera de hotel e o cusca. O sa fiu distrus maine. Nici macar gandul asta nu-mi induce putina oboseala. Nici nu stiu cand se face zece dimineata. Am dormit vreo trei ore. Baietii sunt deja la probe. Stau cu Alina pe messenger. Cobor? Nu cobor? Au venit fetele? Suntem in timp? Suntem in timp? Suntem in timp? Suntem in timp? Nu mai astept. Ma reped la masina si-o iau spre Brasov. Mi-e teama sa nu ne certam jos. Criza de timp.
Singura repetitie pe scena
Ajung. Lumea e pe pozitii. Se fac probe. Totul e in timp. Fetele asteapta. Sunt obosite. Fortez un zambet, incerc sa le motivez. Baietii termina de facut monitoarele. Toata lumea se aude bine. Mi le fac si eu. Incepem introducerea. Si iarasi, ca prin minune, ma cuprinde o energie inexplicabila. E forta sunetului, e muzica in sine, e apropierea cantarii sau toate la un loc. Incep sa alerg ca nebunu’. La buza scenei se aduna gasca de la 18 ani. Trebuie sa repetam si cu ei. I-am vazut si ieri. Le-am zis cam asa: Nu vreau nimic de la voi decat sa explodati de energie. Voi sunteti cantecul 18 ani mai mult decat noi. Nici macar cand am scris versurile n-aveam 18 ani. E cantecul vostru mai mult decat al nostru, asa ca vreau sa urlati toata tineretea din voi. Folositi versurile din cantec si faceti ce vreti pe scena. Grija la cabluri, atat. Ma priveau mirati. N-am ce sa va spun, nu e nevoie de nicio organizare. Inca un lucru, daca dupa momentul asta va dati jos de pe scena si nu sunteti ragusiti, inseamna ca nu v-a iesit. Mai avem jumatate de ora de probe. Fetele se urca pe scena. E prima repetitie cu muzica live. Tare. Mii de watti doar din monitoare. Pe marginile arenei, oamenii se opresc. Da, nu poate da gres. Opt fete frumoase in camasi albe, barbatesti. Visul oricarui barbat, sa se trezeasca asa dimineata. Zambesc. Fetele se misca bine, dar gresesc din nou intrarea. Inca o data. Mihaela le aranjeaza. Opt, opt, patru, patru, opt, opt, patru, patru. Bai, va rog eu, nu puteti rata asta. Va rog. Hai inca o data si dupa aia sa repetam si cu gasca de la 18 ani. Ce bine e in picioarele goale pe scena, ma gandesc. Si ce bine ca nu mai e timp de nimic. Incerc un discurs mobilizator pentru fete. Imi dau seama insa ca n-are rost, isi doresc sa faca, sunt si ele cuprinse de importanta momentului. La repetitii am simtit ca lumea nu se astepta la momentul asta din partea noastra. Plec la conferinta cu gandul ca am facut tot posibilul. E zvon de ploaie. NU O SA PLOUA. Nu dupa atata munca. Daca o sa ploua inseamna ca undeva am gresit si asta e, nu trebuie sa se intample spectacolul. Asta ma linisteste brusc. Se anunta cod galben. Nu-mi pasa. Cineva incearca sa-mi vorbeasca despre ploaie: - Taci!!! Acum iti spun sa taci si taci!!! Nu porti discutia asta cu mine!!!
Cat nap
Ajung din nou in Poiana. Ploua. Norii se prefigureaza oribil si lugubru peste muntele din fata mea. E inca timp. Cinci jumate. Ne adunam la sapte. E timp. Ma uit spre cer si incerc sa ghicesc spartura salvatoare, care va face loc soarelui. Comand fructe. Sunt frant. N-am timp sa adorm. Ma trezeste un telefon peste patruzeci si cinci de minute. Inca un Cosmin vine sa-mi ia hainele. Am senzatia ca am fost pana intr-o groapa comuna a amintirilor mele. Amintiri peste care au presarat var, ca sa nu se raspandeasca molima. E o senzatie de dezradacinare somnul scurt de dupa masa. Cat nap, spun englezii. E mai rau decat spleen-ul englezesc acum. Cosmin urca. Il privesc buimac. Nu pot sa leg cuvintele. Aproape ca am uitat ca avem un concert in Brasov in seara asta. Trebuie sa revin la viata cumva. Fructe, cat mai multe fructe. E sase jumate. Cobor. Ma uit spre cer. S-a spart intr-un loc. Si bate vantul destul de tare. Zambesc. E clar, n-am gresit cu nimic. Ii scriu Alinei. Si ea zambeste, jos in Brasov.
Ultimele doua ore
Ne uitam unii la altii si vorbim diverse. Dan are emotii. Raul vorbeste cu Tamasz . Recapituleaza ce clape foloseste pe fiecare piesa. Nordlead, Oasis, NordStage. Eugen a coborat la o terasa cu niste prieteni. Clopo se invarte si el prin camera. Sunt momentele in care fiecare incearca sa priveasca in sine. S-a vorbit atat de mult despre cantare incat e nevoie sa facem abstractie. Aman la nesfarsit momentul in care ar trebui sa ma schimb si fac drumuri intre machiaj si apartamentul nostru. Fetele arata bine asa dezabuzate. Au avut reticente la inceput. Sunteti frumoase oricum, credeti-ma. O femeie frumoasa, daca e incercanata, ramane o femeie frumoasa incercanata. O femeie frumoasa, daca plange, va fi o femeie frumoasa care plange. Nimic din interior nu ne urateste. Poate doar suferinta in exces. Nu e cazul acum... dar avem nevoie de metafora machiajului. Nu stiu cum trece timpul si ca prin vis ajung in culise. Alina e acolo. Carina. Multa lume necunoscuta. Or avea ei vreo treaba pe aici. Ma duc la locul meu. Emotiile ma gatuie. Stiu ca mai e putin pana sa scap de asta. Aud ca prin vis: - VAMA. Baietii nu mai sunt langa mine. Imi dau seama ca sunt pe scena. Alerg la toaleta. E psihologica goana asta. Stiu. Ma intorc la locul meu. Una din fete se uita la mine din culisele opus. Ne privim. Un semn super energic de la mine catre ea. Stiu ca mi-e mult mai frica. Intra fetele in scena. E bine, nu gresesc. Gata, s-a terminat, ceata s-a risipit definitiv, nu mai e cale de intoarcere, uite-i ca urla, da, usurarea este fabuloasa. Vocea tasneste din mine si ma elibereaza definitiv din stransoarea Emotiei. Acum nu mai suntem decat noi si ei, pana la capat. As putea sa continui, dar nu vreau sau poate chiar nu pot. Ce a urmat e intre noi si cei patru mii de oameni de acolo. Ne-am trait povestea impreuna. Le-am dat si ne-au dat. Ne-am dizolvat in ei pana la orgasm, pana la momentul in care iti venea sa urli ca vrei sa nu se mai termine niciodata. N-au rost cuvintele. Singurul lucru care are rost e muzica, teatrul, dorinta de a fi pe scena, pentru tine si pentru ei. Dorinta de a mai face spectacolul asta inca o data si inca o data si inca o data, sa imbatranesti asa, frumos si neviciat de nimic din raul care ne inconjoara. Sa tot canti si sa tot joci. Pentru ei. Pentru totdeauna. Pana cand moartea ne va desparti.
