asta-i tineretea noastra

Imi face placere sa va recomand o noua premiera care va aveal loc pe 25 martie la Godot Cafe, orele 21 30. Prietenii mei, Radu Iacoban si Paul Ipate( alaturi de care impart aceeasi scena in spectacolul Biloxi Blues) au demarat acest proiect impreuna cu Ioana Blaj si Conrad Mericoffer. Este vorba de un text nou(o premiera nationala) a carui prezentare o aveti mai jos. Radu se afla de data aceasta intr-o ipostaza noua, aceea de regizor, iar de la Paul Ipate stiu ca are mare pofta de joc. 
Eu zic ca talentul si entuziasmul acestor baieti ar trebui sa va poarte pasii catre Godot, duminica seara. Eu ma duc sa-i vad.

"Asta-i tineretea noastra"

Spectacolul care urmeaza sa fie realizat la Godot-Cafe Teatru porneste de la textul "This is our Youth" scris de Kenneth Lonergan.  Piesa acestui autor a stat la baza nenumaratelor productii de teatru realizate in mai multe tari, incluzand aici mega productiile finantate pe West End si Broadway, avandu-i in distributie pe deja celebrii Matt Damon si Jake Gylenhall.

Trei tineri se maturizeaza intr-o noapte. Pe scurt, aceasta este povestea acestui spectacol. Dennis, Warren si Jessica se intalnesc accidental intr-o noapte de martie si printr-o suita de intamplari hazlii intampina zorii diminetii cu verticalitatea unor oameni maturi. Poti sa o numesti lectie de viata, poti sa-i spui intamplare, oricum ai formula-o, ceea ce ramane e vacarmul, pasiunea, nervul cu care trei pusti intra pe drumul anevoios si plin de capcane pe care ni-l ofera viata. Dennis e fiul unui pictor faimos, Warren e fiul unui afacerist, Jessica provine dintr-o familie instarita si , cu toate astea, nici unul nu e sigur de viitorul lui..Fiecare din ei are problemele  specifice varstei: se cearta cu parintii - unul ajunge la performanta sa fie dat afara - se lupta pentru castigarea unui statut, dar autorul are grija sa ne releve aceste aspecte de fiecare data cu umor, parcimonie si multa, multa duiosie. Spectatorul va rade de fanfaronadele lui Dennis, de gafele interminabile ale lui Warren, de paranoia inexpilcabila a Jessicai. Va rade si se va sensibiliza deoarece situatiile propuse in acest spectacol contin elemente ale tineretii fiecaruia dintre noi.

            

Distributia spectacolului " Asta-i Tineretea Noastra" este in mare pas cu moda :)...Paul Ipate - Hartia va fi Albastra, regia Radu Muntean, California Dreaming, regia Catalin Nemescu -  si Ioana Blaj se numara printre figurile urbane des intalnite pe micul si marele ecran, indeosebi in campania publicitara promovata de o firma importanta de telefonie mobila, iar Conrad Mericoffer este bine cunoscut publicului din spectacolele "Livada de Visini" montata la Teatrul National de Felix Alexa si "Visul Unei Nopti de Vara", Teatrul Mic, regia Gelu Colceag. Regia este realizata de Radu Iacoban, aflat la prima experienta de acest gen, iar scenografia este realizata de .surpriza ..Ana Ularu, proaspat "Shooting Star" si nominalizata la premiile Gopo de anul acesta pentru rolul principal feminin din "Periferic"

2012

Pentru noi, acest album inseamna foarte mult. Mai mult decat un disc, este o optiune. Aceea de a face muzica in care credem. Nu e usor in vremurile noastre, dar este extrem de important sa fii multumit si impacat cu ceea ce creezi.  Asa ca, putem spune cu mana pe inima ca asta este muzica pe care stim si vrem s-o facem. Fara compromisuri. Si cu multa speranta.