Ultimele ganduri
Am vrut sa scriu aici despre bucuria de a vedea o echipa ca a noastra la lucru. Despre oamenii putini din jurul meu care ma cunosc cu adevarat si care ma accepta asa cum sunt. Despre relatia dintre niste oameni care impartasesc aceleasi valori si sperante. Despre bucuria si linistea pe care o incerci cand stii ca pentru cel de langa tine CONTEAZA. Ca sufera ca naiba cand fara voia ta il jignesti, dar trece peste asta pentru ca, ce naiba, avem lucruri mai importante de facut. As fi vrut sa scriu aici despre entuziasmul molipsitor si ochii puri ai unor pusti de 18 ani, a caror bucurie de a fi pe scena a insemnat pentru noi mai mult decat isi pot ei inchipui. As fi vrut sa scriu despre bucuria de a lucra cu niste fete mai profesioniste si mai talentate decat multe actrite cu diploma pe care le cunosc. Despre bucuria lor de a fi intr-un proiect ca asta. As fi vrut sa scriu despre privirile obosite si fericite ale echipei dupa concert. As fi vrut sa scriu despre dimineata de a doua zi cand inca nu paream sa ne trezim, anesteziati de oboseala si fericire. As fi vrut sa scriu despre cat de mult au insemnat fiecare dintre cei cu care am lucrat si cu care sigur vom mai lucra. As fi vrut sa scriu inca o mie de lucruri, despre o mie de stari, dar ma opresc aici pentru ca am de gand sa inchei altfel. Am sa inchei cu mailul pe care l-am primit de la unul din pustii din grupul care a evoluat la 18 ani. Nu de alta, dar pentru ca si daca el ar fi fost singurul nostru spectator toate astea ar fi meritat chiar daca am fi suferit ca niste caini de dorul celorlalti 3999.
Salut Tudor,
Sunt unul dintre pustii din grupul "18 ani" - De la Cerb, cel care in seara cerbului te-a intrebat de clubul de Karaoke(nu stiu sigur daca ma mai tii minte, dar nu conteaza :P), dupa 2 zile pur si simplu am simtit sa-ti scriu, am incercat sa tin legatura cu toti cei din grupul 18 ani, si acum mai incerc, si toti parca suntem inca intr-un vis, nu ne-am revenit.. stam pe mess ascultam Vama non-stop, si vorbim despre ce s-a intamplat.. all day long.. nu stiu daca ai trait senzatia, este ca atunci cand te uiti la un film, traiesti odata cu el, isi face un loc in sufletul tau, iar cand se termina, locul acela ramane gol.. exact asta simt eu dupa experienta asta, a fost pur si simplu ca un vis! Sincer, cred ca nici unul din noi nu va uita clipele acelea magice, si tot ce a fost - de la repetitii si pana la concert.
Voiam doar sa zic ca sper sa tinem cumva legatura, noi cu tine, sau macar unii din noi cu tine, am ascultat "Scrisoare Pentru Liceeni" si cred eu ca am inteles mesajul tau, stateam cu my best friend si ascultam.. si dupa ce s-a terminat, am ramas amandoi fara cuvinte, pur si simplu stateam ca prostii si ne uitam unul la celalalt.. dupa care am inceput sa vorbim despre ce ai spus tu acolo.. nici unul dintre noi nu era cu cititul, cu alea alea.. si ne-am dat seama ca tot ce ai spus tu acolo este atat de adevarat.. iar acum facem amandoi sa ne schimbam.. am inceput sa citim.. in fine, ideea este ca mesajul tau a fost ca un wake-up call pentru noi, si pentru asta vreau sa-ti multumesc mult de tot..
Ce mai voiam sa-ti zic, a da.. stii ca atunci cand ai plecat, varul meu ti-a dat un CD, cu melodiile mamei mele, nu stiu daca l-ai ascultat sau nu, dar in cazul in care l-ai ascultat, lasa-mi si mie o parere despre ele, te rog. :D
Cam atat am de spus pentru moment, din nou spun, sper sa tinem legatura in continuare, si daca imi vei raspunde, am sa-ti mai scriu de fiecare data cand simt ca vreau sa-ti spun ceva, ca acum.
Peace! :)
marți, 8 septembrie 2009
Ziua in care am risipit ceata. Vama la Cerbul de Aur
Daca nu scriu lesin
E foarte greu. Pentru ca mi-as dori cele mai frumoase si mai potrivite cuvinte pentru ce urmeaza sa scriu. Pentru ca starile se bulucesc la iesirea din mine ca o multime intr-o tara bananiera care incearca sa obtina cele cateva vize libere catre America, fortand grilajul de fier al portilor ambasadei. Asta simt acum. Toate starile care se bulucesc sa iasa din mine. Nu stiu cum am sa scriu. Dar mi-as dori ca toate cuvintele mele sa fie pixelii unei fotografii care iti sfasie sufletul de fiecare data cand o privesti. N-am sa pot pune lucrurile in ordine, stiu. O sa fie un discurs haotic, cum haotice sunt trairile mele acum. Dar, mai important decat orice, trebuie sa ma eliberez prin cuvant de bucuria si fiorul care imi biciuie sufletul. E ca orgasmul unei femei care te roaga sa te opresti pentru ca nu mai poate. Da, daca nu scriu lesin.
Un telefon in august.
Raul: Ideea ar fi sa cantam la Cerb. Tudor: Cand e ???? Raul: 5 septembrie ar fi show-ul nostru. Tudor: Bai, esti nebun? Nu e timp! Raul: Asta e. Il facem sau nu il facem. Tudor: (dupa o pauza) Il facem, ce sa facem!?
De ce sa incepi cu Fotomodele?
Angrenajele se pun in miscare. Nu e timp. Nu stiu cum o sa arate spectacolul asta. Nu avem inca date despre scena Cerbului si timpul curge impotriva noastra. Trebuie sa facem tot ce depinde de noi. Nesiguranta si intrebarile incep sa se invarta prin jurul casei noastre. Urla a pustiu. Crezi in discul asta? Spune-mi, Tudor, crezi in discul asta? DA. CRED. CRED IN DISCUL ASTA. – Da, ma, e munca noastra si trebuie sa avem coaiele s-o aratam lumii. - Nu e publicul nostru la Cerb. - Bine, si care e publicul nostru? - Nu stiu, dar e riscant sa incepi cu Fotomodele. - De ce, ma, de ce? Suna. E cea mai bine orchestrata piesa. Suna, e pariul nostru. - Bai, nu stiu, eu n-as incepe cu Fotomodele. E trista. - Cacat. Si daca e trista, ce? De ce trebuie sa se hahaie lumea tot timpul? - Nu sa se hahaie, da’ sa incepi mai pozitiv. - Bai, are multa energie, ne place s-o cantam. De fiecare data cand o cantam ne simtim bine. De ce sa nu incepem cu ea? - Si dupa aia? Dupa aia Pe Sarma si 18 ani. 18 ani trebuie mai devreme. - Las-o acolo. E bine acolo unde e. Si discutia se lungeste pe parcursul a doua ore la capatul carora am avut un playlist. E un moment de eliberare. Stim ce vom canta. Ne-am asumat chestia asta. Orice ar fi. Vom incepe cu Fotomodele la Brasov. Si vom termina cu Cartita. - Cartita la bis??? - Da. - De ce? - PENTRU CA SUNA si o sa cante toti partea cu ooooooohhhhhh. - De unde stii ca o sa cante? - Nu stiu. Dar daca traim cu senzatia ca n-o sa cante, ne nenorocim.
Repetitii la 33 de grade
Ne adunam greu diminetile pe caldurile astea insuportabile, cu gandul inca la vara care ne scapa printre degete. Fierbe in sala de repetitii. Eugen preia initiativa conditionarii aerului. Ne trezim intr-o dimineata cu o magaoaie care se presupune ca ar trebui sa ne racoreasca. Nu face fata, dar face zgomot. Are un efect de placebo, totusi. Gasca se aduna fara Dan (bass) la inceput. Nu e timp, repetam asa. Caffe latte cu amaretto, apa plata si o briosa cu afine. Doar asa functionez, la zece dimineata. Ne apucam de deschiderea spectacolului. Cu ce incepem? Cu intermezzo, nu? Da. Si parca e cam abrupt s-o legam asa de Fotomodele. Ne trebuie inceputul. Daca avem inceputul am castigat partida. - Ce-ar fi sa avem zece fete pe scena la Fotomodele? - Si ce facem cu ele? - Nu stiu, ma, zece fete frumoase care sa sprijine cantecul. – Da, ma, da’ cum incepem muzical? - Auzi, hai sa fumam o tigara...
Puzzle-ul se rezolva greu. Arunca ideile pe masa. Nu te retine. Ne-a luat ceva timp sa ne dam seama ca solutia inceputului de la Fotomodele e continuta de cantecul insusi.
Gasca asta are insa ceva bun. Ceva care impinge lucrurile inainte si face repetitiile placute si eficiente. Am hotarat ca nimeni nu spune « nu » inainte de a face. Ai o idee muzicala? Imi imaginez ca e gresita sau simt asta, dar nu ti-o spun. Iau instrumentul si cantam. Si daca ideea ta e gresita te vei convinge singur, ascultand. Functioneaza. La 33 de grade e mai greu, dar functioneaza si acolo.
Momentul in care am gasit introducerea de la Fotomodele a fost asa: toate ideile aruncate in joc cazusera. Eram obositi si transpirati cand ne-am dat seama ca piesa contine toate partile insrumentale de care aveam nevoie. Gata orchestrate. E nevoie insa de toleranta si intelegere ca sa ajungi in grup la o concluzie fericita. Ma simt bine in asemenea momente. Sa functinezi in echipa tine de un soi de superioritate umana. Sa functionezi fara sa-ti reprimi egoul creativ. Sunt 33 de grade si aparatul de aer conditionat ne pacaleste doar mintile. Avem insa introducerea spectacolului si ne apucam de celelalte piese. E bine, desi parca se strange latul.
Prea multe de facut
Alina – o femeie de baza, casatorita cu munca si cu un sot, doi copii. Project manager.
Carina – a spus la revedere facultatii, vrea sa faca totul, strategie, on-line, implementare, uciderea somnului.
Paula – copywriting, personala, voluntara, schimbatoare, sensibila.
Mihaela – coregraf, mama de copil, muncitoare, talentata, insarcinata.
Cosmin – VJ, cool, ardelean, impasibil, rabdator.
Razvan – regizor de emisie, politicos, atent, metodic, la obiect.
George - stage manager, vocatie de inginer de sunet, timid, ambitios, multa disponibilitate.
Iulia – casual stylish working woman, contracte, facturi.
Jojo – tehnician de scena, experienta, prieten, suflet bun.
Stefan (Scheletu’) – tehnician de scena, stelist, sufletist, statornic, punker, supratatuat.
Akos – inginer de sunet, porfesionist, foarte orgolios, prea tanar.
Tamasz – inginer de sunet, locuieste in Ungaria, condescendent, profesionist.
Alina, ne-ar trebui zece fete frumoase pentru fotomodele. Din Brasov. Cauti si tu? Ideea e sa se intample repede. Nu e timp de repetitii. Mihaela se baga. Ce facem cu promovarea? La Cerb nu e publicul nostru. Carina, trebuie sa afle cat mai multa lume despre concertul asta. Visualurile de la Arene, da? Cosmin stie despre ecrane? Raul a vorbit cu Tamasz? Vine? Are rost? Da, are rost. E important sa fie Tamasz in carul de sunet, nu? Bai, intram in criza de timp, ce naiba. Sa vina toata lumea la repetitii, sa asculte piesele si sa vedem ce facem. Mihaela cand pleaca la Brasov? Avem sala de repetitii acolo? Hai, ma, pe bune, hai mai repede, nu ne iese asa. Va spun, nu e timp. Si daca ne facem de cacat e nasol. Eu vreau sa stiu in cat timp montati. Si sa va asumati chestia asta. Deci, trebuie sa avem minim cinci ore de repetitii cu probe, montare si momente repetate. Bai, fara cinci ore nu se poate. Alina, obtii? Set-up. Avem set-up. Set-up-ul de la Arene. Cine se ocupa? George, practicabile, probe de sunte. Cu Dani Klinger ati vorbit? Joi o sa facem un snur si toata lumea trebuie sa primeasca inregistrarea. Poate apuca Dani sa faca lumini. Cosmin, poti sa adaptezi vizualurile la ecranele de la Cerb? Cand se pleaca? Cati suntem? Sa fiti acolo de joi. Mihaela pleaca luni. Bai, va rog eu, schimbati mailuri ca nu e de gluma. Carina, ce se intampla pe Twitter? Si Facebook? Hai, ma, pe bune, cand vreti sa faceti conturile alea? Nu, nu stiu cu ce plec... Inca ceva. Tre’ sa luam in calcul ca daca Mihaela repeta cu fetele si nu iese va trebui sa renuntam la moment si sa gasim altceva. Nu se pot face lumini decat in noaptea dinaintea show-ului. Da, vreau sa si repetam cu fetele atunci. Cameramani o sa avem? Nu cred. De ce?
Intrebarile curg cu o viteza de doua ori mai mare decat cea a raspunsurilor. Timpul pare ca vrea sa ne stranga de gat. Toata lumea are si altceva de facut, in afara show-ului nostru. E din scurt, e prea din scurt. Gandul asta risca sa ne paralizeze. Usurarea vine de la ideea ca nu e cale de intoarcere. Cu toatea astea, oamenii ne-au spus "da"cc si ne miscam, incercam, ne luptam. Nu se vede nimic la orizont. E o ceata deasa si suntem o echipa care inainteaza greu prin mlastina. Tinem aproape si ne strigam unii pe altii ca sa ne asiguram ca mai suntem acolo. Ar trebui sa se vada scena deja, nu? Nu ne-am ratacit? Parca ar trebui sa se vada primul moment... Nu stiu ce sa zic... Ceata e groasa, ne miscam greu. Striga-i pe toti. Suntem aici? Raspunsurile vin unul cate unul. Haideti, va rog, nu mai e timp. Hai sa inaintam...
Primul snur
Primul snur nu a avut loc niciodata. Au fost mereu prea multe lucruri de facut. Nervii s-au intins la maxim si am renuntat sa-l mai facem. N-am trecut niciodata prin toate piesele fara oprire. - De ce schimbam acum? - Nu schimbam, ma, nimic, adaugam ceva. De ce adaugam? - Ca sa am eu o sarcina in plus si sa nu pot s-o duc? Bai, voi sunteti nebuni? - Stam de trei ore si cautam un cacat de arpegiator care nici macar n-o sa se auda. - E un detaliu de doi bani. - Eu zic ca detaliile fac diferenta. Ce daca stam. O sa fie bine. – Bai, sunteti nebuni, n-am facut niciun snur. - Am trecut prin toate piesele. - N-am trecut. - Tu stii cat o sa vorbesti intre cantece? Unde o sa vorbesti? Stii? – Da, stiu. Inainte de 17 ani, La Dumnezeu... si pe introducerea de la Porcu’. Si inainte de E plin de fete. - O sa vezi c-o sa vorbesti mai mult. Asa faci mereu. - N-o sa vorbesc mai mult. - Ba, io nu mai pot sa fac snur. Nu mai vreau.