A fost o munca de trei ani de zile. Sunt cantece la care am lucrat si cate doua luni. Trei ani in care Vama s-a sudat, s-a consolidat, relatiile muzicale s-au intarit si noi am evoluat. Roadele ar trebui sa le culegem acum, la lansarea acestui material catre public.  Este un moment de schimbare muzicala, este un nou inceput. Iubirea, speranta, increderea, visele, fricile sunt tot acolo, dar ne uitam altfel catre ele. Din locul in care am ajuns impreuna. Cand unii cred ca lumea se apropie de sfarsit, noi credem ca ea trebuie sa inceapa. Pentru toate astea, pentru momentul de acum, albumul nostru se va numi simplu: "2012".

Au fost multe titluri in discutie. Niciodata nu mi-a placut sa dau titlul unui album, mai ales daca el nu este un album de conceptie cu o poveste unitara. De obicei, albumele iau titlul cate unui cantec.

Si discul nostru ar fi putut sa se numeasca “Regatul meu pe-un vis”, insa nu este un disc doar despre un suflet care trebuie sa viseze ca sa mearga mai departe. Ar fi putut sa se numeasca “Departe”, insa nu este un disc doar despre intoarcerea la natura ca sa te descoperi pe tine. Ar fi putut sa se numeasca “Condamnat la iubire”, dar nu e un disc doar despre iubire. Si nu este nici un disc numai despre libertate si nostalgia copilariei ca sa-i fi spus “Copilul care alearga catre mare”. Ar fi putut sa se numeasca in multe feluri, insa am ales asa pentru toate motivele expuse deja mai sus.

Cineva, pe pagina noastra de Facebook, spunea ca nu conteaza numele, important e ca discul sa aiba greutate. Ii raspund eu acum: are greutate. Are greutatea a trei ani de munca si de acumulari. Suntem mandri de el si il iubim mult.

Sper sa va placa "2012" si sa gasiti fiecare dintre voi un cantec care sa va reprezinte. Eu am deja unul. Inca nu are titlu. Dar va veni, va veni…

Increderea, capitala succesului

Increderea e capitala succesului. Atat de simplu de spus, atat de greu de aplicat. Daca stam sa ne gandim cata incredere avem in parintii nostri intre o luna si 14 ani, sa zicem, pare de neinteles de ce nu mai functionam dupa aceeasi paradigma in continuare. Explicatiile sunt multe. Nu prea stiu sa explic de ce ar trebui sa ai incredere in cei din jurul tau daca vrei sa duci un lucru la capat. Stiu insa unde te poate duce neincrederea.

E cel mai scurt drum catre izolare. De obicei alegem sa fim neincrezatori din frica de viata. Pentru ca nu suntem pregatiti sa infruntam frustrarile si neimplinirile pe care ni le servestte viata. Or daca oamenii sunt susceptibili de a dezamagi atunci s-ar putea sa fie mai bine fara ei, nu? Insa consecintele acestei atitudini suunt devastatoare. Izolarea de oameni inseamna izolarea de intalniri, izolarea de creativitate, izolarea de echipa,  supraincarcarea egoului, supraresponsabilizarea sinelui,  insingurare, culpabilizare si de multe ori depresie. Nimeni nu poate sa reuseasca singur mai ales intr-o societate unde interdependenta sta la baza relatiilor umane si a cresterii economice. Trendul este echipa. Integrarea. Insa echipa functioneaza cand fiecare dintre membrii ei este capabil sa investeasca si in acelasi timp sa inspire incredere.

Radacinile lipsei de incredere manifestate de catre adulti sunt adesea localizate in copilarie si e nevoie de multa analiza personala si introspectie pentru a le depista. E un subiect delicat pentru care marturisesc ca nu am competenta. Ce vreau sa spun insa, e ca mi se pare extrem de superficiala si contraproductiva atitudinea celor care invoca "rautatea lumii" si " degradarea umana" pentru a forta o izolare care intr-un final nu le va aduce nimic bun.