Un drum catre munte
Am emotii. Nici macar nu mai lupt cu asta. M-am obisnuit, am emotii si basta. Ar trebui sa-l iau pe Cosmin cu mine catre Brasov. Il sun. Nu poate sa plece chiar acum. Rasuflu usurat. E mai bine singur in masina acum. Nu pot sa ies din ceata. Nu pot sa intrevad inca inceputul spectacolului. Asta ma paralizeaza. Ceva ma atrage irezistibil catre Brasov. Nu mai pot sa fiu departe de scena. Macar prin apropiere. Trebuie sa vad momentul fetelor. Alina spune ca e bine, dar vocea i-a sovait. Nesiguranta asta ma omoara. N-am vorbit cu Mihaela. Doar n-o sa-mi descrie prin telefon. Trebuie sa fiu acolo. O sa fie mai bine daca ajung. Eu am plecat ultimul. Am repetat la teatru si am plecat. E mai bine singur. Am bagaje cat pentru o saptamana. N-am putut altfel. E ca bulimia pe fond de stress. Pun benzina, mananc un sandwich. Sunt un om normal. Ma linistesc putin actiunile astea, dar ceata de la scena nu-mi da pace. Nu vrea sa se limpezeasca nimic. Nu vad momentul si gata. Bucegii imi par mai tristi fara zapada. - Alina, sunt pe drum. O sa vin direct la sala de sport. - Mihaela repeta cu fetele... Paganini, Concertul pentru vioara in re minor, Concertul pentru vioara de Bruch. Vengerov e un geniu. Ceva se intampla si, pentru cateva minute, intre Comarnic si Busteni, plec din timpul meu. Am amintiri cu drumul asta catre munte si ma trag spre ele. Un sarut, o speranta, un drum in noapte in cautarea unei himere, o betie pe strazile cu zapada sclipinda a Sinaii, Economad si alta iubire neimpartasita, prea timid, atat de fericit in apropierea ei, de ce nu indrazesti, de ce nu-i spui, o sa treaca timpul si-o sa regreti toate momentele astea. Nu, sunt aici, nu le regret, dar se bulucesc peste mine ca Prahova cand urla involburata pe undeva, pe aporoape de Valea Fetii acolo unde veneau ursii in copilarie. Ce pacat ca nu mai fac braga in Busteni.
O repetitie si o minune energetica
Noua fete frumoase si o sala de sport. Sunt frant de oboseala dupa un drum prea lung. Am emotii. Mihaela a repetat cu fetele doua zile. Stiu ca e putin. Ma prezint si rostesc “Tudor” de noua ori. Nu retin niciun nume. Hai, vedem momentul? Mihaela porneste cd-ul si fetele incep sa se miste. Alina e si ea in sala. Are emotii. Cand se opreste melodia, nu stiu in ce parte s-o apuc cu primele cuvinte. E dezlanat, fetele nu se sincronizeaza inca si multe lucruri sunt neasumate. Risca sa fie ridicol. Frica de ridicol ma paralizeaza. Mihaela se uita intrebator. A facut o structura de miscare foarte buna. Plus ca fetele nu sunt balerine. Sunt fete frumoase si dornice SA FACA. O fi indeajuns? Trebuie sa vorbesc, trebuie sa iau o decizie. Momentul nu poate, insa, sa apara asa. Nu ar fi bine deloc. Ma pregatesc sa vorbesc. – Bai, felicitari, foarte misto, e foarte bine, are energie. Credeti ca mai pot sa adaug si eu cateva lucruri? Fetele zambesc aprobator.
Si este un moment in care ceva magic se intampla cu mine. Oboseala ma paraseste brusc si incep sa spun tot ceea ce cred. Sunt insa cuprins de o energie pozitiva incredibila. Le spun fetelor ca pozele corporale sunt oarecum asemanatoare. Le invit sa diferentieze. Apoi, le rog sa nu faca altceva decat sa se simta bine si confortabil in corporalitatea lor. Sunteti frumoase, sunteti sexy. Nu va convine o ipostaza? Nu-i nimic. Cautati alta. Sunt convins ca veti gasi. Imi dau seama ca pe masura ce vorbesc aceasta intalnire se transforma intr-o repetitie de teatru. Da, asta e secretul, este teatru si ma simt ca pestele in apa pentru ca mie asta imi place sa fac, sa fac teatru, sa repet, sa caut, sa exprim in mii de feluri. Fetele sunt incredibil de receptive, ceata pare ca se risipeste. Andreea, vreau sa cazi pe jos aici si toata tema ta trebuie sa fie incercarea de a te ridica si de a ajunge la capatul podiumului, poti sa faci asta? Andreea ma priveste hotarat si incepe sa lucreze si arata bine. Intinde picioarele, te rog, miscari largi, mari care sa se vada. Antonia imi arata momentul din final, are pe dinauntru fata asta care de-abia trece a douaspea. Fetele incep sa puna intrebari, vor si ele sa schimbe anumite momente, Mihalea lucreaza cu ele. A facut minuni. Reluam, e mai bine, nu ne sincronizam inca. S-a depasit timpul de repetitie, imi cer scuze, dar stiu ca nu trebuie sa plec de aici pana cand nu avem momentul oarecum gata, cel putin la nivel de intentii. Decupati, va rog eu, decupati, miscari scurte si incremeniti in pozitii, da? Si intre momente nu vreau sa fiti voi, vreau sa ramaneti in personajele astea, se poate? Va rog. Bai, e foarte bine, sunteti prea misto ca sa nu iasa bine, da?
Vineri, 1 noaptea
Este 1 noaptea si energia magica nu pare sa ma fi parasit. O sa platesc chestia asta cumva. Raul e pe scena. Alina, George, Carina, Razvan. Vine si Klinger (lumini), Jojo, Scheletu’, Cosmin. Si fetele. Marcam scena. Un practicabil acolo, unul acolo. Ma cert usor cu Raul. Nu crede in pozitionarea asta. Spune ca e prea departe de public. Avem nevoie de spatiu, Raul, pentru fete. Plus ca imi trebuie si mie spatiu de joc. Raul: cred ca suntem prea departe. Tensiunea pluteste in aer. Nu renunt. Se monteaza practicabilele. Repetam cu fetele din nou. Una dintre ele ne-a parasit. A clacat sau s-a speriat. Ma sperie si pe mine asta. Ma enerveaza ca avem spectatori. Echipa tehnica, oameni din organizare. Suntem inca fragili si incercam sa ne ridicam in picioare si asta tine de intimitate. Fetele sunt obosite, nu se mai concentreaza. O singura data trebuie sa iasa bine prima intrare. O singura data daca iese, stiu ca va fi bine. Nu iese in noaptea asta. Mereu greseste cate una. Per total, e mai bine. Hai, inca o data fetelor, va rog. Inca o data si ne vedem dimineata. Ochii incep sa geama sub greutatea zilei si gandurilor. Andreea, Diana, Andreea, Stefania, Diana, Catalina, Oana, Antonia.
E trei si douazeci. Raul pleaca sa doarma. Trebuie sa vedem inceputul pe ecrane. Si prima situatie de lumini. Cosmin lucreaza inca. Danny Klinger la fel. E liniste in Piata Sfatului. Sute de lumini inteligente par ca se misca haotic. Privita de sus, de undeva de pe langa inscriptia luminoasa a Brasovului, Piata Sfatului pare ca gazduieste o nava spatiala esuata ale carei lumini au luat-o razna si echipajul e incapabil sa remedieze situatia. Cosmin se joaca pe ecran cu scrisul VAMA. Nu ne place cu galben si magenta. Mai simplu. Alb, negru, orange inchis, visina putreda. Strobo la lumini. Bai, va rog eu, pot sa vad si eu inceputul? Alea doua minute? Va rog. Ne sincronizam? Cineva da play. Se aude muzica din sala de repetitii. Parca e acum un an... VAMA incepe sa zburde pe ecranul urias. Luminile se ordoneaza si incep sa mature scena. STOP. Cosmin: - Gata, cam asa, desi as vrea sa mai pun niste granulatie pe sub scrisul VAMA si ceva zgarieturi.- Danny, putem sa dam si niste blindere pe spectatori la inceput? - Da, putem. - Bai, va rog eu, lasati-ma ca la sapte jumate vine lumina si nu termin.
E cinci si douazeci. Ceata se risipeste si strigatele echipei se disting din ce in ce mai clar.
Va urma
E foarte greu. Pentru ca mi-as dori cele mai frumoase si mai potrivite cuvinte pentru ce urmeaza sa scriu. Pentru ca starile se bulucesc la iesirea din mine ca o multime intr-o tara bananiera care incearca sa obtina cele cateva vize libere catre America, fortand grilajul de fier al portilor ambasadei. Asta simt acum. Toate starile care se bulucesc sa iasa din mine. Nu stiu cum am sa scriu. Dar mi-as dori ca toate cuvintele mele sa fie pixelii unei fotografii care iti sfasie sufletul de fiecare data cand o privesti. N-am sa pot pune lucrurile in ordine, stiu. O sa fie un discurs haotic, cum haotice sunt trairile mele acum. Dar, mai important decat orice, trebuie sa ma eliberez prin cuvant de bucuria si fiorul care imi biciuie sufletul. E ca orgasmul unei femei care te roaga sa te opresti pentru ca nu mai poate. Da, daca nu scriu lesin.
Un telefon in august.
Raul: Ideea ar fi sa cantam la Cerb. Tudor: Cand e ???? Raul: 5 septembrie ar fi show-ul nostru. Tudor: Bai, esti nebun? Nu e timp! Raul: Asta e. Il facem sau nu il facem. Tudor: (dupa o pauza) Il facem, ce sa facem!?
De ce sa incepi cu Fotomodele?
Angrenajele se pun in miscare. Nu e timp. Nu stiu cum o sa arate spectacolul asta. Nu avem inca date despre scena Cerbului si timpul curge impotriva noastra. Trebuie sa facem tot ce depinde de noi. Nesiguranta si intrebarile incep sa se invarta prin jurul casei noastre. Urla a pustiu. Crezi in discul asta? Spune-mi, Tudor, crezi in discul asta? DA. CRED. CRED IN DISCUL ASTA. – Da, ma, e munca noastra si trebuie sa avem coaiele s-o aratam lumii. - Nu e publicul nostru la Cerb. - Bine, si care e publicul nostru? - Nu stiu, dar e riscant sa incepi cu Fotomodele. - De ce, ma, de ce? Suna. E cea mai bine orchestrata piesa. Suna, e pariul nostru. - Bai, nu stiu, eu n-as incepe cu Fotomodele. E trista. - Cacat. Si daca e trista, ce? De ce trebuie sa se hahaie lumea tot timpul? - Nu sa se hahaie, da’ sa incepi mai pozitiv. - Bai, are multa energie, ne place s-o cantam. De fiecare data cand o cantam ne simtim bine. De ce sa nu incepem cu ea? - Si dupa aia? Dupa aia Pe Sarma si 18 ani. 18 ani trebuie mai devreme. - Las-o acolo. E bine acolo unde e. Si discutia se lungeste pe parcursul a doua ore la capatul carora am avut un playlist. E un moment de eliberare. Stim ce vom canta. Ne-am asumat chestia asta. Orice ar fi. Vom incepe cu Fotomodele la Brasov. Si vom termina cu Cartita. - Cartita la bis??? - Da. - De ce? - PENTRU CA SUNA si o sa cante toti partea cu ooooooohhhhhh. - De unde stii ca o sa cante? - Nu stiu. Dar daca traim cu senzatia ca n-o sa cante, ne nenorocim.
Repetitii la 33 de grade
Ne adunam greu diminetile pe caldurile astea insuportabile, cu gandul inca la vara care ne scapa printre degete. Fierbe in sala de repetitii. Eugen preia initiativa conditionarii aerului. Ne trezim intr-o dimineata cu o magaoaie care se presupune ca ar trebui sa ne racoreasca. Nu face fata, dar face zgomot. Are un efect de placebo, totusi. Gasca se aduna fara Dan (bass) la inceput. Nu e timp, repetam asa. Caffe latte cu amaretto, apa plata si o briosa cu afine. Doar asa functionez, la zece dimineata. Ne apucam de deschiderea spectacolului. Cu ce incepem? Cu intermezzo, nu? Da. Si parca e cam abrupt s-o legam asa de Fotomodele. Ne trebuie inceputul. Daca avem inceputul am castigat partida. - Ce-ar fi sa avem zece fete pe scena la Fotomodele? - Si ce facem cu ele? - Nu stiu, ma, zece fete frumoase care sa sprijine cantecul. – Da, ma, da’ cum incepem muzical? - Auzi, hai sa fumam o tigara...
Puzzle-ul se rezolva greu. Arunca ideile pe masa. Nu te retine. Ne-a luat ceva timp sa ne dam seama ca solutia inceputului de la Fotomodele e continuta de cantecul insusi.
Gasca asta are insa ceva bun. Ceva care impinge lucrurile inainte si face repetitiile placute si eficiente. Am hotarat ca nimeni nu spune « nu » inainte de a face. Ai o idee muzicala? Imi imaginez ca e gresita sau simt asta, dar nu ti-o spun. Iau instrumentul si cantam. Si daca ideea ta e gresita te vei convinge singur, ascultand. Functioneaza. La 33 de grade e mai greu, dar functioneaza si acolo.
Momentul in care am gasit introducerea de la Fotomodele a fost asa: toate ideile aruncate in joc cazusera. Eram obositi si transpirati cand ne-am dat seama ca piesa contine toate partile insrumentale de care aveam nevoie. Gata orchestrate. E nevoie insa de toleranta si intelegere ca sa ajungi in grup la o concluzie fericita. Ma simt bine in asemenea momente. Sa functinezi in echipa tine de un soi de superioritate umana. Sa functionezi fara sa-ti reprimi egoul creativ. Sunt 33 de grade si aparatul de aer conditionat ne pacaleste doar mintile. Avem insa introducerea spectacolului si ne apucam de celelalte piese. E bine, desi parca se strange latul.
Prea multe de facut
Alina – o femeie de baza, casatorita cu munca si cu un sot, doi copii. Project manager.
Carina – a spus la revedere facultatii, vrea sa faca totul, strategie, on-line, implementare, uciderea somnului.
Paula – copywriting, personala, voluntara, schimbatoare, sensibila.
Mihaela – coregraf, mama de copil, muncitoare, talentata, insarcinata.
Cosmin – VJ, cool, ardelean, impasibil, rabdator.
Razvan – regizor de emisie, politicos, atent, metodic, la obiect.
George - stage manager, vocatie de inginer de sunet, timid, ambitios, multa disponibilitate.