Increderea in toate formele si cu toate consecintele ei este o felie de viata. A renunta s-o exprimi inseamna da fapt a renunta sa traiesti putin. Marturisesc ca de multe ori am practicat acest joc al izolarii si nu mi-a adus nimic bun. Nu sugerez ca lipsa de conditionare si absenta totala a suspiciunii sunt cai de urmat. Moderatia e vitala. Astfel ca increderea trebuie sa faca parte din arsenalul nostru de lupta cu viata si cu noi insine. A-ti pierde increderea in oameni vorbeste despre un soi de fuga din calea dezamagirilor. E o atitudine infantila justificata perfect in cazul copiilor, demna de corectie in ceea ce-i priveste pe adulti.

Observatiile de mai sus se bazeaza pe experienta personala, adesea dureroasa si frustranta. Stiu ca nu invatam din indemnuri sau pilde, dar m-am gandit totusi sa exprim aceasta pozitie fata de incredere.

Am ajuns la o concluzie cu o prietena: oamenii nu vor urma prea des sfaturi adanci sau indemnuri moralizatoare insa mereu vor pleca urechea la o poveste bine spusa si poate vor invata ceva care sa le foloseasca pe parcurs.

Azi n-am avut o poveste la mine.

Cantec de gasit / English version

I run like fast

My heart is bursting with love, I gasp

I sing a meaningless song, I search

On every street of this life

The place where you are hiding

Maybe you’re on

The border linking the day to dawn

A whole world stands between me and you

I got this song I’m gonna sing it

Till I break through

I’m gonna bring

Together my mates and make them sing

So loud till the sound will sneak into

Your soul now you gonna realize

That you are not

Alone in this

I sing and i’ll never stop

I am

Half of the man I could be

I run

To pour myself into you and become a whole

Conditia fericirii. Variatiuni pe tema data

Stau si ma gandesc ca uitam sa fim recunoscatori trecutului. Si, cumva, recunostinta este un prim pas spre constientizarea fericirii. Parca traim cu senzatia ca lumea moderna, cu toate beneficiile ei, ni se cuvine. Putina recunostinta ne-ar aduce cu picioarele pe pamant. Catre cine ar trebui sa se indrepte ea? Catre milioanele de oameni care si-au adus contributia la viata noastra de azi. Daca ar fi sa comparam omul modern cu semenii lui de acum cateva sute de ani ce am observa? Ca viata era extrem de grea. In sine, calitatea vietii nici macar nu devenise un subiect de luat in discutie.

Oamenii se imbolnaveau usor, cel mai adesea fara sa stie cauzele bolii. In jurul varstei de treizeci de ani isi pierdeau deja dintii. Stomatologia se limita la extractia maselelor. Nu existau medicamente, nu erau antibiotice, afectiunile atat de usor de diagnosticat azi erau necunoscute. Varfurile avangardiste ale cunoasterii erau privite cu suspiciune intr-o lume in care biserica exercita prin prisma legilor morale un puternic control social. Beneficiile curente de tip urban nu erau raspandite mai deloc. Nu existau canalizari, curent electric, apa potabila la indemana, ca sa nu mai vorbim de servicii publice.

Iarna oamenii petreceau (in cel mai fericit caz) nopti lungi la lumina lumanarilor. Accesul la educatie, dar mai ales la informatie era restrans. In ce procent erau oamenii alfabetizati acum cateva secole? Mai este cazul sa vorbim despre opinie publica, societate civila sau rostul individului in organizarea politica?

Privind catre lumea moderna  aproape ca nu-ti vine sa crezi ca au existat alte etape pe scara evolutiei umanitatii. In ceea ce ne priveste pe noi, romanii, pare de necrezut pana si faptul ca acum treizeci  de ani in Romania era dictatura, o dictatura care reusise sa ingradeasca complet majoritatea beneficiilor si libertatilor obtinute pana atunci pe  calea civilizatiei.