Iulia – casual stylish working woman, contracte, facturi.
Jojo – tehnician de scena, experienta, prieten, suflet bun.
Stefan (Scheletu’) – tehnician de scena, stelist, sufletist, statornic, punker, supratatuat.
Akos – inginer de sunet, porfesionist, foarte orgolios, prea tanar.
Tamasz – inginer de sunet, locuieste in Ungaria, condescendent, profesionist.
Alina, ne-ar trebui zece fete frumoase pentru fotomodele. Din Brasov. Cauti si tu? Ideea e sa se intample repede. Nu e timp de repetitii. Mihaela se baga. Ce facem cu promovarea? La Cerb nu e publicul nostru. Carina, trebuie sa afle cat mai multa lume despre concertul asta. Visualurile de la Arene, da? Cosmin stie despre ecrane? Raul a vorbit cu Tamasz? Vine? Are rost? Da, are rost. E important sa fie Tamasz in carul de sunet, nu? Bai, intram in criza de timp, ce naiba. Sa vina toata lumea la repetitii, sa asculte piesele si sa vedem ce facem. Mihaela cand pleaca la Brasov? Avem sala de repetitii acolo? Hai, ma, pe bune, hai mai repede, nu ne iese asa. Va spun, nu e timp. Si daca ne facem de cacat e nasol. Eu vreau sa stiu in cat timp montati. Si sa va asumati chestia asta. Deci, trebuie sa avem minim cinci ore de repetitii cu probe, montare si momente repetate. Bai, fara cinci ore nu se poate. Alina, obtii? Set-up. Avem set-up. Set-up-ul de la Arene. Cine se ocupa? George, practicabile, probe de sunte. Cu Dani Klinger ati vorbit? Joi o sa facem un snur si toata lumea trebuie sa primeasca inregistrarea. Poate apuca Dani sa faca lumini. Cosmin, poti sa adaptezi vizualurile la ecranele de la Cerb? Cand se pleaca? Cati suntem? Sa fiti acolo de joi. Mihaela pleaca luni. Bai, va rog eu, schimbati mailuri ca nu e de gluma. Carina, ce se intampla pe Twitter? Si Facebook? Hai, ma, pe bune, cand vreti sa faceti conturile alea? Nu, nu stiu cu ce plec... Inca ceva. Tre’ sa luam in calcul ca daca Mihaela repeta cu fetele si nu iese va trebui sa renuntam la moment si sa gasim altceva. Nu se pot face lumini decat in noaptea dinaintea show-ului. Da, vreau sa si repetam cu fetele atunci. Cameramani o sa avem? Nu cred. De ce?
Intrebarile curg cu o viteza de doua ori mai mare decat cea a raspunsurilor. Timpul pare ca vrea sa ne stranga de gat. Toata lumea are si altceva de facut, in afara show-ului nostru. E din scurt, e prea din scurt. Gandul asta risca sa ne paralizeze. Usurarea vine de la ideea ca nu e cale de intoarcere. Cu toatea astea, oamenii ne-au spus "da"cc si ne miscam, incercam, ne luptam. Nu se vede nimic la orizont. E o ceata deasa si suntem o echipa care inainteaza greu prin mlastina. Tinem aproape si ne strigam unii pe altii ca sa ne asiguram ca mai suntem acolo. Ar trebui sa se vada scena deja, nu? Nu ne-am ratacit? Parca ar trebui sa se vada primul moment... Nu stiu ce sa zic... Ceata e groasa, ne miscam greu. Striga-i pe toti. Suntem aici? Raspunsurile vin unul cate unul. Haideti, va rog, nu mai e timp. Hai sa inaintam...
Primul snur
Primul snur nu a avut loc niciodata. Au fost mereu prea multe lucruri de facut. Nervii s-au intins la maxim si am renuntat sa-l mai facem. N-am trecut niciodata prin toate piesele fara oprire. - De ce schimbam acum? - Nu schimbam, ma, nimic, adaugam ceva. De ce adaugam? - Ca sa am eu o sarcina in plus si sa nu pot s-o duc? Bai, voi sunteti nebuni? - Stam de trei ore si cautam un cacat de arpegiator care nici macar n-o sa se auda. - E un detaliu de doi bani. - Eu zic ca detaliile fac diferenta. Ce daca stam. O sa fie bine. – Bai, sunteti nebuni, n-am facut niciun snur. - Am trecut prin toate piesele. - N-am trecut. - Tu stii cat o sa vorbesti intre cantece? Unde o sa vorbesti? Stii? – Da, stiu. Inainte de 17 ani, La Dumnezeu... si pe introducerea de la Porcu’. Si inainte de E plin de fete. - O sa vezi c-o sa vorbesti mai mult. Asa faci mereu. - N-o sa vorbesc mai mult. - Ba, io nu mai pot sa fac snur. Nu mai vreau.
Un drum catre munte
Am emotii. Nici macar nu mai lupt cu asta. M-am obisnuit, am emotii si basta. Ar trebui sa-l iau pe Cosmin cu mine catre Brasov. Il sun. Nu poate sa plece chiar acum. Rasuflu usurat. E mai bine singur in masina acum. Nu pot sa ies din ceata. Nu pot sa intrevad inca inceputul spectacolului. Asta ma paralizeaza. Ceva ma atrage irezistibil catre Brasov. Nu mai pot sa fiu departe de scena. Macar prin apropiere. Trebuie sa vad momentul fetelor. Alina spune ca e bine, dar vocea i-a sovait. Nesiguranta asta ma omoara. N-am vorbit cu Mihaela. Doar n-o sa-mi descrie prin telefon. Trebuie sa fiu acolo. O sa fie mai bine daca ajung. Eu am plecat ultimul. Am repetat la teatru si am plecat. E mai bine singur. Am bagaje cat pentru o saptamana. N-am putut altfel. E ca bulimia pe fond de stress. Pun benzina, mananc un sandwich. Sunt un om normal. Ma linistesc putin actiunile astea, dar ceata de la scena nu-mi da pace. Nu vrea sa se limpezeasca nimic. Nu vad momentul si gata. Bucegii imi par mai tristi fara zapada. - Alina, sunt pe drum. O sa vin direct la sala de sport. - Mihaela repeta cu fetele... Paganini, Concertul pentru vioara in re minor, Concertul pentru vioara de Bruch. Vengerov e un geniu. Ceva se intampla si, pentru cateva minute, intre Comarnic si Busteni, plec din timpul meu. Am amintiri cu drumul asta catre munte si ma trag spre ele. Un sarut, o speranta, un drum in noapte in cautarea unei himere, o betie pe strazile cu zapada sclipinda a Sinaii, Economad si alta iubire neimpartasita, prea timid, atat de fericit in apropierea ei, de ce nu indrazesti, de ce nu-i spui, o sa treaca timpul si-o sa regreti toate momentele astea. Nu, sunt aici, nu le regret, dar se bulucesc peste mine ca Prahova cand urla involburata pe undeva, pe aporoape de Valea Fetii acolo unde veneau ursii in copilarie. Ce pacat ca nu mai fac braga in Busteni.
O repetitie si o minune energetica
Noua fete frumoase si o sala de sport. Sunt frant de oboseala dupa un drum prea lung. Am emotii. Mihaela a repetat cu fetele doua zile. Stiu ca e putin. Ma prezint si rostesc “Tudor” de noua ori. Nu retin niciun nume. Hai, vedem momentul? Mihaela porneste cd-ul si fetele incep sa se miste. Alina e si ea in sala. Are emotii. Cand se opreste melodia, nu stiu in ce parte s-o apuc cu primele cuvinte. E dezlanat, fetele nu se sincronizeaza inca si multe lucruri sunt neasumate. Risca sa fie ridicol. Frica de ridicol ma paralizeaza. Mihaela se uita intrebator. A facut o structura de miscare foarte buna. Plus ca fetele nu sunt balerine. Sunt fete frumoase si dornice SA FACA. O fi indeajuns? Trebuie sa vorbesc, trebuie sa iau o decizie. Momentul nu poate, insa, sa apara asa. Nu ar fi bine deloc. Ma pregatesc sa vorbesc. – Bai, felicitari, foarte misto, e foarte bine, are energie. Credeti ca mai pot sa adaug si eu cateva lucruri? Fetele zambesc aprobator.
Si este un moment in care ceva magic se intampla cu mine. Oboseala ma paraseste brusc si incep sa spun tot ceea ce cred. Sunt insa cuprins de o energie pozitiva incredibila. Le spun fetelor ca pozele corporale sunt oarecum asemanatoare. Le invit sa diferentieze. Apoi, le rog sa nu faca altceva decat sa se simta bine si confortabil in corporalitatea lor. Sunteti frumoase, sunteti sexy. Nu va convine o ipostaza? Nu-i nimic. Cautati alta. Sunt convins ca veti gasi. Imi dau seama ca pe masura ce vorbesc aceasta intalnire se transforma intr-o repetitie de teatru. Da, asta e secretul, este teatru si ma simt ca pestele in apa pentru ca mie asta imi place sa fac, sa fac teatru, sa repet, sa caut, sa exprim in mii de feluri. Fetele sunt incredibil de receptive, ceata pare ca se risipeste. Andreea, vreau sa cazi pe jos aici si toata tema ta trebuie sa fie incercarea de a te ridica si de a ajunge la capatul podiumului, poti sa faci asta? Andreea ma priveste hotarat si incepe sa lucreze si arata bine. Intinde picioarele, te rog, miscari largi, mari care sa se vada. Antonia imi arata momentul din final, are pe dinauntru fata asta care de-abia trece a douaspea. Fetele incep sa puna intrebari, vor si ele sa schimbe anumite momente, Mihalea lucreaza cu ele. A facut minuni. Reluam, e mai bine, nu ne sincronizam inca. S-a depasit timpul de repetitie, imi cer scuze, dar stiu ca nu trebuie sa plec de aici pana cand nu avem momentul oarecum gata, cel putin la nivel de intentii. Decupati, va rog eu, decupati, miscari scurte si incremeniti in pozitii, da? Si intre momente nu vreau sa fiti voi, vreau sa ramaneti in personajele astea, se poate? Va rog. Bai, e foarte bine, sunteti prea misto ca sa nu iasa bine, da?
Vineri, 1 noaptea
Este 1 noaptea si energia magica nu pare sa ma fi parasit. O sa platesc chestia asta cumva. Raul e pe scena. Alina, George, Carina, Razvan. Vine si Klinger (lumini), Jojo, Scheletu’, Cosmin. Si fetele. Marcam scena. Un practicabil acolo, unul acolo. Ma cert usor cu Raul. Nu crede in pozitionarea asta. Spune ca e prea departe de public. Avem nevoie de spatiu, Raul, pentru fete. Plus ca imi trebuie si mie spatiu de joc. Raul: cred ca suntem prea departe. Tensiunea pluteste in aer. Nu renunt. Se monteaza practicabilele. Repetam cu fetele din nou. Una dintre ele ne-a parasit. A clacat sau s-a speriat. Ma sperie si pe mine asta. Ma enerveaza ca avem spectatori. Echipa tehnica, oameni din organizare. Suntem inca fragili si incercam sa ne ridicam in picioare si asta tine de intimitate. Fetele sunt obosite, nu se mai concentreaza. O singura data trebuie sa iasa bine prima intrare. O singura data daca iese, stiu ca va fi bine. Nu iese in noaptea asta. Mereu greseste cate una. Per total, e mai bine. Hai, inca o data fetelor, va rog. Inca o data si ne vedem dimineata. Ochii incep sa geama sub greutatea zilei si gandurilor. Andreea, Diana, Andreea, Stefania, Diana, Catalina, Oana, Antonia.
E trei si douazeci. Raul pleaca sa doarma. Trebuie sa vedem inceputul pe ecrane. Si prima situatie de lumini. Cosmin lucreaza inca. Danny Klinger la fel. E liniste in Piata Sfatului. Sute de lumini inteligente par ca se misca haotic. Privita de sus, de undeva de pe langa inscriptia luminoasa a Brasovului, Piata Sfatului pare ca gazduieste o nava spatiala esuata ale carei lumini au luat-o razna si echipajul e incapabil sa remedieze situatia. Cosmin se joaca pe ecran cu scrisul VAMA. Nu ne place cu galben si magenta. Mai simplu. Alb, negru, orange inchis, visina putreda. Strobo la lumini. Bai, va rog eu, pot sa vad si eu inceputul? Alea doua minute? Va rog. Ne sincronizam? Cineva da play. Se aude muzica din sala de repetitii. Parca e acum un an... VAMA incepe sa zburde pe ecranul urias. Luminile se ordoneaza si incep sa mature scena. STOP. Cosmin: - Gata, cam asa, desi as vrea sa mai pun niste granulatie pe sub scrisul VAMA si ceva zgarieturi.- Danny, putem sa dam si niste blindere pe spectatori la inceput? - Da, putem. - Bai, va rog eu, lasati-ma ca la sapte jumate vine lumina si nu termin.
E cinci si douazeci. Ceata se risipeste si strigatele echipei se disting din ce in ce mai clar.
Va urma
luni, 7 septembrie 2009
Cerbul de Aur
Curand mai multe fotografii si povestea show-ului Vama de la Cerbul de Aur.
Credite foto: Roland Vezeteu
sâmbătă, 5 septembrie 2009
Madonna si tigancusa incruntata
Am atatea sa povestesc din ultimele zile. Marturisesc sincer ca show-ul din seara asta m-a absorbit cu totul si emotiile mi se invartesc prin suflet ca vartejul apei care se scurge prin gaura chiuvetei. O sa scriu mult despre zilele astea.
Ieri mergeam pe Lipscani intre o cafea si repetitiile de la teatru. De pe trepetele unei case ma fixeaza incruntata o tigancusa de maxim zece ani. Ma incordez si eu si ii arunc o uitatura. Imi striga repezit: - N-ai, ma, o tigara? Nu ma pierd si raspund: - De unde naiba vrei sa am? Raspunsul-intrebare o ia prin surprindere si o fractiune de secunda casca ochii mari, lasand sa iasa la suprafata copilaria. Isi revine insa imediat, se incrunta si bolboroseste ceva. Nu stiu de ce, mi-a venit in minte Madonna si discursul ei despre discriminare. Si, inca o data, faptul ca adevarul e o chestiune de perspectiva...