Acum, cand ne suim in masinile noastre ca sa alergam in weekend la munte sau la mare, cand trimitem mailuri in cateva secunde sau cumparam diverse bunuri on line, cand suntem atat de sensibili la incalcarea unor drepturi minore cum ar fi ora de liniste intr-o comunitate sau serviciile frustrante ale unei companii aeriene, cand avem acces la sute de metode care sa ne prezerve sanatatea fizica si mentala si sa ne prelungeasca durata de viata,  cand avem mijloace de comunicare vecine cu  telepatia, cand zilnic cheltuim mai mult decat putem sa consumam, cand un singur om poate calatori mai mult decat intreaga populatie a unui mic burg din secolul 17, cand suntem asigurati pentru te miri ce, cand revolutia sexuala a spulberat prejudecati si a generat o noua industrie, cand medicina a ajuns la progrese uluitoare, interventii minim invazive de care poate beneficia majoritatea populatiei, cand notiunile de timp liber si distractie genereaza procente bune din produsul intern brut al statelor dezvoltate, cand mii de oameni ar putea sa-si desfiinteze bucatariile pentru ca alte mii de oameni gatesc pentru ei, cand poti sa-ti potolesti setea cu un card sau cu o fisa, cand natura reprezinta  din ce in ce mai mult o curiozitate si nu locul nostru de origine, cand avem acces ieftin la arta lumii adunata in muzeele marilor metropole, cand traim pentru a ne lua vacanta, un concept inexistent pentru omul de rand din Anglia lui Cromwell, sa zicem, acum, cand pare ca avem totul de la salata spalata si preambalata la telefonul care face poze si plati, acum cand avem accesul la cel mai complex si sanatos stil de viata din istoria umanitatii, acum cautam mai mult decat oricand fericirea. Si asta pentru ca nu suntem recunoscatori. Pentru ca uitam de unde venim si ne intereseaza doar unde ne ducem.

Progresul omenirii cu binele si intunericul lui este un miracol. Omul in sine este un miracol. Iar infaptuirile lui sunt sublime. Zeci de mii de probleme au fost rezolvate. Si alte zeci de mii au aparut pentru a fi rezolvate. E un ciclu caruia nu ne putem opune. Nu stim unde se indreapta lumea. Cine ar fi putut spune acum treizeci de ani ca vom ajunge sa traim virtual? Poate cativa vizionari ignorati de mediocritatea conservatoare. Nu conteaza ceea ce va veni. Este insa extrem de important sa fim recunoscatori pentru ce exista.

Sa fim recunoscatori Omului. Pentru o radiografie, pentru apa calda, pentru sampanie, pentru schiuri, pentru bicicleta, pentru microfon si pentru pelicula de film, pentru tipografie si pentru chitara, pentru tricouri si blugi, pentru dinam sau pentru motorul in patru timpi si pentru laptele pasteurizat sau pentru penicilina sau pentru rochia neagra de seara.

Azi recunostinta este o conditie a fericirii. A-ti dori mai mult fara a pretui  ce deja ai e o atitudine ingrata. Ca si cum totul ti se cuvine. Nimic nu ni se cuvine. Poate nici macar paradisul matern. Cand totul ti se cuvine aspiratiile sunt amputate, apetitul pentru mai mult e doar o stare bolnavicioasa de consum. Cand insa pretuiesti ceea ce s-a realizat pana la tine inseamna ca respecti ideea de OM in cele mai frumoase forme ale ei. Si doar asa incepi sa fii atent la cum iti doresti mai mult.
Mereu ne vom dori mai mult. Insa fundatia pentru un "mai mult" sanatos este recunostinta si intelegerea fenomenului prezent ca o consecinta a istoriei.
Trecerea individului prin univers e prea scurta pentru a nu merita efortul de a se scoate pe sine din contextul propriului ego ca sa incerce sa se plaseze in contextul grandios al istoriei umanitatii. E un exercitiu dificil. Cred ca merita.


P.S.
Acest articol mi-a fost inspirat de interviul de aici si de cartea lui Bertrand Russel "In cautarea fericirii". Nu e nimic original. E doar declansarea unor franturi de imagini latente in subconstientul colectiv.

Un barbat pasionat

Astazi nu s-a schiat in Sinaia. Vantul era prea puternic. Am cunoscut insa un individ cu adevarat pasionat care mi-a adus aminte de vremurile (doar din povesti stiute) in care oamenii urcau pe jos partiile pentru a cobori pe schiuri. Placerea se obtinea greu si anevoios. Probabil ca si bucuria era pe masura. Azi cautam placere fara efort. O gasim si ne plictisim repede de ea ratacind bezmetici catre urmatoarea sursa de satisfactie.