Ieri mergeam pe Lipscani intre o cafea si repetitiile de la teatru. De pe trepetele unei case ma fixeaza incruntata o tigancusa de maxim zece ani. Ma incordez si eu si ii arunc o uitatura. Imi striga repezit: - N-ai, ma, o tigara? Nu ma pierd si raspund: - De unde naiba vrei sa am? Raspunsul-intrebare o ia prin surprindere si o fractiune de secunda casca ochii mari, lasand sa iasa la suprafata copilaria. Isi revine insa imediat, se incrunta si bolboroseste ceva. Nu stiu de ce, mi-a venit in minte Madonna si discursul ei despre discriminare. Si, inca o data, faptul ca adevarul e o chestiune de perspectiva...
joi, 3 septembrie 2009
Twitter, fantezie, apocalipsa actiunii 2.0
Ti-ai sunat vreodata cel mai bun prieten sa-i spui ca te culci? Sau ca ti-e somn? Sau ca te enerveaza ceva la fiecare doua minute? Iti spun eu, nu. Pana acum, prietenia sau amicitia a insemnat pentru tine o forma de comunicare mai substantiala. Zilele acelea s-au terminat pentru ca exista Twitter si, daca prietenii tai sunt la fel de nerabdatori ca tine, pot afla in timp real cele mai neinsemnate si primitive zbateri ale organelor tale. Lumea isi pune pe Twitter activitatea stomacala, schimbarile de stare, reactiile psihosomatice, impulsurile, tot ceea ce poate fi inglobat in fractiuni de secunda.
- Buna, Paul, te-am sunat sa-ti spun ca ma culc. Azi a fost soare afara. Nu m-a enervat nimeni. Am cascat la sedinta. Scriu cu tastele, nu cu pixul. Ieri m-a enervat rozul. Azi nu. Vai, stii ca e trafic? S-au intors din concediu. Alo, Paul, alo, de ce inchizi? Uraciosule!!! Nu-i nimic daca prietenul tau, dupa o zi grea, n-are chef sa auda ca traiesti sau respiri. Pentru asta exista Twitter. Si acolo o intreaga comunitate poate sa afle ca iti tragi plapuma peste cap sau ca, deh, te-ai trezit si ce frumos visai, dar sunt prea putine caractere ca sa ne mai spui si ce.
Sigur, pe Twitter imbecilitatea poate lua forme sintetice si asta e pana la urma o sursa de amuzament. Ca instrument de marketing modern, reteaua e foarte bine gandita. Pana la urma, poti crea un grup larg de, sa zicem, consumatori pe care ii atingi instantaneu. De asemenea, followers-ii tai pot fi educati in spiritul si stilul consumului tau de media, cultura, divertisment. Pe twitter iti poti impune gusturile. Doar ca asta o pot face deopotriva cei rafinati si mitocanii. Batalia ramane deschisa.
Fapte ingrijoratoare raman viteza si reactia la viteza. Din punctul meu de vedere, viteza comunicarii pe Twitter lasa cale libera agresivitatii, agresiunii. Noi, oamenii, functionam de cele mai multe ori prada propriilor impulsuri. Ele ne conduc si nu invers. De cele mai multe ori, atacati in vreun fel, reactionam imediat, fara sa gandim. Daca am face-o, s-ar numi intelepciune. In zilele noastre, insa, alegem sa fim mai degraba agresivi decat intelepti. Putini sunt cei care stau sa analizeze un atac in mod strategic si sa raspunda dupa o indelunga cumpanire. Polemicile nu mai sunt un razboi al inteligentei aplicate, ci al vitezei. Iar Twitter este locul perfect pentru un atare razboi superficial si de cele mai multe ori devastator.
Pentru ca in ziua de azi a devenit mai important "a reactiona" decat "a actiona". Imi pare ca "a actiona" tine de un soi de disponibilitate pentru a construi, in timp ce "reactiile" omului modern in contextul vitezei care anuleaza profunzimile nu sunt decat forme agresive de aparare. Twitter imi pare intr-un fel o retea care incearca sa redefineasca pana la absurd obsesia omului pentru viteza si consum de informatie nefiltrata. Pentru ca toate "atacurile" cu linkuri la diverse site-uri sunt deschise in virtutea inertiei digitale.
Cateva cuvinte despre fantezie si web. De la Freud citire, fantezia ne domina si ne conduce planul realitatii imediate. Acel celebru "fericirea sta in aspiratie" al lui Pascal este omniprezent in mentalul colectiv mondial. Internetul este pamantul ideal pentru semintele fanteziei. Nu exista actiune pe internet. Nu exista concret. Nu conduci o masina, nu iti exerciti optiuni senzoriale, nu spargi lemne cu toporul, nu apuci nimic si nu dai drumul la nimic. In general, lucrurile se intampla la nivelul vorbelor aruncate pe bloguri, al imaginatiei si al viselor. Orice necunoscut isi poate crea un taram ideal, cu prozeliti care sa-i urmareasca activitatea de reverie. Rege al unui regat efemer, isi da cu parerea despre chestiunile arzatoare ale omenirii, se implica social, taxeaza, comenteaza, sustine, declara, se revolta, protesteaza, conspira, se mira, dispretuieste, se amuza, intreprinde sau isi propune. Toate verbele din insiruirea de mai sus raman insa niste conditionari de tipul "ce-ar fi dac-ar fi", niste miscari onirice a caror scanteie lipseste pentru a crea combustia necesara actiunii.
Oamenii se complac insa si se amagesc pe internet. Mai mult, tind sa ia drept buna aceasta lume fantasmatica si resping celelalte medii. Online e regatul adevarat, offline e o lume din care trebuie sa evadam pentru ca e lumea vulgara a somnului, mancarii si neimplinirilor. Nu exista neimplinire online. Dupa cum nu exista neimplinire in fantezie. Caci fantezia e menita sa ne inveleasca fricile in speranta. Si uite asa, online riscam sa evadam definitiv si sa ne adormim spiritul si vointa la umbra tuturor lucrurilor POSIBILE pe care, insa, nu le vom face atat de usor pentru ca exista o alta tara a "actiunii", iar aceasta tara e offline.
Visele sunt o proiectie a realitatii, iar realitatea o proiectie a viselor, spunea Freud. Din pacate, prea putin din visarea online se transforma in actiune offline. Asta pentru ca lumea percepe din ce in ce mai mult internetul ca pe o forma de adapost caldut, ideal, fericit. Fericirea online e un concept din ce in ce mai prezent... acolo unde poti fi orice. Rege al inchipuirii. Privitor fara oglinda. Narcis digital. Apocalipsa actiunii 2.O.
miercuri, 2 septembrie 2009
Zambim si noi azi?
Hai sa facem un concurs. Incepeti si numarati pana diseara oamenii carora le zambiti in cursul zilei de azi. Apoi scrieti intr-un comment cate zambete ati reusit sa va amintiti sa aruncati. E un joc. Eu l-am inceput de dimineata. N-are rost sa trisati.
marți, 1 septembrie 2009
What's new today
Am inceput repetitiile la teatru. Am un septembrie complet dement. Despre piesa la care repet va voi povesti foarte curand. Apoi intram in linie dreapta cu repetitiile pentru Cerb. Sambata, 5 septembrie, The Vama Show la Brasov. Avem emotii :) Ne-am gandit la "live blogging" from backstage. Mereu se vede altfel din spate. Si cred ca e momentul sa deschidem putin usile din bucataria Vamii. Sunt multe prejudecati legate de felul in care se naste muzica. Cum lucram, cum compunem. Patru dintre fanii nostri vor vedea o parte din "the work behind", azi. O sa postam fotografii aici. Check them tomorrow. E multa munca si multa responsabilitate. Echipa noastra de la cerb numara vreo paispe' oameni. Sper ca fiecare stie exact ce are de facut :). So see u later guys. Revin si cu proza zilele astea. Mai repede decat va asteptati. Sau poate comedie. Mhhmm... sa vedem. Poate scriu despre "Scobitul in nas ca forma de alternativa psihologica la incertitudine".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)