Barbatul pe care l-am cunoscut mi-a spus ca se duce la cota 2000. Avea in spate o pereche de schiuri de "free ride", un rucsac si claparii in picioare. Pana la 2000 avea sa faca vreo trei ore. Iar de acolo urma sa coboare  pe vantul ala fabulos, de cod galben, totul pentru o zapada care nu trebuia ratata sau pentru un stil de viata. Daca nu cumva cod.

Mi-am amintit ce frumos poate sa slefuiasca pasiunea un om. L-am privit urcand partia incepatorilor de la telegondola pana cand s-a pierdut dupa prima curba. Am ramas mult cu privirea in locul in care a disparut catre inaltimi si catre vant.

Zambetul neterminat al copiilor fricii

Nu ii mai stergeti lentila cu servetelul ca o sa ramaneti fara obiectiv. Femeia ma priveste zambind. In sinea mea mi se pare un sacrilegiu. Sprijin tejgheaua cabanutei de pe partie la un vin fiert. Doua dintre cele cateva mese lungi de lemn sunt pline de copii pestriti. Pare o tabara de schi. Ma uimeste sa vad si cativa pui de tigani a caror rosata din obraji nu poate fi intuita pe tenul lor inchis. Insa zambesc fericiti. Cu toate astea este un zambet nedus pana la capat, un zambet neterminat, de parca in orice moment ar putea sa se intample ceva care sa stearga tot: zambetul, momentul, fericirea. Nu sunt copiii vreunor familii incredintati unei scoli de schi.

Un prieten bun pe care l-am intalnit pe partie dupa vreo cativa ani imi spune ca s-a alaturat unor cunoscuti care au adus acesti copii in prima lor tabara de schi. Copii de la un adapost. Copii abandonati. Doamna care stergea obiectivul aparatului cu servetelul este femeia care a pus cap la cap acest adapost. Mia's Children. Imi povesteste cateva lucruri in timp ce prichindeii ma privesc curios. Intuiesc ca s-a dus vorba ca as fi "de la televizor". Unul mai rasarit il intreaba pe Razvan daca e adevarat ca am castigat X Factor. Copiii nu trebuie dezamagiti si nici obositi cu istorii biografice dupa o zi plina. Raspund ca am castigat X Factorul de doua ori.

Sotul meu, imi spune doamna senina, a murit anul trecut. N-a luat cu el decat un costum de haine. Important e ce lasi in urma ta. Nu plecam cu nimic de aici. Am mai auzit vorba asta de multe ori si in mintea mea a capatat lipsa de importanta a unui proverb uzat, insa ochii sticlind si zambetul cald al femeii ma conving din nou de adevarul din spatele cuvintelor.

Si-a vandut casa pentru a face un adapost mai mare pentru acesti copii. Pe unii dintre ei i-a luat efectiv de pe strada. Sau de sub pamant. Sindromul lup. Copii pentru care parintii si societatea nu au facut nimic. Doar legea supravietuirii. Cand i-a luat nu vorbeau, nu articulau decat sunete de neinteles. Gemeau. Acum unii dintre acesti copii sunt masteranzi sau profeseaza in diverse domenii. De cincisprezece ani femeia cu zambetul senin si ochii luminosi, care sterge obiectivul aparatului de fotografiat cu un servetel, care si-a inmormantat sotul cu certitudinea ca a plecat fericit, nu traieste decat pentru bucuria enorma de a-i vedea pe acesti copii cu un rost si un sens.

Ma uit inca o data la ei. De dimineata cand i-am privit de la distanta, niste mogaldete rosii purtand costume de schi identice, mi-am spus ca e o tabara de schi la fel ca oricare alta. Acum ma uit de aproape la ei si inteleg cata munca depune femeia asta pentru ca zambetul lor sa fie dus pana la capat, sa se nasca liber, fara amenintarea unor monstri de neinchipuit pentru noi, cei care am crescut cu mama si cu tata si ierarhizam probleme dupa niste clasamente care i-ar face pe acesti copii sa rada in hohote si sa ne priveasca condescendent, ca pe niste nebuni de tolerat. Imi termin vinul. Imi inchid geaca.

O rog pe femeie sa ma primesca intr-una din zilele urmatoare pentru un reportaj foto. Imi spune ca unii copii nu pot fi fotografiati. Au fost victimele unor retele de trafic de droguri (cine stie cum au fost folositi) si vrea sa le protejeze identitatea. Ramane sa ma primeasca totusi. O intreb cum a gasit finantare. Imi spune ca nu a gasit si are nevoie mereu. Imi mai spune ca in situatii limita Dumnezeu ii scoate in cale oameni. Imi vin in minte cuvintele lui Tenessee Williams: Dumnezeu nu vine cand il chemi, dar intotdeauna vine la timp.

Povesti de iarna si gerunziul nedeclarat

Printul mostenitor al tronului Japoniei priveste placid cum o oaie isi face nevoile pe pantoful lui imperial. Exclama: autentic! Apoi mananca fericit niste branza romaneasca achizitionata din vreun hypermarket.

In biroul unui primar o batrana cere ca autorizatia de inmormantare sa-i fie eliberata direct de la biroul edilului. Ca ea si-a aranjat inmormantarea in cele mai mici amanunte. Are un nepot care se poate deplasa doar patru ore de la Bucuresti si de aia si-a pus cosciugul fix langa pat. Daca o ajuta Dumnezeu, o sa moara pe-o parte si tot ce trebuie facut e s-o traga usor in cosciug. Cum timpul e limitat, nepotu' n-o sa alerge ca nebunu' dupa autorizatie prin vreo comuna adiacenta, da? Ea asta solicita la cei 94 de ani... Inca n-a murit asa ca nu stim ce-o sa se aleaga de ea.

Presedintele Turkmenistanului a interzis fumatul in tara lui. Sau o fi vreo legenda. Daca-i asa, legenda spune ca presedintele, dupa ce a scapat de un cancer pulmonar, a interzis cu marinimie fumatul concetatenilor sai . Poti fi oricand supus unei radiografii si, daca te-au prins ca tragi la falci, te asteapta doi ani de puscarie. Altminteri, presedintele se emotioneaza cand vede un covor turkmen asupra caruia se napusteste numarandu-i nodurile si identificand dupa tipul si vechimea tesaturii originea exacta. Daca se pisa, protocolul e ca toti ministrii il asteapta in picioare. Femeile sunt rau vazute in gasca asta.

Cei mai multi masoni sunt in America. In Romania sunt vreo zece mii. Desi scopul declarat se invarte in jurul binelui, tara noastra nu reuseste sa beneficieze in vreun fel.

Pragul celui de-al doilea razboi mondial. Povestea unui smoking vienez comandat cu o zi inainte de o deportare si care dupa zece ani a fost livrat sotiei proprietarului mort intr-un lagar de concentrare ne face sa tacem pret de cateva zeci de secunde. Pare ca lucrurile din jurul nostru isi pierd culorile, alunecand in sepia. Vinul dezleaga limbi si leaga povesti. Povestile ii fac pe oameni mai buni.

Vorbeam cu o buna prietena si am tras concluzia ca niciun fel de indemn moralizator nu poate sa schimbe un om. Doar o poveste bine spusa are sansa asta. Marquez are cele mai frumoase titluri de carti: "Un veac de singuratate". "Dragostea in vremea holerei". "A trai pentru a-ti povesti viata". Tolstoi vine tare din urma: "Razboi si Pace".

Titlurile lui Marquez contin un gerunziu nedeclarat. Un perpetuum mobile al substantivelor. Totul se intampla la nesfarsit. "Dragostea in vremea holerei".

Cand omul nu va mai sti sa povesteasca va muri. E mult mai periculos decat incalzirea globala.

In Coreea de Sud am auzit ca exista un muzeu al unui fel de mancare pe baza de varza si tot felul de alte legume si frunze. Kimchi.